Povestiri dobrogene. Farul Beidaud.

6
2856

Nimeni nu îi spusese paznicului de la farul Beidaud că gura lagunei se înnisipase și că nicio corabie nu mai putea să pătrundă până în port. Aşa că batrânul Iosuf continuase să aprindă în fiecare seară lumina care să vegheze peste întunericul apelor, poate dintr-o inerție a acelei necunoașteri, sau, cine ştie, poate dintr-o teamă că odată cu căderea în derizoriu a îndeletnicirii sale, i se vor risipi în neantul timpului şi puţinele sale zile pe care le mai avea de trăit.

Vorbeam cu Lena despre toate astea şi ne amuzam de această inocență lucrativă a turcului. Oare am săvârși o impietate dacă într-o seară am urca scările din turn pentru a lămuri acolo sus, cu paznicul de far, cum stau lucrurile?

Cred că nu am făcut asta şi dintr-un egoism al nostru pe care îl treceam sub tăcere. Văzute de lângă turn, cele patru raze de lumină păreau că mătură cerul de deasupra falezei înalte asemenea unor comete prinse într-un vortex suprarealist. În schimb de pe stâncile acelea mai înalte decât farul, luminile desenau pe întinsul mării figuri geometrice în mișcare, peste cărarea de argint a lunii. Din teama pierderii acestui spectacol venea retinerea noastră.

Până mai ieri nu avusesem curajul să revin singur la locul nostru de pe țărmul înalt. Apoi mi-am zis că acel aer romantic trebuie că venea doar din interiorul meu, asemenea adolescenților care pun mare preț pe trăirile lor. Iar imaginile cu care rămăsesem în suflet le puteam lesne întâlni în orice ,,marină” a vreunui pictor debutant.

Încercasem astfel în câteva rânduri să mă reabilitez în proprii mei ochi prin aceasta minimalizare a clipelor petrecute cu Lena pe faleza de la far. Doar că în una din nopți am realizat că razele farului nu mai măturau stelele ca pe o cenușă a cerului.  M-am îndreptat spre țărm şi am găsit turnul alb stins şi tăcut, caci freamătul valurilor nu ajungea până aici, la stâncile cele mai de sus. Mă înfiorasem ca de un gând rău şi simțisem că revin în realitate doar când ajunsesem în fața ușii zăbrelite de la baza turnului rotund. Urcasem spirala scărilor de lemn într-un întuneric deplin, dar mă descurcasem bine, de parcă urmam un plan dinainte stabilit. Era doar coincidența dintre lucrurile aievea şi închipuirea despre cum trebuia să fie construcția farului la interior, închipuire care se năștea atunci când îi admiram silueta sveltă de pe stâncile înalte. În schimb sus, în sala oglinzilor, se luminase ca de ziuă, razele albastre ale lunii reflectându-se în miezul de sticlă sub forma a zeci de cercuri mai mici ori mai ample.

Dădusem ocol platformei rotunde, degetele urmând ca un pantograf stivele de lentile groase de pe cele patru fațete ale lămpii farului. Şi cum orice far naște gândul rotirii, am împins instinctiv de unul din colțurile acelui miez greoi. Dar nu, acesta se mișcase neașteptat de ușor, ca o plutire, iar amestecul haotic al cercurilor luminoase sporise şi mai mult senzația de ireal.

Pe o măsuță îngustă, lipită de geamul exterior dinspre țărm, găsisem câteva unelte de aprins focul, risipite într-o neorânduială demnă de un bătrân decrepit. Aprinsesem fitilul unei candele rudimentare, care nu era de fapt decât un capăt de sfoară ce ieșea din masa de seu cenușiu care umplea un ibric cu o coada mai lungă. Lumina candelei îmi păruse atunci galbenă, dacă nu chiar roşie, pe fondul acela albastru al razelor de lună. Mai mult, cercurile roşii născute din lumina candelei mele începură să se rotească invers de cum mergeam eu pe platforma farului. Cercetasem muchiile miezului de sticlă şi găsisem un zăvor care, odată tras în sus, eliberase una din fațetele acelea greoaie.

Mă strecurasem pe jumătate în interiorul lămpii farului şi aprinsesem şi fitilul acesteia. Pe dată lumina începu să crească năvalnic, încât mă temusem că greşisem cu ceva şi urma ca farul să ia foc cu totul.  Era incredibil câtă lumină reușea să producă lentilele farului doar de la flacăra firavă a lămpii…

 Dădusem să rotesc miezul masiv de sticlă, care semăna acum cu un cub de lumină, dar acesta se opri pentru o clipă din mișcarea imprimată de mine, după care începuse să se învârte încet, uniform, în celălalt sens.  Mă așezasem cu grijă pe scaunul din latura mesei înguste și sprijinisem pe coate o parte din greutatea care , cu siguranță, ar fi dezmembrat mobilierul acela suspendat între cer şi mare, obiecte parcă destinate unor ființe diafane.  Privisem jur-împrejur şi pentru o clipă îmi îngăduisem să respir ușurat: aprinsesem farul, aşa că bătrânul Iosuf putea sta bine-mersi într-o casă, ori într-o crâșmă, în noaptea luminată de lună, pe țărmului dobrogean de la Marea Neagră.

Timpul poate fi uneori un complice oportunist, dar şi deosebit de înşelător.  Clipele de tristeţe te duc de fiecare dată, fără nicio abatere de la regulă, înapoi în timp, sporind greaua anatemă a regretelor. Dimpotrivă, fericirea te proiecteaza totdeauna într-un viitor în care doar așteptarea se dovedește a fi mai greu de suportat.

 Revenisem noapte de noapte la farul de pe amfiteatrul stâncos al Beidaudului, mânat de datoria pe care înțelesesem să mi-o asum din mai multe motive. Mai întâi continuasem să îl aștept pe turcul bătrân care, se vede treaba, dezertase de la misiunea sa de Aladin dobrogean. Peste zi mă interesasem de soarta lui printre pescari, apoi printre mușterii tavernelor din port, ba chiar ajunsesem şi la muftiul geamiei din Babadag.

Pe de alta parte, gândeam plin de mulțumire că farul aprins noapte de noapte va ajuta, cu siguranţă, pe corăbierii pierduţi în întunericul imaterial al mării. Căci farul Beidaud făcea parte dintr-o alcătuire de trei astfel de faruri, împreună cu cele de la Periteasca şi Chituc.  Doar că celelalte două erau faruri mai mici, mai scunde, dar şi abia ridicate de pe țărmul jos de la marginea stepei. Pe acestea două le vedeau navigatorii abia după ce se apropiau de coastele Dobrogei, ,,aterizând” o vreme doar pe raza Beidaudului.

Dacă nu aş fi fost atât de singur, cu siguranță că puteam vorbi o noapte întreagă, unuia care știa să asculte, despre grija mea pentru bătrânul Iosuf, ori despre navigația asta cu relevmente la farurile de pe coastă.

Dar se spune că un paznic de far trebuie sa aibă întâi şi întâi vocaţie de pusnic. Şi că prin alegerea sa dovedește ca nu iubește oamenii. Doar că în această Dobroge neprietenoasă, în care orice om apropiat îţi e deopotrivă şi străin, nu ar mai fi nevoie să te ascunzi. Te simți singur, oriunde te-ai afla…

Iar un pustiu nu are ascunzători din simplul motiv că nu va exista un acel cineva de care sa te ţii mai deoparte.

Aşa că un pustiu poate fi învins printr-o rapidă străbatere, sau, mai rar, printr-o definitivă asumare. Iar pentru astfel de lucruri durabile nu-ți trebuie neapărat vocație, te poți perfecta pe parcurs…

 Vad că bat câmpii cu metafizica pustiului şi nu vreau să fiu direct şi să recunosc că ceea ce mă mână seară de seară ca să urc în turn e grija că, odată şi odată, se va întâmpla ca Lena să se întoarcă neanunțată şi astfel ar putea regăsi farul neaprins.  Iar lucrul acesta l-aş percepe atunci ca pe un sacrilegiu, ca pe o minune petrecută aevea, dar decăzută în cele din urmă până la stadiul de ruină.

Niciodată o reîntoarcere nu trebuie sa te mâhnească. Orice reîntoarcere trebuie să fie o bucurie, iar mâhnirea să vină doar din socoteala că alegerea ta ca să pleci nu a avut drept rezultat decât o irosire a unui timp din viaţa ta…

Când Lena a ales să plece am înțeles că eu sunt singurul vinovat de acest lucru. Nu pentru că nu am reușit să o împiedic s-a o facă, ci pentru că eram singurul care îi cunoșteam acea chemare pentru călătorii, dorința de a cunoaște alte locuri și alți oameni. De fapt amândoi eram mistuiți de acest dor greu de redat în cuvinte, şi tocmai de aceea atât de arzător. La fiecare plecare din port a unei corăbii, o însoţeam amândoi cu privirea până dincolo de gura lagunei, apoi cu gândul, cu închipuirea noastră, peste întinsul marilor, dar mai ales până în porturile prin care avea să ajungă. Şi de fiecare dată noi rămâneam în acelaşi Beidaud de la marginea lumii, în care Lena era nevoită să-şi poarte printre oameni şi povara unei frumuseți amețitoare.

Căci era greu de suportat pentru ea muțenia în care cădeau pescarii aceștia, sălbăticiți de pustietatea apelor nesfârșite.    Deopotrivă şi turcii, stăpânii mai blânzi ai acestor stepe dobrogene, dar a caror resemnare venea din chiar învăţătura credinţei lor. De lipoveanul de pe plavi n-aş mai aminti aici, acesta având mai toată vremea ochii lăcrimati şi rătăciţi de la atâta votcă.

  Lena venise de la Sulina, dintre beloruşii din neamul său, acei ruşi albi, cu ochii limpezi ca cerul.  Ajunşi la gurile Dunării, acei oameni ai stepelor descoperiseră marea, iar în ceea ce o priveşte pe Lena, poate doar Dumnezeu hotărâse ca ea să nu se nască cu destinul unui încercat corăbier.

Nu îmi spusese cum îl cunoscuse pe Sereş, prinţul apărut de niciunde în viaţa sa, dar nu era greu de închipuit că vestea frumuseții ei ajunsese şi la turcul pe care treburile negustoriei îl aduseseră şi în portul Beidaudului. Fusese o vreme scurtă în care putusem lesne să citesc în sclipirea ochilor ei şi în fierbinţeala glasului că era prinsă bine în mrejele poveştilor auzite. Acest Sereş era, după cum spunea ea, un fel de ataşat comercial al legaţiei turceşti la Alexanria. Din Egiptul acela vechi îi adusese el noianul de povești orientale, cu prinţese maure şi califi poleiţi cu aur, cu renumita Bibliotecă a Ptolemeilor, cu faraoni, piramide, regine ucise de cobre, cu locuri unde chiar şi scrisul pe papirus are un Dumnezeu al lui, cu trup de om şi cap de pasăre ibis…

Încercasem zadarnic, după ea doar dintr-o explicabilă gelozie, să o fac să înţeleagă că poveştile acestea sunt cu totul altceva decât restul zilelor pe care le va trăi printre oameni de altă credință, care poate că nu vor pune preţul cuvenit pe sufletul său. Oricât de bine crescut şi, eventual, îndrăgostit ar fi fost acest slujbaș imperial venit de nicăieri…

În cele din urmă o rugasem să mă lase să o însoţesc până la corabia cu care avea să plece spre Istanbul şi Egipt, dar ea socoti că nu se cuvenea acest gest de slăbiciune din partea mea. Totuşi eu aranjasem cu barcagiul care făcea transbordarea din port până la corabia din gura lagunei, să ieşim în doi, cu o lotcă cu două rânduri de babaice.  Mă aşteptasem ca odată ajunşi în barcă, logodnicul să-şi ţină strâns aleasa inimi, pe scândura din prova, mai la adăpost de privirile vâslaşilor. Dar nu, turcul, chipeş dealtfel, avea să ste bine înfipt la spatele bărcii, privind peste noi, în zare, lasând-o pe Lena să stea singură, tăcută şi strânsa în ea, ca o pradă oarecare, ce i se cuvenea de drept unui asemenea om mare. Ajunşi la corabie, stăpânul trecuse cu paşi siguri spre prova lotcii, strecurându-ne din mers câte o mahmudea de aur pentru fiecare.

 Mi-a părut rău când, întors pe stâncile de la far, am aruncat banul de aur în valurile înspumate. Îmi spusesem atunci că mie, ca vâslaș, îmi fusese îndeajuns acea bucurie dată de ieșirea până spre marginea marii…

Totuşi, aurul acela fusese scos din fundul pământului, cine ştie când, de nişte oameni trudiţi. Şi dacă aş fi fost mai socotit, l-aş fi putut dărui cuva care avea nevoie de el, să zicem Mânăstirii Colilia, la măicuţele acelea lipovence, unde Lena îşi dobândise învățătura de tinereţe…

Locul nisipit din gura lagunei era luat în stăpânire noaptea de către sutele de pescăruși întorși din largul mării. Raza farului mătura acea limbă îngustă de uscat şi albul păsărilor făcea ca pentru o clipă, iată, locul din mijlocul apelor să se lumineze ca ziua.  Această lumină spontană, venită de la pescăruşii albi, îmi sporea şi mai mult speranţa că de aici de sus voi vedea bine pânzele corăbiei cu care Lena se va întoarce odată şi odată  la Beidaud, chiar dacă aceasta avea să se întâmple, ca acum, într-un ceas târziu din noapte..

   …Şi până ce căpitanul va pune vasul cu prova în vânt, oricare ar fi îndemânarea lui, deîndată aş ajunge şi eu lângă pântecul de stejar al corăbiei.

Chiar dacă lotca mea ar avea doar un singur rând de babaice…

Farul Shabla

Articolul precedentRecunosc
Articolul următorAsociația MECANTURIST sprijină GârboaveleXC
Prahovean. De fel dintr-un spatiu mioritic (am copilarit pe strada Plai si prin padurile de la poalele Muntilor Grohotis), pentru inceput am mers pe munte cu treaba, la cules de zmeura si afine, la lucrari silvice, ori la cositul fanului. O tura in sine, organizata, am facut abia dupa ce am intrat la liceul de marina din Galati. In timpul facultatii (si mult dupa aceea) am facut parte din cercul galatean de turism ,,Mecanturist", nume de mare notorietate in anii '80. Acum merg pe munte gandindu-ma ca printre valorile umane s-ar putea numara si setea de cunoastere, prietenia, dorinta de a impartasi si altora din bucuriile muntelui. A!... Despre mine... Foarte de gasca!

6 COMENTARII

  1. ,,Un pustiu poate fi învins printr-o rapidă străbatere, sau, mai rar, printr-o definitivă asumare.” Cât de frumos spus!
    Despre metafizica pustiului din noi, despre dorinţa noastră de a face lumină atunci când sufletul nostru ,,bâjbâie” prin întuneric…
    Să reaprindem Farul, deci! Farul Beiaud…Şi dacă nu îl avem, să îl construim!

    Mulţumesc, felicitări!

  2. Multumesc frumos!
    Promit sa revin la ganduri mai bune, cu o povestire mai simpla, in genul ,,Ciresarii”, ori ,,O calatorie spre centrul pamantului”.

  3. Superba scriere! M-am simtit acolo, cu degetele afundate in nisipul fin. …care „a oftat, zambeste-n el of urma de pacat…”…cum zicea poetul.

Dă-i un răspuns lui Nicole Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Te rugăm introdu numele tău aici

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.