Muntii Berzunti – Canionul de la Pagubeni

Anul 2016, ziua 17 din luna a 9-a

Obiectiv:

Canionul de la Păgubeni, Lacul sec, Trovanţi

Traseu:

Circuit Canion – Plaiul Poiana Teiului – Plaiul Stogului – Muchia Poiana Stânii – (traseu nemarcat – 8.30 ore)

Participanţi:

Cornelia Frăţilă, Anca Stamate, Daniela Negraia, Smaranda Enica, Gabriela Pîrvu, Gabriel Eduard, Valentin Boldea, Alex Grigoraş

Poze:

Gabriela Pîrvu şi Alex Grigoraş

Text:

Alex Grigoraş

Sunt momente în viaţă când doreşti ca timpul să se oprească în loc. Să te bucuri de acea clipă, repetată şi iar repetată măcar timp de o eternitate. Să vrei a da timpul înapoi ca domnişoara Peregrine, să rămână doar ce-i bun la vedere. Să ştii sigur că poţi învăţa a repara ce e greşit. Să fie aşa cum vrei tu. Atât ! De-ar fi aşa, ce simplă ar mai fi viaţa. Chiar plictisitoare. Să fii nevoit a îţi dori o scăpare în necunoscut şi să ajungi a te bucura deplin de neprevăzut.

Muntele oferă multe oportunităţi de clipe eterne, de visare, de frumos, de dorinţa de a avea puterea să opreşti timpul în loc. Nici munţii obscuri nu se dezmint de la aceste reguli. Ei sunt ca nişte nestemate neşlefuite ce abia aşteaptă să îi cunoşti.

Mi-am conturat de mult timp pe hârtie mai multe drumeţii la munte. Singurul lucru ce rămăsese de făcut era să aleg doar perioada cea mai adecvată pentru fiecare drumeţie în parte.

Cu două zile înainte de a confirma încă un an oficial pe buletin am ales să mă deplasez timp de o zi prin munţii Berzunti. Citisem despre aceşti munţi în mediul online şi m-au captivat pozele ce le-am văzut. Trebuia să ajung şi eu aici. Mi-am însuşit pentru grupul organizat rolul de parte masculină minoritară şi am purces la drum în inferioritate.

Am plecat la ora 6.00 din Galaţi. Din drumul mare DN12A din localitatea Dărmăneşti am făcut dreapta, cum vii dinspre Târgu Ocna, la o trecere de cale ferată, spre localitatea Păgubeni.

Pe urmă am trecut podul mare peste Trotuş şi am mers tot înainte unde aveam să ajungem la o nouă traversare de podeţ. Din dreptul podeţului, prin stânga lui intrăm în traseul de drumeţie şi canion

Tot din dreptul podeţului, îl traversăm cu maşina şi la 50 de metri lăsăm maşinile spre stânga lângă biserică, la capătul grădinii bisericii, într-o aşa zisă staţie de autobuz.

După ce ne-am strâns cu toţii cerc, am readus aminte încă odată planul ce intenţionam să îl ducem la bun sfârşit în acea zi. Am repetat inclusiv regula de bază a grupului. Dacă iese cineva din raza vizuală a ochilor mei, faţă sau spate, o să ajungă doar a le fi povestite locurile pe unde am mai fost fără să mai facă şi ei parte vreodată din povestire.

Ne-am pus în mişcare în jur de ora 9.45.  Intrarea în albia pârâlui Hemeiuş este uşor anevoioasă, în sensul că de urzici nu scapi. Iarna, în schimb nu ai această problemă.

Nu după mult timp apar pragurile ce formează cascadele. Pentru început mici şi nesemnificative.

Apoi  începi să te bucuri cu adevărat de locurile pe care le vizitezi.

Firul albiei se tot îngustează fiind nevoiţi să ne căţărăm fiecare cu credem că ne este mai uşor pentru a merge mai departe.

Apoi revenim din nou în albie păşind din piatră în piatră evitând astfel contactul cu apa.

Între timp ajungem la o cascadă mai mare în care suntem nevoiţi de această dată să folosim o cordelină, altfel mai greu cu înaintatul pentru membrii grupului.

Trecem pe lângă alte cascade în trepte.

Traversăm obstacole impozante. Căţărăm bolovani uriaşi prăvăliţi în canion.

Găsim o piatră peste care natura şi-a arătat măiestria ca bun sculptor.

Într-un final, partea spectaculoasă a canionului se termină şi ai senzaţia că  de acum trebuie să părăseşti albia pârâului. Totuşi este greşit pentru că odată ieşit din albie ai de sărit multe garduri. Astfel, cel mai bine continui prin albie până ce aceasta se lărgeşte substanţial.

La ora 11.15 ieşim din traseul de canion implicit din albia pârâului.

Ieşirea din albia pârâului ne aduce la un drum foarte bine conturat care ar trebui urmat spre „înapoi” dreapta.

Pentru o privelişte faină noi am urmat drumul întâlnit tot înainte şi am urcat părăsind drumul, la ochi, pe culmea din dreapta uşor susţinută, numită plaiul poienii Teiului, care ne-a adus bine meritata privelişte asupra zonei în jurul orei de 11.50.

De pe culme am identificat şi urmat o coborâre relativ uşoară care ne-a adus din nou în drumul menţionat mai înainte, pe care l-am părăsit aproape imediat după ce ne-am intersectat cu el.

Am urcat noua culme pe o potecă bine conturată pe la margine de lizieră până am ieşit pe culmea principală.

Am mers o porţiune din traseu pe un drum de culme pe care l-am părăsit la intrarea efectivă în pădure în jurul orei de 13.00, lăsând drumul la dreapta iar noi am urmat traseul de creastă.

Traseul de culme împădurită în prima parte se urmează anevoios din cauza doborâturilor creând bariere importante pentru înaintare. Nu există poteci pe culme, mergi la liber pe unde îţi vine mai uşor.

Am făcut brusc la stânga conform unui track desenat la ochi de acasă, dând din nou de doborâtură la greu, pe care până la urmă am reuşit să o fentăm găsind un drum forestier ce ne-a scos într-o zonă de exploatare forestieră „la ras”.

Drumul de exploatare ce l-am urmat a trebuit şi pe acesta să îl părăsim întrucât ne-ar fi scos pe o altă vale total opusă, din fericire am nimerit un alt drum forestier ce venea din culmea pe care trebuia noi să o urmăm, astfel uşurându-ne bine de tot urcarea în culme.

De avut în vedere de a nu se tăia pe de-a dreptul această potcoavă întrucât este foarte anevoioasă.

Ieşirea din pădure în jurul ora 16.45 ne aduce la o privelişte foarte frumoasă ce aveam să o urmăm pe o culme golaşă, numită muchia Poiana Stânii cu belvederi deosebite în jur.

Pe culme trecem pe lângă un lac sec, iar apoi ajungem la o porţiune de teren presărată cu trovanţi.

Ieşirea din traseu se face părăsind culmea prin dreapta, coborând pe lângă lizieră până dăm de o potecă mai bine conturată prin pădure ce ne duce la Stânca lui Cămară, pe versantul sudic al culmii. Apoi se ajunge din nou în albia Hemeiuş la vreo maxim 100 de metri de punctul final al călătoriei noastre.

Am terminat traseul la ora 18.20 în cam 8 ore şi 35 minute.

Dacă ar fi să mai ajung odată în zonă aş mai parcurge doar canionul şi potcoava scurtă de traseu bucurându-mă numai de gol alpin şi de un traseu de maxim 5 ore.

Grupul format de drumeţie a fost exact aşa cum am expus de la bun început: compact, niciun drumeţ neieşind din raza mea vizuală. Pesemne că îşi doresc ca şi pe viitor să facă parte din poveste şi nu doar să fie ascultători de poveşti despre munte.

A fost o drumeţie reuşită, atât ca traseu cât şi ca echipa formată, iar locurile vizitate confirmă faptul că ţi-ai dori să opreşti timpul în loc, să te bucuri de tot ce te înconjoară. Să te bucuri de munte, de soare, de pădure, de apă, de ciripituri, de lumină. De oamenii din jur. De zâmbetele lor. De viaţă, în general.