Trei zile şi trei nopţi a nins încontinuu… Ca în poveştile în care lupta ţine doar o zi, cei drept, zi de vară, până-n seară, în schimb petrecerile de după durează de la trei zile şi trei nopţi în sus.
O linişte nefirească s-a aşternut în timpul ninsorii, orice ţipăt ori foşnet ale naturii venite dinspre pădure fiind absorbite repede de stratul gros de omat.
Imaginea asta de potop alb naşte în noi instinctul de vizuină, de bârlog din care e bine să nu mai ieşi pentru o vreme. Şi chiar mai eficace ar fi să-ţi mai domoleşti puţin şi funcţiile vitale, dacă poţi, să încerci să dormi un timp, să hibernezi un anotimp…
Apoi în ultima noapte cerul s-a limpezit complet şi stelele s-au pornit să sclipească parcă cu reflexii lichide. E lumina tăioasă a gerului.
Dimineaţa Busu anunţă la buletinul meteo, cu o uimire voiasă, că la Predeal se înregistrau -21 de grade doar cu o oră în urmă.
O tură pe munte prin zăpada de peste 1m şi fără cărare deschisă, başca şi un ger de crapă pietrele, poate deveni o aventură din care nu eşti sigur că vei ieşi cu bine.
Înainte de plecare mănânc mai consistent ca de obicei, după care umplu termosul cu ceai fierbinte, îndulcit cu miere.
Verific bateria la telefon şi îl postez mai aproape de corp, după care ies din casă echipat ca pentru gerul absolut din spaţiul interstelar.
Mersul prin zăpadă devine repede înot, iar pădurea din zare pare mai degrabă să semene cu limba de nisip a unui uscat care îţi apare în faţă în mod providenţial.
E iarnă grea. În schimb la munte zilele însorite de iarnă au un aer de sărbatoare continuă, de solstiţiu care nu se mai termină.
Dar seara umbrele se lungesc repede şi zăpada devine albastră, semn că trebuie să te retragi repede spre adăpost.
Ies la drumul deszăpezit cu buldozerul de pe Cioplea şi mă scutur de zăpadă, între nămeţii de pe margine, cât mine de înalţi.
În faţa hotelului ,,Belvedere” aşteaptă, cu motoarele torcând la relanti, pentru căldură, două autocare cu numere de Chişinău.
De la înălţimea geamurilor cocoţate, hăt, la 3m, mă privesc mutrişoarele unor puştoaice blonde şi a unor băietani cu parul zburlit, opriţi pentru o clipă din hârjoana lor pentru a vedea, pentru prima data în viaţa lor, un om de munte.
Îi văd cum se grăbesc să se îmbrace, pierzându-şi răbdarea la aceasta amânare a coborârii în ,,Elveţia” asta, la care ei au visat poate un an de zile.
Şi eu sunt nerăbdator, dar doar să ajung odată acasă, ,,Elveţia” lor find acel ,,acasă la Preadeal” pentru mine.
E un vis pe care-l trăiesc aievea încă de aici, dintre nămeţi: uşa se deschide şi din-năuntru mă învaluie căldura unei lumini bânde, revarsată ca un abur cald din plafonieră. Braţe pe după gât şi săruturi de obrajii pe care nu-i mai simt de o zi intreagă. Un duş fierbinte…
Apoi borşul de peşte de care am aflat încă de pe drum şi la care îţi trebuie un bol pentru zeamă, un platou pentru capul imens de somn, scos cu greu din oală, şi o farfurie pentru stiva de oase supte atent şi de ultima farâmă de gelatină dulce.
Dulceaţa peştelui se pune în evidenţă cu palincă şi ardei iute, aşa cum fotografia prinde viaţa abia după ce hârtia e trecută şi prin lichidul revelator.
E prea mult, simt că iau foc…
Mă sting repede atunci când ieşim din nou afară, în noaptea geroasă.
Mă comport ca o lama de cuţit căruia fierarul îi dă o formă atâta vreme cât mai e la stadiul de roşu, după care o cufundă în apă rece, pentru calire…
Promisesem ca în această seara să mergem la slujba de la noua biserică romano-catolică, cu toate ca noi suntem ortodocşi. Din curiozitate şi pentru inedit.
Un al doilea rând de uşi, aproape în întregime din geam glasat, se deschide ca de la sine când noi patrundem în holul de la intrare în biserică.
Suntem intâmpinaţi de un domn între două vârste, totuşi cu păr grizonat, şi într-o ţinută lejeră, cu pantaloni şi pulovăr.
Pătrundem într-o ambianţă placută, dar înălţătoare prin tot ce ne înconjoară. Admirăm vitraliile, care la această oră a înserării nu mai sunt ca pe o vreme însorită.
În dreapta altarului e înălţat un tablou cu chipul episcopului Vladimir Ghika, iar sub fotografie citim: ,,Vladimir Ghica-prinţ, părinte şi martir”. Putem adăuga ,,şi sfânt român” având în vedere că monsegnorul Ghika a fost beatificat de biserica catolică la 31 august 2013.
Reveria în care plutim ne e retezată doar de surpriza să vedem ca domnul ,,în civil” de la sosirea noastră e acum în faţa altarului, înveşmântat cu totul şi cu totul în alb.
Participam, atât căt ne pricepem noi, dar din tot sufletul, la întregul ritual al slujbei, cu pasaje cântate la orgă, cu incantaţii ale preotului şi răspunsuri, ca de cor antic, ale enoriaşilor.
Impresia generală cu care am rămas e că s-ar putea pune în evidenţă o oarecare diferenţă între rafinamentul catolic şi oarecarele reminiscenţe de ancestralitate din ortodoxismul nostru.
Nu-mi dau seama dacă sunt sigur de ceea ce spun…
Tot ce am trăit în acea seară a fost ca un vis, după o zi în care eram sa fiu dat gata de ger şi de stralucirea zăpezii.
În astfel de împrejurări e mai greu să defineşti, dar mai ales să şi stabileşti, ce înseamnă ,,aievea”…
Şi, până la urmă, cine se poate crede în stare să discearnă căt e vis şi cât e realitate în mirajul unei zile însorite de iarnă la munte?…
