Povestiri din Dobrogea. Copacul de pe lacul Beidaud

1
3801

Un copac solitar atrage ca un magnet orice privire. Şi cu cât pustiul care înconjoară acel copac e mai întins, cu atât sporeşte şi forța sa în a-l îndemna pe privitor la reflectare. Iar privitorul va înţelege că timpul, cel care a făcut din acel copac un învingator, ne arată acum şi preţul pe care copacul trebuie să îl plătească sorţii sale aparent favorabile: singurătatea.  De cele mai multe ori învingătorul rămâne singur pentru totdeauna.
Uneori, din fuga trăsurii, urmărim cu privirea vreun copac singuratic, bine înfipt în vreun lan de grâu şi rămas nemişcat în raport cu celelalte repere, care par să-l înconjoare, unele mai încet, altele mai repede, ca un mecanism ceresc bine rânduit.
Dar şi cu mai multă emoție te poate întâmpina un tablou static, cu un câmp dobrogean cu rapiţă, în care galbenul orbitor parcă întunecă orizontul ca dinaintea unei furtuni şi parcă te temi o clipă pentru copacul rămas singur în faţa stihiilor, ori doar în faţa pustiului plin totuși de culoare.

Văzut de pe faleza înaltă, copacul de pe Lacul Beidaud pare mai degrabă un plaur plutitor, căci petecul de pământ pe care acesta stă înfipt e cu mult mai strâmt decât întinsa sa coroana de ramuri. Minunea asta din mijlocul lacului, în care ochii văd cum plaurul se transformă în copac cu rădăcinile înfipte în sol stâncos, mi-o arătase bunicul, când mă dusese cu barca până pe insuliță. Vântul, care făcuse să vibreze ascuțit şcotele tensionate ale velei (bunicul nici nu vrea să audă de vâsle, aceste fiind doar pentru nepricepuţi), foșnea acum prin ramurile copacului, ca o nelinişte a locului călcat de oameni. Am sărit peste împrejmuirea rotundă de pietre, ridicată ca un zid de apărare în faţa valurilor, apoi m-am lipit instinctiv de trunchiul masiv, ca o căutare a echilibrului în acest univers permanent mişcător. Am fost uimit de pieliţa subţire şi zdrenţuită, mătăsoasă la atingere, în loc de scoarţa crăpată la care te-ai fi aşteptat de la un asemenea arbore impunător. Mă lămurise bunicul că trunchiul gros era al unui platan, cu frunzele sale stelate şi cu mici buzdugane aninate de tije subţiri în capatul lăstarilor tineri. Dar se pare că aceasta era doar imaginea pe care copacul o arăta oamenilor obişnuiţi ajunşi cumva pe insula sa.

Legenda spune, continuase bunicul, că arborele era unul minunat, care se umplea de roadă coaptă atunci când pe insula din mijlocul apelor păşea o pereche de îndrăgostiţi. Dealtfel erau mulţi oameni din Beidaud, ori străini din lumea largă, dar cine mai putea conta şi pe cuvântul lor, care puteau jura că au mâncat cireşe coapte din copacul de pe lac. În schimb alţii îşi aminteau că nu cireşe găsiseră ei aici, ci piersici parfumate, ori mere roşii ca focul, după cum fusese vremea de peste an la care fericirea împinsese respectiva pereche de îndrăgostiţi la copacul din mijlocul apelor.

Probabil că bunicul fusese mulțumit de uimirea pe care reuşise să mi-o aștearnă pe chip. Dealtfel aceasta e de fiecare dată singura răsplată pentru orice povestitor…
Ehe! Povestea se întorcea mult în negura vremurilor, dar ea devenea acum tot mai limpede pentru orice povestitor. Cu mult timp în urmă, în mijlocul apelor Beidaudului fusese surprinsă de o furtuna năprasnică o barcă în care se aflau doi tineri îndrăgostiți. Atunci se întâmplase ca bărbatul cel tânăr să fie sortit apelor, şi asta chiar în locul acesta în care ne aflam noi acum.
Sfâșiată de durere, tânăra fată jurase să pună o cruce de veșnică aducere aminte chiar în acest mijloc al apelor, de unde abia se mai zăresc malurile.
Şi chiar cu barca aceea șubredă ce adusese nenorocirea, fata cără de la mal piatră cu piatră, până ce din oglinda apei răsări acest mic petec de uscat, după care înfipsese între pietrele negre crucea juruită. Apoi, mai spunea legenda, mai împăcată cu sine, rămăsese pe mal să privească întinderea de ape, stând sprijinită cumva de zidul negru al unui mic paraclis creștin.  Timpul schimbase lucrurile şi, în locul acestor oameni, pusese de fiecare parte câte un platan viguros, ce creșteau ca doi fraţi, ori, mai bine zis, ca frate şi soră, depărtaţi de întinderea apelor, dar vorbind între ei, iată, doar prin poveștile oamenilor.

Deprinsesem repede navigaţia cu velă şi pentru o vreme visasem doar la ,,vânturile comerciale” care să mă poarte spre țărmuri nedescoperite încă…
Dar îmi fusese hărăzit să trăiesc o minune neașteptat de aproape, chiar aici, pe întinsul apelor Beidaudului. Briza dimineții, care aducea până la noi parfumurile amărui ale florilor din stepe, ne purta în linişte spre copacul din mijlocul apelor. Lena încerca să se dumirească cum se face că înaintam direct spre pata aceea de culoare verde din orizont, cu toate ca vântul părea că ne e potrivnic, bătând din faţă, ori, în cel mai bun caz, din travers. Îi spusesem că e doar o vrajă a lacului, care face ca barca în care se afla doi tineri să fie atrasă pur şi simplu de insula din mijlocul apelor. Nu avea niciun rost să îi vorbesc despre voltele în vânt pe care le făceam cât se poate de lin, ori despre derivorul de sub coca bărcii, cel care făcea ca aceasta să meargă doar spre înainte, indiferent de capriciile vântului.

În schimb reînviasem încă o dată povestea în urma căreia Lacul Beidaud se îmbogățise cu o insulă ivită chiar în mijlocul său, iar pe acea insulă, iată, crescuse…
Nu mai apucasem să întregesc povestirea cu copacul care se transformă în pom roditor doar în clipele de fericire ale îndrăgostiţilor…
Amuţisem când ajunsesem destul de aproape de insulă, astfel încât să deslușesc că eram întâmpinați dinainte-ne de un cireş ce părea să cuprindă întreaga zare cu crengile sale atârnând de roadă coaptă. Imaginea unui cireş copt e prin ea însăşi o bucurie, dar eu fusesem ,,iniţiat” să înţeleg prin asta o bucurie şi mai adâncă, cu mult mai de preţ decât bucuria simplă a simţurilor. Sărisem pe pietrele negre cu o bucurie copilarească, ca aceea a oamenilor din paradisul de la începutul timpului. Nu suflasem o vorbă despre minunea care făcuse să se transforme arborele sterp în pom roditor, iar cu inima plină de fericire încercasem să impun un mers cât mai firesc al lucrurilor.
Astfel că Lena se oprea câteodată, sa aculte mai cu atenţie năzbâtiile pe care le făcusem eu în copilărie, când mergeam la furat de cireşe în hoatarul Beidaudului. Când teama ne zorea, mâncam cireșele cu sâmbure cu tot, pentru a nu pierde timpul, dar şi pentru a ne sătura mai repede. Apoi mă jurasem că niciodată nu am coborât din vreun cireș cu vreo fructă luată pentru mai târziu, căci noi ne credeam acolo în pom doar ca nişte păsări ale cerului. Şi iată, recunoşteam chiar şi acum acele locuri cu livezi de pe malul lacului, chiar şi de aici, din mijlocul său.

Apoi aşteptasem la umbra cireşului să treacă arşiţa amiezei şi să se iţească dintre ape briza de seară care să ne poarte către mal.
Îmi făcusem de lucru printre şcotele velei şi mă rugasem ca vântul să se pornească odată, ca să ne scoată din aceaste roluri cam anapoda, de prizonieri ai insulei. Abia mai târziu am înţeles ipocrizia mea din acele ceasuri ale după-amiezei, când am ştiut că zeii vântului se înțeleseseră cu cei ai apelor doar pentru a ne lungi nouă clipele de fericire. Căci, nu-i aşa, de fiecare dată, e nevoie ca binele să-ți fie impus cu forța.

După acea întâmplare minunată timpul avea să-mi aducă doar dezamăgiri. Şi atunci când am revenit singur la copacul de pe Lacul Beidaud, ba chiar şi atunci când am ajuns acolo însoțit de una dintre cele mai bune prietene…
Cum nimic deosebit nu se mai întâmplase până în cea din urmă clipă în care amândoi am pus piciorul pe insulă, ne-am așezat la umbra platanului foșnitor, în crengile căruia niciodată nu s-a auzit cântec de pasăre şi nici crengile sale nu au fost însufleţite de vreun cuib cu pui. Puțin dezamăgit, dar cu sufletul limpede, i-am spus noii-venite povestea cu pomul încărcat de roadă ce se arată doar oamenilor îndrăgostiți. ,,Şi tu te folosești de minunea asta ca de o hârtie de turnesol de fiecare dată când vii cu cineva pe insulă?!” se amuzate ea cu detașare.

Drumurile fără de pulbere ale mărilor mă purtaseră cu treburile comerțului până în Cetatea Ragusei. În vreme ce hamalii despovărau pântecele încăpător al corabiei, dădusem un ocol străzilor pavate cu traverin lustruit din stravechiul oraş dalmat.
Un batrân pictor genovez mă îmbie să rămân locului doar pentru două clipe, timp preţ de care el îmi va aşterne chipul pe una din pânzele sale deja vopsite în culorile marii. Nu mai știu dacă omul se pusese pe treabă, ori ba, în schimb eu zărisem printre tablourile puse la vânzare imaginea unui far bine cunoscut mie. Nu aveam cum să mă înşel: în tablou era chiar Farul Beidaud.
Inima parea să-mi spargă pieptul şi în jur parcă se făcuse întuneric în clipa când alături am văzut un alt tablou, în care un cireş plin de roadă coaptă răsărea din chiar valurile mării…
Când am fost sigur că graiul îmi era din nou la îndemână, am întrebat pe bâtrân de unde are acele tablouri. Ori poate fuseseră pictate chiar de el…
Mă lămurise pe dată, dar cu indiferență, el fiind mai atent la expresia cam palidă a feței mele. I le dăduse pe degeaba un bogat armator turc, mai mult pentru a scăpa de smintelile din ele. Pânzele erau pictate chiar de femeia lui, o valahă, ori rusoaica, nu mai știa bine, care îl mai şi părăsise pe deasupra…

La următoarea călătoriei încredințasem corabia căpitanului secund. Nu se cuvenea ca Lena să regăsească fără roadă copacul de pe Lacul Beidaud. Sub orice formă ar fi fost această povară minunată: cireșe dulci, piersici parfumate, ori mere roșii ca focul.
Asta depinzând doar de tăria pe care eu însămi aș fi fost în stare să o dovedesc în așteptarea mea.

The_Tree_of_Life

Autor: Gigi Cepoiu

Articolul precedentEcoMarathon 2016
Articolul următorR.T. ”La vie en rose 18-20.06.2016” – ziua 1 – Leaota
Prahovean. De fel dintr-un spatiu mioritic (am copilarit pe strada Plai si prin padurile de la poalele Muntilor Grohotis), pentru inceput am mers pe munte cu treaba, la cules de zmeura si afine, la lucrari silvice, ori la cositul fanului. O tura in sine, organizata, am facut abia dupa ce am intrat la liceul de marina din Galati. In timpul facultatii (si mult dupa aceea) am facut parte din cercul galatean de turism ,,Mecanturist", nume de mare notorietate in anii '80. Acum merg pe munte gandindu-ma ca printre valorile umane s-ar putea numara si setea de cunoastere, prietenia, dorinta de a impartasi si altora din bucuriile muntelui. A!... Despre mine... Foarte de gasca!

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Te rugăm introdu numele tău aici

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.