Primăvara bănățeană (4) – Chei spre inima Banatului

13
3667

„Tu nu ești locul tău de muncă, tu nu ești câți bani ai în bancă. Tu nu ești mașina pe care o conduci. Tu nu ești conținutul portofelului tău. Tu nu ești ‘minunații’ tăi pantaloni kaki. Tu ești tot cântecul și dansul ‘prostesc’ al lumii… Tu ești prietenii tăi și oamenii care îți spun nerostit ‘mulțumesc’ ”

Călătoria de astăzi este una profundă, e o călătorie spre inima muntelui, o călătorie spre una din esențele cele mai pure a ceea ce se cheamă Banat și implicit a ceea ce se cheamă România. E o încercare a autorului, prin folosirea unor chei și cuvinte magice potrivite, de a deschide o ușă spre o lume frumoasă și tainică, ce așteaptă  tăcută să fie descoperită. Banat, deschide-te!

E o nouă zi, un nou început, și soarele călduț al primăverii ne îmbie să pornim la drum. Și ce drum ne așteaptă astăzi, căci astăzi urmează să facem cunoștință cu vedeta numărul unu a Parcului Național Cheile Nerei – Beușnița, adică Nera și ale sale chei!

”Născută ca pârâu cristalin pe platoul golaș al Munților Semenic, devenită în Țara Almăjului un râu leneș și mâlos de câmpie, puțini ar bănui vigoarea apelor sale. Dar după Șopotu Nou, după ce întâlnește masa de calcare Reșița – Moldova Nouă, Nera își schimbă brusc direcția și cotește spre nord-vest și ajunsă la o a doua tinerețe își adâncește un defileu îngust cu lungime de peste 19 kilometri. Strecurându-se meandru după meandru printre cârșii și cleanțuri semețe, Nera și-a rostuit minunate chei, o adevărată chemare lansată iubitorului de drumeție liniște și frumos. Porțiunile mai largi ale cheilor alternează cu unele foarte înguste, în care baza pereților se află la o distanță de numai 50 de metri și chiar mai puțin. Calea trebuie uneori dibuită prin hățișul de pădure în care ”șerpii” încolăciți ai lianelor întrețes parcă năvodul care să-l rețină pe călător. Abrupturile calcaroase înalte, cu frunțile zimțuite și cu piciorul înecat în oglinda apei pot fi câteodată urmărite pe potecuța îngustă, dăltuită în stâncă.” (Ștefan Negrea)

A new day

Un nou început

Începutul, ca toate începuturile este mai anevoios, dar ca întotdeauna o bună planificare poate ușura misiunea aventurierului. Așa că după ce plecăm de la campingul Ochiul Beiului, unde în treacăt fie spus am hotărât să nu ne mai întoarcem, datorită comportamentului lipsit de respect al unor localnici (muzică tare toată noaptea, cei de PN au ignorat reclamațiile noastre și ale altor grupuri), am pornit cu mașinile până la intrarea în Ogașu Porcului (marcaj bandă albastră), după ce am lăsat în prealabil o mașină la ieșirea din traseu, în satul Sasca Română. Până să ajungem în chei, parcurgem o porțiune de peste o oră prin pădurea înverzită, acoperită cu un ”lan” de leurdă înflorită, mirosul specific asemănător cu al usturoiului umflându-ne în permanență nările:

Leurda

De veghe în lanul de leurdă

Încet, încet ne apropiem de albia Nerei și primul obiectiv al zilei este un lac de un albastru nelumesc, cu un nume numai potrivit:  Lacul Dracului. Luat naștere prin prăbușirea plafonului unei peșteri, având un diametru de cca. 20 metri și o adâncime maximă de 9 metri, Lacul Dracului este cel mai mare lac carstic din România. Culoarea ireală a lacului, cu nuanțe albastre-verzui, a născut, așa cum e specific acestor locuri, multe legende. Dintre acestea una din ele spune că un moș hâtru păștea caprele în colțul liniștit de lângă lac, când dintr-o dată în fața ochilor săi se ivi un omuleț ciudat cu un pește în mână. După ce-i dete binețe, omulețul îl rugă sa-i frigă peștele pe jar de vreascuri uscate, având grijă sa nu care cumva să i se strâmbe coada. Moșul cugetă o clipă și primi bucuros, invitându-l la rândul sau pe omuleț sa-i frigă un cap de țap fără ca acesta sa “rânjească”. Învoiala fiind făcuta, moșul se puse pe treabă și înfigând peștele într-o țepușă îl fripse fără sa i se strâmbe coada.Musafirul sau, care nu era altul decât diavolul, se chinui însă în zadar, legând botul țapului cu curmei de tei (funie de calitate proasta): arzând teiul, botul se desfăcu arătându-și dinții. Furios ca moșul l-a păcalit, diavolul se aruncă în lac. Ptiu, zise atunci moșneagul, te pomenești că tu ai fost dracul”, și “Lacul Dracului” i-a rămas numele până azi. De-o fi un sâmbure de adevăr în povestea asta nu știu, cert este că imaginea lacului, mai ales când suprafața nu este plină de frunze (ca acum), este una memorabilă:

046_resize

Lacul Dracului

După acest mic ocol, ne întoarcem pe marcajul bandă roșie până la intersecția cu Ogașu Porcului de unde de această dată continuăm în direcția potrivită de-a lungul Nerei, adică la vale:

Primavara pe Nera

Primăvara în Cheile Nerei

Bineînțeles mai mereu este în față „zvârluga” Ramona, însoțită de mascota grupului, câinele Sara:

047_resize

Începe aventura!

Poteca, inițial una de pădure, se transformă încet, încet, într-o potecă dăltuită în piatră de-a lungul apelor învolburate ale Nerei, o linie călăuzitoare albă săpată în calcarul bănățean. Nera a fost într-un trecut nu foarte îndepărtat pe frontiera ce separa Țara Românească de Imperiul Austro-Ungar iar poteca a fost săpată în piatra dură pentru a putea fi parcursă de grăniceri, de aceea localnicii au numit-o ”poteca de caraulă”.

048_resize

Pe poteca de caraulă

Nera este un loc ideal și pentru un alt fel de aventură: raftingul. Așa că din când în când admirăm trecând pe lângă noi bărci mari pline de gălăgie, cu oameni care dau voios din vâsle. Hei rup!

049_resize

Trec rafterii!

Pe alocuri poteca e asemănătoare cu un tunel în care partea dinspre râu este descoperită, pe care trebuie să calci cu atenție, altfel riști să faci ”bâldâbâc” în apele repezi și pe alocuri foarte adânci ale Nerei.

050_resize

More ”Caraulă way”

Ajungem și la podul lui Vogiun, o punte îngustă și șubredă care duce la Poiana lui Vogiun, unul din puținele locuri de campare aflate de-a lungul cheilor.

Pod Vogiun

Podul spre Poiana Vogiun

E o lume sălbatică în care trebuie să pășești cu grijă căci pericolul te paște la fiecare pas. Sssssss!

IMG2386_resize

Pericolul din iarbă

Pe alocuri de lungul cheilor descoperim mici peșteri

IMG2263_resize

Dincolo de fereastră

sau străbatem tunele pline de farmec săpate în stâncă

053_resize

Prin tunel

Bineînțeles găsim și un loc unde facem tradiționala poză de grupă, așa de povestit la gura sobei:

051 resize

Cheile Nerei – poză de grup

După ce pentru o bună bucată traseul a urmat malul stâng al Nerei, ajungem și la un moment important, traversarea Nerei prin vad, ce oferă prilejul celor mai curajoși de a face o baie răcoritoare în apele reci ale râului:

052_resize

Traversarea Nerei

Ca  în filmele lui Tarantino, această traversare prilejuiește și o întâlnire cu povestitorul, surprins într-o ipostază neobișnuită:

Povestitiorul

Cu ghetele la spinare

După ce traversăm și zona puțin mai dificilă numită „La cârlige”,

IMG2457_resize

La cârlige

traseul pierde în spectaculozitate și după ce trecem de cantonul Damian mai mergem încă 4 kilometri până intersectăm drumul de intrare în parc la Podul Beu. Dar spectacolul Nerei nu se termină aici, căci mai avem o zonă frumoasă de parcurs, o serie de tunele mai scurte sau mai lungi  săpate pe un versant abrupt deasupra râului care fac legătura cu satul Sasca Română și pe care localnicii le-au numit simplu „La tunele”

IMG2500_resize

IMG2517_resize

La tunele

La capătul a 22 de kilometri de aventură, o zi lungă și frumoasă se termină pe înserat cu încă o trecere a Nerei spre satul Rusca Română. În fapt nu se termină încă, căci locul de campare ales (pe malul râului) are un mare incovenient – țânțarii. Noroc cu Alexandra, care are revelația campării pe terenul de sport situat deasupra satului,  un loc răcoros și primitor.

IMG2565_resize

Welcome to Sasca Română

După un somn odihnitor,  o nouă zi minunată începe pe meleaguri bănățene. În timp ce o parte din trupă preferă o dimineață relaxantă pe terenul de joacă,

056_resize

Terenul nostru

cei cu chef de ducă fac o scurtă vizită la cascada Şuşara și la mina romană aflate în apropierea satului vecin,  Sasca Montană.

055_resize

Cascada  Șușara

După prânz, cu cățel, cu purcel, ne urcăm în mașini și după o pauză de aprovizionare la Oraviţa, ce include: ouă, cozonac și chiar un miel, că deh e ajunul Paştelui,  pornim către obiectivul principal al zilei – Peștera Comarnic.

”Prin sălile ei monumentale, prin  masivitatea și grandoarea formațiunilor ei stalagmitice, Peștera Comarnic este cea mai frumoasă din Banat și una dintre cele mai mari și mai frumoase din România (5229 m). Situată în raza satului Iabalcea, reprezintă o străpungere hidrologică a pârâului Ponicova în calcarele care alcătuiesc Cleanțul Putnata.”

Aici la Peștera Comarnic l-am cunoscut pe spiridușul locului (omul care sfințește locul), un om  care știe fiecare colțișor al peșterii, erudit și pus mereu pe glume, cu o nume potrivit – Jerry. Iată-l pe Jerry surprins într-un cadru la el acasă alături de Tom al nostru:

057_resize

Peștera Comarnic –  Jerry și Tom

Pe parcursul traseului turistic prin peșteră privirile ne sunt încântate de:  Sala Zebrelor – cu pereții și tavanul dungați de calcarele stratificate cu intercalații de silex înnegrite la suprafață, Sala Mare, Muzeul, Sala de Cristal, Sala Domului, precum și de minunate ornamente săpate în piatră de osteneală înceată dar rodnică a apei încărcate cu carbonat de calciu și care au căpătata denumiri sugestive: Orga Mică, Orga Mare, Muzeul, Zidurile Chinezești, Opera, Nuca de Cocos, Crocodilul, Lămâia, Ciupercile, Cămila. Imagini:

Sala Zebrelor

Sala Zebrelor – detaliu

Nuca de cocos

Nuca de cocos

Trecere spre Sala Mare

In urcare spre Sala Mare

Sala de cristal

Sala de Cristal – detaliu

Zidurile chinezesti

Zidurile chinezești

Sala Domului

Prin Sala Domului

059_resize

Peștera Comarnic – poză de grup

De aici revenim în comuna Carașova, unde punem corturile, conform unei metode deja tradiționale, pe marginea terenului de fotbal al satului și începem pregătirile meniului de Paște ce include tradiționalele ouă vopsite, ciorbă și friptura de miel. Hristos a înviat!

E prima zi de Paște  și e o dimineață luminoasă în suflete și peste sălbaticele meleaguri bănățene.  Iar ziua asta minunată ne va oferi și una din cele mai frumoase surprize – Cheile Carașului. Renumite prin mărimea lor (cca. 19 km), frumusețea și aspectul lor sălbatic, ele sunt creația râului Caraș în încercarea sa de veacuri de a-și croi drum de-a latul calcarelor mezozoice, strâns cutate ale zonei Reșița  – Moldova Nouă. Pentru început să admirăm Cheile Carașului văzute de deasupra:

Cheile Carasului vazute de la Cetate

Cheile Carașului – vedere de la Cetatea Carașova

”Apa, circulând prin fisurile calcarelor puternic tectonizate, a dat naștere unor variate și spectaculoase forme carstice de suprafață. Astfel lapiezurile sunt larg răspândite pe marginea cheilor și pe Platforma Iabalcei; ele au șanțuri adânci  de până la 2 metri și sunt astupate total sau parțial de sol. Există și numeroase doline cu diametru de până la 200 m și adâncimea până la 30 metri, prin care se infiltrează apa ploilor și prin fundul văilor formate de ele, irigă galerii subterane și iese în chei prin guri de peșteră: Țolosu, Grădinca, Cetate II, Peștera de după cârșă, Văleaga, etc.” (Ștefan Negrea)

Pestera Valeaga

Peștera Valeaga

Trecem pe lângă Peștera Liliecilor, al cărui portal se ridică la circa 10 metri deasupra firului văii, pe care ne decidem să o vizităm la întoarcere:

Pestera Liliecilor

Pe măsura ce înaintăm poteca ce urmează cheile devine din ce în ce mai îngustă și mai pitorească, trecând pe lângă pereți tapetați cu iederă:

La drum

The green mile

Carașul, cu apele sale limpezi, în care se oglindesc pereții înalți de calcar, ne însoțește când mai iute când mai vijelios.

Carasul

Carasul 2

Ajungem și în dreptul Peșterii de sub Cetate II (este vorba de cetatea Carașovei) pe care ne decidem să o vizităm și unde, surpriză, ne întâlnim cu un grup de prieteni carpatiști, în frunte cu Felicia Farcaș cu care decidem să parcurgem împreună coridoarele înguste ale peșterii

Traversare spre pestera cetate II

Traversarea Carașului spre Peștera de sub Cetate II

In pestera de sub cetate II

In Peștera de sub Cetate II – detaliu

După ce ne luăm la revedere, pornim mai departe la drum și în scurt timp ajungem în Poiana Prolaz, intersecție cu traseul ce coboară în chei din Iabalcea.

064_resize

Poiana Prolaz – o traversare dificila

În ciuda așteptărilor porțiunea cu adevărat superbă a cheilor începe după Poiana Prolaz, unde apele râului se liniștesc și formează canioane adânci și limpezi  prin pereții albi de stâncă, cu pești ce se mișcă leneș pe fundul nisipos al râului. Dar să lăsăm imaginile să vorbească:

Conionul Carasului

066_resize

Îmbătați de frumusețea acestor locuri, dar și conștienți de drumul lung ce îl avem de parcurs la întoarcere, majoritatea grupului decidem să zăbovim mai mult timp prin aceste locuri pline de vrajă, în timp ce vitezomanii grupului, Ștefan, Dorin și Hana decid să continue încă o porțiune consistentă de drum până la Peștera Țolosu, cu ale sale marmite uriașe aflate la intrarea în peșteră:

Marmite Tolosu

Marmite la intrarea în Peștera Țolosu

Urmează întoarcerea, cu oprirea planificată la Peștera Liliecilor, care prin cei 600 de metri ai săi și speleotemele interesante întâlnite compensează urcușul dificil pe o coardă elastică până la intrarea în peșteră:

In Pestera Liliecilor

Peștera Liliecilor – detaliu

Întorși în tabăra de la marginea satulului cu populație majoritar croată Carașova încingem un meci de fotbal și ne delectăm cu o tocană de legume, apoi ne luăm la revedere, pentru că pentru o bună parte din echipă aceasta este ultima zi a aventurii bănățene:

Tabara de corturi Carasova

La revedere Munții Aninei!

”Spectacolul nu e gata până nu cântă grăsanca”, spune un proverb englezesc, așa că ”supraviețuitorii” zilei de duminică pornim în încercarea de a descoperi modul  în care poate fi folosit și cel de-al treilea rând de chei spre inima Banatului – Cheile Gârliștei.

”Cheile Gârliștei se întind pe circa 9 kilometri și, cel puțin în porțiunea lor finală, se numără printre cele mai remarcabile formațiuni de acest gen din țara noastră. Ele sunt săpate de pârâul Gârliște în calcarele cretacice dintre localitățile Anina și Gârliște. Pe lunga porțiune ce ne desparte de marele cot către sud-vest cheile nu sunt prea falnice. E drept că imediat după La Schlucht (zonă minieră a Aninei) valea e străjuită în ambele părți de cârșii abrupte. Dar în general versanții sunt mai mult împăduriți, lăsând  la iveală, din loc în loc, albul calcarelor.”

Punte peste Girliste

Punte peste Gârliște

”Pădurea este un amestec de fag cu mult alun frasin și corn. Nenumărate liane întind brațe noduroase din toate părțile pentru a ne opri în loc. Din loc în loc pe malul apei întâlnim mori de mult părăsite, mărind cu scheletele lor negre romantismul îngustei și sălbaticei trecători”

Marele cot

Cheile Gârliștei – Marele Cot

”Cu puțin înainte de marele cot, peisajul se schimbă radical. Locul înălțimilor relativ domoale și împădurite îl iau cârșii impozante care se ridică cu 100-150 metri drept din apă. Cu răsuflarea tăiată ne plimbăm cu privirea de la apa neagră ce se zbuciumă în albia bolovănoasă până la crestele ferestruite ale cleanțurilor” (Ștefan Negrea)

Cheiel Garlistei 1

069_resize

În timp ce grupul face o pauză, Ștefan și Hana dau o fugă și până la Peștera cu apă, situată chiar în dreptul marelui cot:

070_resize

Peștera cu apă – intrare

Pe ultimii doi kilometri, cei mai frumoși, cleanțurile iau aspect de turnuri, fortărețe, creste dințate, ace.

Cheiel Garlistei 2Ace Girliste

Pe porțiunea finală a cheilor se remarcă urmele antropizării de dinainte de cel de-al doilea război mondial al văii, pe aici acum mai bine de 70 circulând o mocăniță pentru transportul de lemne. Din vechea cale ferată a mai rămas pe ici pe colo, câte un tunel fotogenic, unde facem și poza de grup a zilei.

073_resize

Cheile Gârliștei – La tunel

Acestă poveste frumoasă, scrisă pe parcursul a patru episoade, cu multă muncă și cu multă pasiune, se termină la capătul unui minimaraton pentru a prinde trenul. Se termină  cu imaginea cufundată în gânduri a autorului pe peronul unei halte mici și uitate de timp situată pe frumoasa linie de cale ferată Oravița – Anina. Se termină cu o invitație către tine cititorule de a medita preț de o clipă la sensul și identitatea noastră, de a ieși din carapace și a porni, până nu e prea târziu, să îți descoperi inima și țara, să te reinventezi încă o dată, așa cum au făcut și strămoșii noștri de atâtea ori în trecut. Se termină cu o invitație de a începe să pui și tu o cărămidă la ceea ce se cheamă România fără să aștepți vre-o recompensă pentru asta. Se termină cu o întrebare firească care trebuie să începem să ne-o punem fiecare dintre noi:

Încotro?

074_resize

Quo vadis, Domini?

Vă mulțumesc.

———————————————————————————————–

Text: Eduard Munteanu

Foto: Ștefan Bako, Alex Grigoraș

13 COMENTARII

  1. Mulțumim Edi, pentru frumoasa relatare a turei bănățene și pentru efortul și migala depuse în scrierea acestui ultim episod și a intregii serii!

  2. Am reusit sa citesc si al 4-lea episod dintr-un serial inedit, dar care oricand merita un remake.
    Felicitari!
    Sunt curios cu ce alte ture inedite vei veni in acest an :).

  3. „Când am totul n-am nimic
    Toate se-ntâmpla la timp
    Toate se-ntâmplă c-un scop
    N-am nimic deşi am tot.”

    Uite cam aşa mă simt după ce citesc cronicile voastre.
    Foarte captivantă relatarea şi exemplar ilustrată. Felicitări autorului!
    Invidiez sincer participanţii.

  4. Multumesc ca v/am descoperit Mecanturist. Va urmaresc si va citesc toate „Jutnalele de calatorie”.Unele trasee l/am parcurs si eu de/a lungul anilor,altele ma ajuta si ma inspira in proiectele actuale.Ma bucur ca v/am cunoscut si ca aveti membri atat de deosebiti.

Dă-i un răspuns lui Alex Grigoraş Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Te rugăm introdu numele tău aici

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.