Nu am facut niciodata un raport de tura, dar o sa incerc acum, sa vad daca imi reuseste sa

descriu obiectiv toate elementele desfasurarii excursiei grupului de 12 persoane de la Clubul  MecanTurist Galati.

Au plecat din Galati doua masini, la ora 15:00 si la ora 17:40 cu un numar de 10 persoane.

Au participat: Doina, Dan, Dorin, Simona, Emi, Nicusor, Giulia, Lucian, Marin  si Costel.

Din Piatra Nemt ni s-au alaturat Lucica si Doru.

Pe parcursul deplasarii am tinut legatura telefonica intre cele doua masini.

Daca planul initial a fost sa ajungem si sa campam la Izvorul Muntelui apoi sa urcam si sa instalam tabara langa cabana Dochia, cu acceptul tuturor s-a adoptat propunerea mea de a merge sa campam si sa stationam la Schitul din Poiana Stanile.

Astfel, prima masina, impreuna cu cei de la Piatra Neamt au ajuns la destinatie in jurul orei

21:00, iar cea de a doua masina a ajuns la ora 23:20 in Poiana Stanile.

Deplasarea pe soselele nationale nu a ridicat probleme tehnice, deci s-a mers cu viteza maxim permisa legal, dar odata cu intrarea pe drumul comunal din Bicazul Ardelean si prin satele Telec si Bistra, a fost nevoie de multa atentie din partea pilotilor auto si de rabdarea tuturor, pentru a ajunge in bune conditii si cu  bunadispozitie afisata, la locul de campare.

Dupa instalarea rapida a corturilor, la lumina frontalelor, am trecut la controlul sticlelor, butelcilor, butelcutelor si ostoirea foamei si a oboselii specifice oricarei deplasari.

Dupa o noapte cu cer senin, o urmarire asidua si interesanta a evolutiei lui Marte pe bolta cereasca si un somn pe unde scurte, dimineata ne-a intampinat cu un cer senin, un soare binefacator, cu multa voie buna si dorinta de a descoperi locuri inedite din matusalemicul Ceahlau, salas al zeilor dacici si al multor legende tesute delungul vremii, din care, o mica parte ni le-a pus la dispozitie cu generozitate Dorin, pe parcursul deplasarii, pentru a intra mai usor in taramul de basm al Olimpului moldovean si ai intelege tainele.

As vrea sa va spun ca in tara noastra nu exista un alt  munte cu atatea legende si mituri.

Aici, in Ceahlau, fiecare piatra are un nume, fiecare stanca are un mit, fiecare poteca din zona de abrupt este o “polita” cu nume si un specific ce le individualizeaza.

A doua zi, dupa exercitiile de inviorare si un mic dejun copios, ne-am luat betele de trecking, aparatele foto si bunadispozitie, dupa care am purces la drum, pe  potecile Ceahlaului.

Deplasarea pe drumul forestier de la Schit pana la izvorul amenajat si apoi pana la capatul sau (Se zice “La Vagon”) pe o distanta de 3,5 km, nu a pus probleme, ba mai mult, ne-am facut “incalzirea’, dornici de ascensiune.

De la capatul drumului forestier am urcat voiniceste diferenta de nivel de 250 m.pana “La Palarie”, un punct de belvedere asupra intregii Poieni Stanile, a Pietrei Sure, a Gardului Stanilelor, a Jgheabului lui Voda si asupra tuturor muntilor de la Pietrosul Rodnei si al Bistritei, de la piramida inconfundabila a Giumalaului pana la Piatra Singuratica a Hasmasului.

Aici am facut o sesiune de fotografii, s-au spus glume, bancuri si povesti, dupa care am plecat sa descoperim frumusetile ascunse ale Ocolasului Mare, Ocolasului Mic si ale Ghedeonului

Am admirat multimea de flori de colt, am cules pe saturate afine si merisoare, am admirat

“operele de arta” ale Naturii, daltuite in staca nuda dealungul mileniilor, am stat la “masa dacilor” si ne-am incantat ochii cu formele “coloanei dorice”.

Apoi am inceput sa descoperim obarsiile principalelor vai care, in Ceahlau sunt numite “jgheaburi” si a caror directie radiala converg spre principalele varfuri ale masivului.

Astfel am descoperit  Jgheabul lui Voda, Jgheabul Armenilor, Jgheabul Ursariei, Jgheabul Ghedeon si mai sunt multe asemenea jgheaburi care asteapta sa le descoprim dar sa le si strabatem voiniceste in amonte, cu mic, cu mare, dar cu rucsaci “ca fulgul de usori”, pentru a putea razbi la limanul din salasul zeilor.

Dupa ce am urcat ultima treime a Jgheabului Ghedeon am ajuns in perimetrul special amenajat pentru campare, dominat de Piatra lui Ghedeon, iar o sageata indicatoare ne informa ca mai avem de mers 15 minute pana la cabana Dochia, pe care o vazusem deja inconjurata de puhoaie de turisti in tenisi si maieuri decoltate, pentru a imbratisa cu toata fiinta, soarele generos al sfarsitului de vara.

Aici, la Dochia, am facut o pauza binemeritata si am asteptat  aproape un ceas “la  coada”, sa prindem o bere si, dupa ce am asternut-o la locul potrivit, am plecat sa ne umplem inimile de spiritul lui Zamolxis in salasul lui de pe varful Toaca.

Cum am ajuns in varful Lespezi, am vazut largul “bulevard” ce se intindea de la picioarele noastre pana in varful Toaca, strabatut de un furnicar de oameni, un dute-vino continuu si de nestavilit.

Urcand pe varful Toaca ni s-a adeverit sintagma biblica “multi veniti, putini chemati”, in sensul ca cei mai multi au urcat pe acest varf pentru ca exista, asa cum a urcat si Edmund Hilary in 1953 pe Everest, dar mai putini au urcat la chemarea sacerdotala a fiintei neamului romanesc, pentru a fi partasi la sfintenia locului si a impartasi din aspiratiile spiritualitatii inaintasilor nostri.

Personal, am fost foarte dezamagit de faptul ca tehnologiile moderne si lipsa de profesionalism a proiectantilor romani au ciuntit o buna bucata din stanca pentru amplasarea instalatiilor meteorologice si de transmisii radio, in comparatie cu starea de fapt din urma cu 44 de ani sau mai recenta de 4-5 ani.

Dupa cuvenita reculegere si a sesiunii foto, dupa inventarierea masivelor de la orizontul nordic al Rodnei la cel sud-vestic al Hasmasului am inceputo coborare solicitanta pentru genunchi, incheiata cu bine pentru majoritatea si mai putin bine pentru Lucian care a suferit o intindere a ligamentelor deja suprasolicitate din ture anterioare.

Coborand din sanctuarul lui Zamolxis nu puteam sa ocolim biserica manastirii, unde am aprins lumanari cu gand pios pentru sufletul celor care au fost si pentru sanatatea celor care sunt.

Conform intelegerii, ne-am regrupat langa Piatra Lacrimata, cu sesiunea foto de rigoare si apoi, am salutat in goana Curmatura Piciorul Schiop, indicatorul de La Palarie si in 20 de minute am ajuns in drumul forestier  care ne-a acompaniat pana la locul de campare.

Dupa o noapte la fel de linistita si senina ca precedenta, dominata de traiectoria maiestuoasa a lui Marte spre abisurile Caii Lactee, dimineata ne-a intampinat, iarasi, cu un soare stralucitor si cer senin dintr-un orizont in altul.

Dupa inviorare, tabieturile matinale ale fiecaruia si un mic dejun indestulat, 9 din 12 colegi de tura, am plecat  sa strabatem potecile pentru a vedea cascada Duruitoarea, o adevarata bijuterie naturala si una din cele mai frumoase din tara.

Cand am ajuns in locul din care trebuia sa urcam spre Curmatura Piciorul Schiop, asa cum era schitata ideia de traseu, am propus si am reusit sa conving pe toti sa mergem prin Curmatura La Scaune, pe valea paraului Martin si apoi sa urcam pe valea paraului Rupturi pana la cascada Duruitoarea.

Pana in Curmatura La Scaune  am mers pe un fost  drum forestier fara marcaj, o adevarata oaza de liniste si desfatare, cu tufe de zmeura incarcate cu fructe rosi, dulci si parfumate, care ne-au ademenit si rapit o buna parte de timp, apoi a trebuit sa mergem cu mai multa atentie, intrucat  marcajul, punct rosu, era foate vechi si rar. Se vedea clar faptul ca cei de la Salvamont  nu doreau sa mai reimprospateze acest traseu, iar turisti ca noi, nu s-au mai incumetat de mult timp sa-l parcurga.Dupa numai doua momente scurte de ezitare, am ajuns la drumul forestier care leaga Bicazul Ardelean de statiunea Durau strajuit de apele involburate ale paraului Martin, drum pe care am mers “cale lunga ca sa ne ajunga”, pana la intersectia cu paraul Rupturi, de unde am inceput sa urcam, dar sigur, spre obiectivul nostru, Duruitoarea, portiune tot fara marcaj, dar cu doza de optimism in crestere, avand in vedere ca urma sa ne itersectam cu poteca marcata CA care vine din Durau spre Duruitoare.

Ajungem langa cascada si, de la distanta, constatam   un dute-vino continuu  si animatie la toate nivelele, moment psihologic important, cand trupa hotaraste sa serveasca masa inainte de a da ochii cu suvoiul de apa nestavilit al cascadei.

Dupa acest moment pantagruelic, trupa se misca mai alene, dar perseverent spre mirifica

podoaba naturala a zonei, unde o multime de cascagura, pantofari si majorete se dau in stamba, striga, canta si se pozeaza.

Nici noi nu am ramas impasibili, am facut poze, ne-am umplut sufletul de frumusetea Duruitorii si apoi am inceput calvarul ascensiunii pe Piciorul Schiop pana in curmatura sa,

pentru o diferenta de nivel de 575 m., unde am ajuns la ora 16:40.

De aici, din Curmatura Piciorul schiop incepe lupta contra cronometru pentru a ajunge la zona de campare de langa Schit.

Eu am mers intins si am facut o ora si zece minute. Ceilalti au aparut dupa alte 15 minute.

Nu au participat in tura asta Lucica, Emi , Simona si Lucian, dar nu au stat pe iarba, la soare, dupa cum ne-am fi asteptat, ci au investigat imprejurimile privind  oferta de ciuperci si fructe de padure, posibilitatile de acces in Piatra Sura, Batca Neagra si Cheile Bistrei Mici.

Lucian s-a intrecut pe sine captand imagini deosebite din care eu am imbinat  o panorama asupra Stanilelor si Ocolasului Mare.

Dar surprizele celor patru ramasi in tabara nu se opresc aici. Au avut grija sa stranga toate corturile si sa impacheteze bagajul fiecarui plecat pe cararile muntelui si apoi, doamnele, ne-au ospatat pe saturate cu un ceaun de ciorba de vitel.

La ora 19:10 ne-am dat plecati de la poalele minunatului Cealau si am mers bara la bara pana la Piatra Neamt unde ne-am oprit sa imbratisam cu drag pe bunii nostri prieteni Lucica si Doru Stoica, apoi am mers intins la Galati unde am ajuns la ora 0:15.

Deci am parcurs distanta de la Schitul din Poiana Stanile la Galati in 5 ore si 5 minute.

Aceasta tura a fost inedita pentru s-au parcurs trasee noi de catre majoritatea participantilor si fiecare a plecat acasa cu gandul revenirii pentru a continua descoperirea si altor colturi de rai in minunatul Ceahlau.

Semnez in numele celor care au participat,

Constantin Ceapchi

 26-28 august 2011