Motto: ,,Fiecare loc de pe pamant are o poveste a sa. Trebuie doar sa ai rabdare sa o asculti.” (Nicolae Iorga)
Transhumanta exista. Poate nu sub forma pe care o practicau mocanii ardeleni, cand plecau cu turmele spre sesurile dobrogene in cautarea unei toamne prelungite daca se poate, peste intreaga iarna.
Urmasii lor ,,tarzii”, adica noi, drumetii de munte, am coborat in acest miez de octombrie de pe crestele inalte deja inzapezite si ne-am cautat ,,drumul” prin cotloanele incarcate de istorie si de spiritualitate ale vechiului tarm de mare.
La Braila o ceata laptoasa, de-ti bagai degetele in ochi, invaluia cladirea pustie a vamii si camioanele fantomatice ce asteptau reluarea trecerii cu bacul.
Trecem Dunarea printr-un spatiu orb, lipsit de miscare si de repere, apoi rulam incet pe malul Bratului Macin, cuprins si el de ceturi.
Dincolo de oras campurile se lumineaza si vedem Culmea Pricopanului scaldata in raze de soare.
In Depresiunea Horia lasam Muntele Consul in stanga si ne angajam pe serpentinele drumului de Constanta.
Ajungem in localitatea Atmagea. Desi numele satului are tonalitati orientale, stim ca aici a trait o comunitate compacta de germani plecati in tara lor in timpul celui de-al doilea razboi mondial, sub presiunea tavalugului rusesc.
Armata Rosie nu prea excela in sentimente. Cand au dat peste lipovenii rusi, pana una-alta rudele lor, soldatii sovietici le-au zis: ,,Aici v-ati ascuns, iudelor?”
Pe valea Paraului Slava, cu versantii bine impaduriti si drumul serpuind printre dealuri, ne imaginam ca suntem pe Valea Timisului, intre Predeal si Darste.
Slava Rusa si Slava Cercheza au panourile rutiere de intrare in localitate scrise si in limba rusa.
La intersectia ,,4 Cantoane” intalnim drumul european dintre Tulcea si Constanta. Dincolo de el un drum foarte ingust, dar asfaltat, trece pe sub o arcada de piatra a terasamentului de cale ferata si se indreapta spre localitatea Jurilovca de pe malul Lacului Golovita.
Ne-ar tenta o abatere pana la Cetatea Argamum, dar cei 14km dus-intors pe malul lacului, perpedes, ne fac sa renuntam.
Ne indreptam spre sud, intram in judetul Constanta si de la Cogealac vedem drumul de vreo 15km pana la Cetatea Histria.
Doar ca harta ne tine lipiti de drumul nostru si ne promite ca imediat dupa Tariverde facem dreapta spre Gura Dobrogei.
O alee ingusta, cu un asfalt cam gaurit, ne conduce in coborare usoara spre Valea Casimcei.
Trecem printr-un sat pustiu si ne inhamam la deal, pe un drum pietruit.
Am parasit Valea Casimcei si acum urmam malul stang al Vistornei.
Lasam masina in drum si ne grabim sa prindem din urma doi ciobani ce-si manau oile chiar pe malul apei.
Intrebam de Pestera Liliecilor si unul dintre ei ne arata un loc mai prapastios al abruptului de calcar de peste parau.
Trecem vadul printr-un loc incantator, unde ramurile de carpinita se apleaca peste oglinda apei.
Vazand ca nu ne-a lamurit indeajuns ,,ghidul” nostru se ia in serios si ne conduce pana la baza peretelui cu pestera.
In drum ne arata o alta grota deschisa intr-un bloc masiv de calcar.
Zona Cheilor Vistornei e formata din calcare jurasice, recifale, mai vechi decat cele care alcatuiesc creasta Pietrei Craiului, ori alte zone carstice din Carpati.
Ne mentinem pe o carare care mai intai urca printre corni si macesi, apoi iese la un grohotis galbui, foarte abrupt.
Dincolo de aceasta zona cu surpaturi descoperim una dintre cele trei intrari al Pesterii Liliecilor.
E vorba de un coridor ingust ce comunica printr-un put cu intrarea principala.
Pana ce Adriana face cateva poze cu incercarea mea de a patrunde pe galeria ingusta, Marin prinde o branita spre stanga si gaseste intrarea principala in pestera.
Pestera Liliecilor are galerii ce totalizeaza 480m lungime.
Intrarea principala conduce in Galeria cu Fosile, galerie greu de parcurs datorita blocurilor de calcar cazute pe podea si gramezilor mari de guano de sub coloniile de lilieci.
Galeria cu Ceramica ascunde in maruntaiele sale marturii ale activitatii umane: unelte de silex din paleolitic si neolitic, fragmente de ceramica neolitica si obiecte apartinand epocii fierului.
Din gura intrarii principale urcam prin stanga spre marginea de sus a peretelui calcaros.
Intr-o zona maracinoasa gasim avenul ce conduce spre Galeria cu Ceramica, acesta fiind cea de-a treia intrare in pestera.
De pe marginea platoului ce se intinde deasupra peretilor de calcar se deschide o larga perspectiva spre Podisul Casimcei, strabatut, ca printr-un pustiu, de calea ferata ce merge de la Medgidia la Tulcea.
Ne intoarcem la masina si mai inaintam vreo 200m in amontele Vaii Visterna.
Vedem ca ne-am departat binisor de zona Pesterii La Adam si renuntam sa mai strabatem inca o data valea larga si blocata de vegetatie.
Probabil ca numele pesterii vine de la resturile umane de Homo sapiens fossilis, oameni care locuiau pe aceste meleaguri cu 100 000 de ani in urma. Adica in vremea biblicului Adam…
Trebiue sa amintesc aici surpriza din teren, cand am constatat ca, contrar la ce ma asteptam eu, obiectivele acestei ture dobrogene se grupeaza in vreo 3-4 locatii diferite, la oarecare distanta intre ele si nu se gramadesc cu toate in Cheile Dobrogei .Cum ar fi fost frumos din partea lor…
Parasim zona pesterilor si drumul pietruit se sfarseste in localitatea Targusor, loc unde intersectam si calea ferata amintita.
Dincolo de bariera facem dreapta si prindem un alt drum pietruit, de data aceasta cu calcar galbui, ce ne va conduce dupa vreo 3km la Manastirea Sfantul Ioan Cassian.
Privita din fata, stravechea lavra crestina, acum in eforturi mari de intinerire a cladirilor, pare ca se cuibareste la marginea unei paduri, dar la o mai atenta cercetare vedem ca locul ales se afla pe un promantoriu stancos, intins in spate peste valea larga a Casimcei.
Vizitam paraclisul pentru slujbe amenajat temporar intr-o cladire anexa, langa trapeza, deoarece biserica mica se afla in renovare, iar noua biserica abia se construieste.
Cu promisiunea ca putem ramane peste noapte la manstire ne indreptam spre Pestera Cuviosului Ioan Cassian Romanul.
Pe platoul din spatele manastirii, inainte de a ajunge la peretele de calcar, descoperim un exempar deosebit al florei dobrogene.
De pe marginea peretelui de stanca vedem spre nord-vest deschiderea larga a Vaii Casimcea.
Chiar sub abruptul din spatele manastirii s-au facut lucrari pentru zagazuirea apelor Casimcei si realizarea unui ,,Dubai romanesc”, cu insule artificiale de forma patrata ori rotunda, pe care se vor construi casute de vacanta.
Noi coboram spre stanga, pe o poteca amenajata cu trepte de lemn.
Peretele nordic, format si el tot din calcare jurasice, ascunde multe grote, unde s-au nevoit dealungul vremurilor numerosi calugari, zalog al samantei bune aruncate in acest pamant de catre Apostolul Andrei.
Intrerea in pestera Cuviosului Ioan Cassian se face acum urcand pe o scara metalica fixate in stanca.
Sfantul Ioan Cassian (360-435 d. Hr.) s-a nascut in hotarele Cassienilor si in tinutul pesterilor din Cheile Dobrogei.
Vazand sfintenia si ravna pentru Hristos a calugarilor sciti ce se nevoiau prin locurile sale natale, Ioan Cassian se calugareste de tanar in una din manastirile dobrogene unde deja traia intr-u Hristos Cuviosul Gherasim, ruda si prietenul sau pentru toata viata.
Dorind sa se inchine la Mormantul Sfant, la numai 20 de ani, Cuviosul Ioan Cassian pleaca la Ierusalim impreuna cu sora sa si prietenul Gherasim.
Dupa cinci ani petrecuti intr-o manastire din Betleem, cei doi merg in Egipt, leaganul monahismului crestin.
Anii petrecuti in pustie au desavarsit si mai mult trairile cuviosilor dobrogeni, asa ca ajunsi la Constantinopol, marele patriarh Ioan Gura de Aur, ii cheama la el, hirotoniseste diacon pe Ioan Cassian si il face ucenic al sau.
Surghiunirea din scaun a marelui patriarh in anul 404 il determina pe Cuviosul Ioan Cassian sa mearga la Roma pentru a-i lua apararea Sfantului Ioan Gura de Aur in fata papei Inocentiu I.
In anul 407, cand afla ca Sfantul Ioan Gura de Aur isi aflase sfarsitul pe pamant armean, cei doi invatati calugari dobrogeni se indreapta spre sudul Galiei, la Marsillia.
Aici intemeiaza doua manastiri dupa regulile monahale aduse din Rasarit, facand astfel legatura intre spatiile spirituale ortodoxe si catolice.
Dupa ce ne inchinam la icoana sfantului poposim pentru cateva clipe in gura pesterii si ne minunam de privelistea zilnica de care se bucura cuviosul parinte.
Tot de aceste locuri se leaga si povestea unui alt sfant dobrogean.
Sfantul Dionisie cel Smerit (cunoscut in lumea latina sub numele de Exiguul) (470-545 d. Hr.) s-a nascut in tinuturile dobrogene si a luat jugul bun al lui Hristos in una din numeroasele manastiri din jurul Cheilor Dobrogei.
Inca de la o varsta frageda cuviosul calugar dobrodean merge sa se inchine la Mormantul Domnului, apoi se stabileste la o manastire din Constantinopol.
Teolog desavarsit si un bun cunoscator al limbilor greaca si latina, in anul 496 Cuviosul Dionisie este trimis la Roma, unde devine traducator al canoanelor ortodoxe din limba greaca in latina.
In mod deosebit trebuie subliniat faptul ca, avand bogate cunostinte de astronomie, Dionisie Exiguul este cel care a fixat cronologia erei crestine, luand pentru prima oara ca punct de plecare pentru numararea anilor Nasterea Mantuitorului, ,,inceputul nadejdilor noastre”…
Anul 1 al calendarului incepea astfel la 753, ori 754 de ani de la intemeierea Romei.
Eroarea din calculul sau s-a datorat faptului ca in acea vreme nu se cunostea numarul ,,zero”.
Ulterior, cand matematica a fost revolutionata de catre arabi, si printre altele s-a trecut la calcule cu cifra ,,sifr”, adica ,,gol”, socotelile smeritului parinte dobrogean s-au dovedit a fi corecte.
Calendarul actual s-a adoptat in Italia in sec. 7, in Anglia in sec. 8 si in Franta in sec. 9, apoi, cu timpul, in toate tarile lumii.
Trebuia stiut ca aceasta ordonare a timpului pentru intreaga omenire nu a fost facuta de un cercetator din Minesotta si nici de un japonez de la Cassio, ci de un calugar smerit de aici, de la noi, din Cheile Dobrogei.
Cand te afli in spatii atat de vechi ale istoriei, deadreptul atemporale, e firesc sa ai un simtamant egocentrist si sa crezi ca toata aceasta lume se invarte in jurul tau.
Revenim la manastire, ne tragem la bancile de langa intrarea principala si intindem masa.
E trecut de ora 14 si noi n-am avut pana acum ragazul sa mancam ceva.
Strangem masa si acum, dupa ce ne-am mai venit in fire, ne intindem la vorba si hotaram sa nu inoptam la manastire, ci sa continuam drumul spre Cheile Dobrogei si sa intindem corturile pentru o noapte in liniste si libertate…
Pe drumul de intoarcere suntem impresurati de un nor amenintator.
In masina e liniste… Dupa cele vazute pana acum fiecare e cu gandurile lui.
De la eroarea din calendarul lui Dionisie Exiguul imi vine in minte una din cele mai fascinante povesti auzite…
Cand, in ultimile zile ale lui iunie 1095, papa Urban al II-lea a venit in Franta pentru a propovadui si apoi organiza prima cruciada, crestinii catolici din nordul Spaniei au vazut in acest fapt oportunitatea si motivatia religioasa pentru atacarea califatului maur, care stapanea mai bine de trei sferturi din Peninsula Iberica inca din anul 711.
Dupa o toamna cu distrugeri ale recoltelor maure si o iarna agonizanta, printre ruine si pustietati, spaniolii au inteles ca e mult mai folositor pentru ei sa ceara o suma de bani maurilor pentru a nu le mai distruge pe viitor campurile irigate si asezarile infloritoare.
Aceasta ,,taxa de protectie”, care n-avea nicio legatura cu religia si care nu diferea cu nimic fata de obiceiurile mafiei din Chicago, sa zicem, a durat mai bine de 200 de ani.
Pentru protejarea infloritoarelor centre economice si culturale de la Cordoba si Toledo, califatul maur cere sprijin unor factiuni musulmane mai noi, rasarite pe continentul african.
Veniti tocmai din Sierra Leone, acesti ,,talibani” ai cultului islamic, ajung ei insusi sa pedepseasca pe mauri, acesti arabi ajunsi pe o treapta spirituala mai inalta si, implicit, mai departata de preceptele Coranului…
Se ajunge pana acolo incat regale maur din Toledo sa ceara ajutor unor trupe crestine spaniole spre a scapa de radicalii islamici. (In acest episod apare si legendarul Cid, dealtfel un mercenar in slujba unuia sau altuia dintre regii vremii.)
Dupa linistirea ,,apelor”, conducatorul ostilor crestine, un mai vechi prieten al califului din Toledo, descopera in biblioteca orasului maur poate cea mai mare ,,comoara” a omenirii: vechi manuscrise grecesti din perioada ,,republicii ateniene”.
Se intamplase ca atunci cand au luat in stapanire Peninsula Balcanica, arabii si-au dat seama de insemnatatea manuscriselor invatatilor greci si au mobilizat intreaga inteligenta maura pentru traducerea si studierea textelor.
Ajungand sa se specializeze astfel in diferite ramuri ale cunosterii umane, mai multi invatati arabi au contribuit ei insasi la dezvoltarea temelor din vechile carti.
Astfel, studiile de medicina ale lui Hippocrate din Cos (460-370 i. Hr.) sunt readuse in atentia oamenilor si chiar imbogatite in continul de catre omul de stiinta arab Ibn Sina (980-1037 d. Hr.) nume cunoscut mai bine sub forma latina Avicena.
Vasta opera filosofica a lui Aristotel (384-322 i. Hr.), cu domeniile sale de pionierat: Metafizica, Logica, Retorica si Etica, este intens studiata de filosoful arab Ibn Rushd (Averoes) (1126-1198), care incearca sa reconcilieze conceptele filosofice grecesti cu cele ale islamului.
Tot arabii au fost cei care au continuat studiile matematice ale lui Euclid din Alexandria (325-265 i. Hr.) si in special a geometriei ajunsa la greci de la si mai vechii egipteni.
Ei inlocuiesc calculul anevoios cu cifre romane, introduc cele 9 cifre distincte, plus cifra ,,o”, a calcului zecimal.
Bine scolit, regele crestin intelege valoarea documentelor din biblioteca de la Toledo si trimite aici traducatori pentru limbile europene ale vremii.
Mai departe povestea vine sa precizeze ca traducatorul de texte in limba engleza, la intoarcerea sa in Regat, preda ,,comorile” episcopului din Oxford, deschizand astfel drumul pentru una dintre cele mai mari universitati ale lumii.
La randul sau, traducatorul pentru limbi germanice se pare sa fi fost de formatiune filosofica, un motiv in plus pentru a explica nasterea inaltei scoli de filosofie germana urmata perioadei Renasterii.
Aceste fapte de netagaduit, dar prea putin facute cunoscute, conduc la ideea ca Renasterea italiana nu e decat un episod doi al acestei Renasteri maure de la Toledo.
Fara aceasta preluare inspirata si plina de har a lucrarilor grecilor antici de catre arabi, e foarte posibil ca intreaga cunoastere umana sa fi suferit secole intregi de intarziere, in dezvoltarea sa implacabila…
Renasterea italiana din secolele 15-16 nu a facut decat sa recunosca inca o data valoarea culturii si mai ales, a artei antice.
Aceasta a dovedit ca numai deplina libertate a spiritului uman, neingradit de vreo religie ori tiranie, (cum a fost in perioada democratiei ateniene, numita ,,Secolul lui Pericle”) poate ridica cultura, si in general cunoasterea umana, la valori ce pot sfida trecere timpului.
Libertatea, si nu obligatia, e garantia unei virtuti.
Intr-un eseu scris in vremurile nebune de dupa razboi, Emil Cioran limpezea lucrurile in privinta ideologiilor care biciuiau oamenii si vremurile.
,,Prin ea insasi, orice idee este neutra-sau ar trebui sa fie; dar omul o insufleteste, isi proiecteaza in ea patimile si dementele; impura, transformata in credinta, ea se insera in timp, capata chip de eveniment si astfel trecerea de la logica la epilepsie s-a consumat…Asa se nasc ideologiile, doctrinele si farsele sangeroase.
Idolatrii din instinct, convertim in neconditionat obiectele visurilor si intereselor noastre.
Istoria nu este decat o defilare de falsi Absoluti, o succesiune de temple inaltate unor pretexte, o injosire a spiritului in fata Improbabilului.
Chiar cand se indeparteaza de religie, omul ii ramane inrobit. Secatuindu-si puterile pentru a-si fauri simulacra de dumnezei, ii adopta apoi cu infrigurare: nevoia de fictiune, de mitic triumfa asupra evidentei si a ridicolului.
Putinta de a adora este raspunzatoare de toate crimele: cel care iubeste fara temei un dumnezeu constringe si pe ceilalti sa-l iubeasca, fiind gata sa-i lichideze daca refuza.
Cand omul isi pierde facultatea indiferentei devine asasin virtual. Cand isi transforma idea in dumnezeu consecintele sunt incalculabile.
Nu ucidem decat in numele lui dumnezeu, sau al contrafacerilor sale. Epocile patimase exceleaza in ispravi sangerose. In crizele mistice gemetele de extaz sunt dublate de gemetele victimelor…
Diavolul nu-i nimic pe langa cel ce dispune de un adevar, de adevarul sau.
Suntem nedrepti fata de un Nero, sau un Tiberiu: ei n-au ajuns sa inventeze conceptual de eretic, au fost doar niste visatori care se distrau cu masacre. Adevaratii criminali sunt cei care instituie ortodoxia pe plan religios sau politic si intoduc distinctia intre credincios si schismatic…
Niciodata spiritual ezitant, atins de hamletism, n-a fost daunator. Principiu raului rezida din supratensionarea vointei, din incapacitatea de a pretui linistea.
Ma simt mai in siguranta langa un Pirrhon decat langa un sfant Pavel, pentru motivul ca o intelepciune muscatoare e mai blanda decat o sfintenie dezlantuita.
Intr-un spirit incins salasuieste deghizat animalul de prada. Nu te poti apara de ghearele unui profet…
O fiinta posedata de o convingere si care sa nu caute s-o impartaseasca altora-e un fenomen strain pamantului, unde obsesia salvarii face viata irespirabila.
Toti se silesc sa indrepte viata tuturor!
Societatea… un infern de salvatori!
Ceea ce cauta Diogene cu lumanarea lui era un indiferent…
Revenim la drumul asfaltat in dreptul localitatii Targusor si continuam sa mergem pe el spre nord-vest.
Dupa o serpentine infasurata printr-o padure de salcami se deschide in fata noastra o insiruire de blocuri de calcar, de o parte si de alta a drumului.
Oprim pe dreapta si pornim sa strabatem Cheile Dobrogei la pas.
Poate te asteptai sa te adancesti ca prin Cheile Bicazului…
Dar nu, aici factorii de eroziune, apa si vantul, au avut cu mult mai mult timp la dispozitie sa toceasca si sa largeasca aceasta fierastruire prin calcarele vechi de cand lumea.
Locurile au aspect de riune.
Adriana e impresionata de acest peisaj ciudat, care surprinde cu formele curioase ale stancilor si cu lumina calma a serii de toamna, asa ca mare parte din fotografiile din chei ii apartin.
,,Acul nebun”.
,,Turnurile cetatii”.
,,Leul de mare”.
Mergem pe partea stanga a drumului, pe malul paraului Valea Seaca.
Andrei merge paralel cu noi, pe platoul din stanga, pe deasupra stancilor.
Ne apropiem de iesirea din chei.
Apare si Andrei deasupra peretelui din stanga si ne face cu mana.
Pe partea dreapta, aproape de iesirea din chei, gasim intrarea larga a Pesterii Babei (de la Izvor).
De fapt izvorul se afla pe partea cealalta a drumului si a paraului.
De la izvorul cu tuturoi aflat chiar in albia Vaii Seci pornim pe acest mal, inapoi, spre amonte.
Acest versant e cu expunere sudica si e mult mai perforat de numeroasele grote.
O zona cu formatiuni de calcar rotunjite ce duc cu gandul la ,,babele” din Bucegi, ori la ,,capatanile de zahar” din Ciucas…
Vedem intoarcerea vacilor de la pascut, in zgomot de talangi, ca in ,,Sara pe deal”.
Urc pe una din formatiunile stancoase si-l vad pe Andrei pe marea bucla pe care drumul o face chiar in mijlocul Cheilor Dobrogei.
Recuperam masina de unde o lasasem, sus, la intrarea in chei si gasim un loc bun de pus tabara.
Surpriza!… Masa de seara capata aer de sarbatoare cand Marin dezvaluie ca maine e ziua lui de nastere…
Noroc si la multi ani!
Intr-un final Adriana nu e multumita cat de rumenita e una din bucatile de costita, asa ca trece ea ,,la aparat”. Doar ca focul e cam pe duca…
Ademeniti de mirosul friptanelor noastre se infiinteaza in tabara vreo sase oaspeti de seara.
,,Stati, cine-i?! Luminati-le fetele!”
Noaptea a fost linistita si in cort deadreptul cald. Dupa ce am inghetat bine langa focul plapand pana dupa miezul noptii…
Din cand in cand o bufnita tipa sinistru chiar de pe stanca sub care ne adapostisem noi.
,,Parca e o maimuta” a remarcat Andrei din cortul lui.
Iar cu cei sase paznici am dormit linistiti, fara sa ne temem ca ne haleste ursul.
Dimineata paznicii au fost primii la masa.
Doar ca Adriana si Marin mai intai au pregatit cafeaua si ceaiul pana ce noi am strans corturile.
,,Buna dimineata si pofta buna!”
,,Multumim!”
Dupa noapte petrecuta in Cheile Dobrogei ne intoarcem, ca de fiecare data, in satul Targusor.
De la Targusor luam o alta directie si drumul urmeaza culmile domoale ale unor dealuri pusti.
Trecem o ,,derea” cu apa murdara si intram in satul Mireasa.
Pe cat de frumos e numele satului, pe atat de urata e povestea de care este legata bisericuta din localitate…
Oamenii locului spun ca prin anul 1947, un grup de partizani anticomunisti se ascundea in cotloanele nestiute ale Pesterii Miresei, cotloane care conduceau, pare-se, pana sub altarul bisericutei.
Tradati de o ,,iuda”, luptatorii sunt urmariti prin pestera si prinsi din urma tocmai in altarul bisericii, unde sunt rapusi de gloantele securitatii, sub privirile neputiincioase ale sfintilor.
Cu toate ca propaganda comunista a avut grija sa stearga chipul regelui pictat in naos, pe partea dreapta, urmele gloantelor trase in altar se mai vad si acum pangarind icoana Maicii Domnului cu Pruncul.
Sfantul altar, unde comunistii l-au impuscat pe Isus…
Dincolo de satul Mireasa ne pierdem din nou in necuprinsul Dobrogei. Din loc in loc vedem eoliene care se invart si altele in constructie, cu macarale inalte-inalte in preajma lor.
Ajungem in satul Pantelimon si oprim in dreptul primului localnic intalnit. Un batran foarte amabil merge cu mine pana la intersectia cu un drum care ne va scoate direct la Cetatea Ulmetum.
Cetatea a fost construita in jurul sec. 3 d. Hr., in perioada romana tarzie si a dainuit pana in veacul 6, in timpul epocii romano-bizantine.
Dobrogea nu prea a cunoscut trecerea popoarelor migratoare.
Totusi se pare ca aceasta cetate a fost ridicata de un trib de goti invinsi de Imperiul Roman si care, pana la urma, a primit dreptul de a se aseza in zona.
Cam asa arata Cetatea Ulmetum in vremurile sale bune. Privita dinspre nord-est, din albia larga a unui paraias.
Acesti migratori goti au venit in zona in anul 383, apoi, printr-un tratat, imparatul bizantin Teodosius cel Mare le-a dat pamant, cerandu-le in schimb ajutor militar impotriva hunilor.
Dupa trei valuri hunice dintre anii 420-450, Cetatea Ulmetum intra intr-un oarecare declin.
Turnurile circulare de la intrarea principala.
Cetatea a foast descoperita la inceputul sec. 20 de catre istoricul Vasile Parvan, dar arheologii lucreaza la acest sit abia de vreo doi ani.
Ruinele turnului din coltul sud-vestic.
Ne intoarcem in localitatea Pantelimon. Se pare ca satul este ridicat pe vatra fostului ,,vicus Ulmetum”, un sat al veteranilor romani ramasi in zona dupa satisfacerea stagiului militar.
De la Pantelimon ne indreptam spre DN2 Constanta-Harsova si in dreptul localitatii Crucea parasim drumul European si facem stanga spre manastire Crucea.
Manastirea Crucea este amplasata in vecinatatea unui izvor tamaduitor, care a si dat hramul manastirii: Izvorul Tamaduirii.
Ridicat din lemn, in stil maramuresean, lacasul de cult a fost finalizat in anul 2007.
Vizita noastra prin aceste locuri nu a fost una de pelerinaj, ci doar locul de plecare intr-o tura pe Muntele Allah Bair (Muntele lui Allah), ce se ridica in stanga manastirii.
Trecem pe langa gradina de legume si in dreptul unei troite prindem poteca ce se indreapta spre varful muntelui.
Dupa mai putin de 100m de urcat ajungem la Izvorul Tamaduirii.
Marin gusta din apa rece, iar Adriana deschide usa micutei capele.
In arborii din jur erau prinse fasii de batiste, esarfe, basmale…
Interiorul micii capele de langa Izvorul Tamaduirii.
Mai sus de izvor poteca incepe sa urce abrupt.
La marginea de sus a padurii ne speriem de zborul greoi a trei cocosi de fazan.
Desi are o altitudine modesta, acest punct al culmii e stancos si semet.
Vedem in spate lacasul sfant, frumos asezat pe Valea Crucii.
Constatam ca varful nu e la turnurile de calcar, ci mai departe, unde se ridica o cruce de lemn.
De pe varf vedem nesfarsita intindere a campiei constantene si, mai in dreapta, un cot al Dunarii, probabil in dreptul Cetatii Capidava.
De pe primul varf coboram intr-o sa. Asta inainte de incepe urcusul spre varful dealului Allah Bair.
Dealul Allah Bair apartine Podisului Tortoman (Podisul Dorobantului), cu altitudinea maxima de numai 202m. Dar care ramane altitudinea cea mai mare din judetul Constanta.
Aici e o rezervatie mixta, geologica, botanica si paleontologica. Aceasta adaposteste peste 270 de specii de flora rara, unele endemice, altele cu existenta periclitata.
Deasemeni dealul reprezinta o zona fosilifera deosebit de bogata.
Culorile toamnei pe Allah Bair.
Peisaj dobrogean. Dincolo de dealul terasat se mai ridica o culme cu inaltimi de aproape 200m. Si trei eoliene in stare de functionare.
Poza de varf pe Allah Bair.
Batea vantul cum n-am mai intalnit in aceasta tura de doua zile… La telefon aflam ca la Galati s-a stricat vremea si a inceput sa ploua tare.
In spate se vede varful cu cruce, pe unde am urcat la inceput.
Continuam culmea principala spre nord si coboram intr-o sa mai larga.
Desi s-au copt bine si au ramas fara frunze, macesele se lasa culese cu greutate.
Manastirea Crucea vazuta din alt unghi, din saua premergatoare celui de-al treilea varf.
Cuib de ciocarlie cu un ou…rosu.
Am fost surprins sa intalnesc pe aceste dealuri numerosi arbusti de scumpie infloriti.
De pe al treilea varf prindem un picior de munte prelung, si facem slalom printre tufele de corn, maces, paducel si porumbar. Toate cu fructe acrisoare, care-de-care mai coapte.
La partea de jos a dealului iesim deasupra unei rape de argila inalta de vreo 15m. Mai bine-zis adanca, inaccesibila.
O ocolire nesfarsita, pe sub tot felul de tufe cu spini, a fost un adevarat supliciu…
Iesim la dumul principal si intre Harsova si podul de peste Dunare de la Giurgeni intalnim din loc in loc insi curiosi, cu bratele larg deschise, precum crucifixul de la Rio de Janeiro.
Ii cunosc foarte bine: sunt vanzatorii de peste mare si foarte mare, de doi metri, care te ademenesc cu un impecabil vocabular pescaresc.
Doar ca atunci cand opresti si vrei sa cantaresti pestele cu cantarul tau… nu merge, refuza toti. Trebuie sa accepti cantarele lor, la care cele 10kg sunt de fapt abia vreo 7kg…
As fi mai impacat cu mine sa-i stiu de partea astalalta a Dunarii, fara sa-mi intunece imaginea formata despre acest pamant sfant al Dobrogei.
Macar asa, in sufletul meu…
