Calcarele ocupa 13 la suta din suprafata Dobrogei. Ele sunt in mare parte acoperite de o cuvertura de loess, aparand la zi numai acolo unde aceasta a fost indepartata prin eroziune.
Printre alte formatiuni carstice ( ,,inselberguri”, ,,canarele”, ,,ceaire”) pe aceste calcare s-au grefat circa 60 de goluri subterane lipsite de cele mai multe ori de concretiunile specifice.
Dintre acestea numai 22 cavitati indeplinesc conditiile de pesteri, ele situându-se in 8 zone diferite ale reliefului dobrogean.
Doua dintre pestri sunt situate la poalele Muntelui Consul.
Noi am pornit sa le descoperim intr-o zi insorita de inceput de februarie.
Povestea incepe la intersecţia drumului national Horia-Tulcea cu drumul judetean Alba-Iulia. Nu Alba Iulia.
Cu toate ca Dan Popa, in calitatea sa de sofer responsabil, ne-a taiat din vreme caldura din masina, decum coborâm suntem luati in primire de un vant taios.
Tura de astazi nu este decât o copie la indigo (un indigo alb) a celei de anul trecut, de la inceputul lui septembrie, cand am descoperit acest Munte Consul si l-am facut cunoscut aici printr-un jurnal.
Mergem aproape 2km spre sud-est, pe drumul judetean care ziceam ca duce la satul Iulia si mai departe, la Sarichioi, trecand pe langa Lacul Babadag.
Facem dreapta pe langa un plop batran si imediat ajungem la Râul Taiţa, pe care il trecem pe un podeţ metalic.
Începem urcusul cu pasi masuraţi, de teama sa nu ne incalzim prea tare, banuind ca pe creasta ne asteapta un vant sâcâitor dinspre nord-est.
Pantele sudice si estice ale Muntelui Consul sunt aride, lipsite de vegetatie arboricolă. Din loc in loc, câte un paducel contorsionat ne duce cu gândul la acei copaci miniaturali numiti bonsai.
Regrupam in şaua cea mai de jos a culmii principale si dupa ce Andrei Raftopol incheie un prim tur de orizont, spunându-ne pe nerasuflate toate denumirile turcesti ale culmilor de pana la orizont, discuţia riscă să degenereze in taifas.
Un stol zgomotos de potarniche plecate dintre pietre spre inaltul cerului ne readuce la realitatea clipei.
Pornim spre varful muntelui intrând in prima zona stancoasa a culmii principale.
Faţa pe care urcam noi e insorita si lipsita de zapada. Doar in zonele mai adapostite gasim un strat mai gros, care sa ne faca sa credem ca suntem hăt… pe munţii cei mari.
Un pastel de iarna cu fuioare de nori duse de vânt spre zările vestice.
Spre est, printre ,,bonsaii” de pe culmea noastra, se zaresc Dealurile Carpaţi si dincolo de ele culmea gârbovita a Dealului Deniztepe.
Privim in urma ,,spinarea de crocodil” pe care am urcat pana acum.
Varful muntelui ne asteapta cu un cer senin, de un albastru intens, sporit si mai mult de lentilele ochelarilor.
Marin Balta e primul care pune piciorul pe vârf.
Satul Izvoarele de sun clina estica a Consulului. Povestea lui am spus-o cu ocazia turei din septembrie 2010.
Acum imi vin in minte doar versurile unui pastel de iarna:
,,…se vad satele pierdute
Sub clabucii mari de fum.”
,,Tot e alb, pe câmp, pe dealuri, imprejur in departare,
Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare…”
Satul Iulia si dincolo de el Dealurile Carpaţi si Deniztepe.
Pe Vârful Consul 333m cu Andrei Raftopol si Dan Popa.
După tradiţionala ,,poză de vârf”, ca dupa savârşirea celor sfinte, ni se face brusc foame.
Ne lasam vreo 20 de metri spre sud pentru a mai scăpa de vânt.
Pentru inceput incercam sa ne incalzim cu cate un păhăruţ de afinată. Fructele sun tocmai din Groapa Balmoşului, de sub Vârful Godeanu, iar rachiul de pere de la Valea Călugăreasca. (Satul acela cu un milion de euroi zidiţi).
Limbile se dezleaga si mai mult si continuam sa incalzim atmosfera de lucru cu faze tari din trecutul nostru de oameni de munte. Apoi, incet-incet, lunecam spre bancuri…
Ce mi-a povestit un prieten student…
Dupa sesiunea de iarna da o fuga pe la bunici, unde avea o trupa mereu pusa pe chefuri. Chiar in prima seara se intoarce acasa pe la ora doua din hotarul noptii. Când sa adoarma, chiar sub fereastra sa, se porneste sa cante in draci un cocoş. Până la ziuă n-a putut pune geana pe geana…
Dimineţa alearga oratania prin curte, o prinde… dar baga de seama ca n-are cuţit.
Face ochii roata si ,provizoriu, prinde capul cocoşului intr-o menghină veche a bunicului.
Dă să ia cuţitul din bucatarie si cand iese… cocoşul pe gard… canta cu menghina in cap…
La un punct de trecere a frontierei vameşii se sfatuiesc in legatura cu un cadou ce l-ar putea face de ziua lui, unuia dintre colegi”
,,Să-i luam o vilă!…”
,,Ce vila, ca el are vreo zece… Mai bine un gipan.”
,,Ce gipan, ca are cate unul la fiecare vila.”
,,Hai sa-i facem un cadou adevarat si sa-l lasam astazi singur pr tura!”
,,A… Nu! Nici chiar asa… e prea mult!…”
Spune cineva:
,,Domnule, când eram mic eram atât de saraci că, dacă nu eram băiat, nici nu aveam cu ce sa ma joc. Săraci erau şi d-alde unchi-miu: când mergeam pe la verişoară-mea, aceasta nu avea decât o singura jucărie…”
Revenim pe vârf si Andrei ne arata ,,potcoava” pe care a facut-o saptamâna trecuta cu un prieten din Braila.
Precizează ca latura din stânga se cheamă Eschibalâc, iar cea din dreapta Delictaş. Între ele e cuprinsa Valea Atcadâr.
Apoi spre dreapta ne arata Dealurile Caracuş si Teke-Ediler.
Dincolo de satul Izvoarele, dealul boltit se cheamă (de data asta in greceste), Macratumba.
Spre vest se intinde de la Pasul Atmagea pana spre Babadag Culmea Carierei, iar dincolo de ea, spre Podisul Topolog, Vedem Culmea Bacşiş si Dealul Ascuţit.
I-am atras atenţia lui Andrei ca voi pastra acest cartonas pe care am notat denumirile acestea turcesti, imposibil de retinut si daca intr-o alta tura vedm ca le incurca… inseamna ca ne vinde ,,brăile” cu ghiotura…
Deocamdata le putem lua de bune: potcoava Eschibalâc-Delictaş si Valea Atcadâr.
Mai recapitulam odata…
Incepem coborârea pe faţa nordica a Consulului, spre şaua premergatoare celui de-al doilea vârf, Consului II 270m alt.
Proape de şa uecam pe o creasta stancoasa pe care o putem asemana cu Nordica din Crai. Dar asa, mai lowcost…
Pe Vârful Consului Mic, sau Consulul II.
Acest al doilea varf al muntelui este desparţit de Dealul Păşunii de o şa largă, prin care urmam turma de oi ce a făcut adevarate poteci in zăpada afânată.
În capatul acestei culmi nordice, in locul in care ea ajunge sa se ,,stingă” in câmpurile ce inconjoara muntele ca pe o insula, ajungem deasupra unui afloriment de calcare inchise la culoare.
Aici cautam prima dintre cele doua pesteri ale Muntelui Consul.
Pestera de la Stâncă se afla cantonată intr-un mic petic de calcar triasic de grosime nu prea mare.
Intrarea este de tip aven (puţ vretical), la care se ajunge inaintând pe o terasa ingusta aflată la circa 20-30m deasupra nivelului Râului Taiţa.
Dupa sectorul vertical de 5m cavitatea este labirintica, de tip fosil, cu o dezvoltare de peste 60m, cu multe intrari, galerii scurte si largi.
Vizitarea pesterii nu necesita surse de lumina pentru ca aceasta patrunde in toate cotloanele prin deschiderile din tavan si prin deschiderea dinspre nord-est, aflata pe o diaclaza ingusta.
Pentru cea de-a doua pestera ocolim Dealul Păşunii pe la baza, pe o curba de nivel si revenim in apropiere de cursul Râului Taiţa in locul unde coboara dinspre munte sleaul unui drum de caruţă.
Tot aici e si un loc de trecere a râului.
Continuam sa mergem pe la baza muntelui inca 1km si când ajungem in dreptul şeii dintre Consulul Mare si Consulul Mic, ne dam seama ca am ratat peretele cu cea de-a doua pestera.
Cercetam râul si gasim ca e atât de lat doar cât sa nu-l putem sări cu rucsacul in spate.
De adâncime sa spunem ca are aici intre 80cm si 1m. Pe masurate, chiar daca nu prea pare…
Ne intoarcem spre amonte si de aici, de lânga albia râului, ghicim si zona pesterii.
Peştera de la Moară e localizata intr-un versant stâncos din apropiere de Râul Taiţa, la 8m altitudine relativa si 60m faţă de nivelul marii.
Aceasta este dezvoltată pe 19m lungime, pe o singura galerie orizontala, bineinţeles fosilă.
Intrarea are o deschidere de 4m, dar cu o inalţime de numai 1m. Aspectul galeriei este de pâlnie care se ingusteaza atât pe largime cât si pe inălţime.
Dupa ce se inainteaza 8m, galeria schimba de directie spre dreapta, tavanul ridicându-se brusc la 1,8m.
Pe ultimii 9m latimea e de numai 40-50cm. Aici se observa nivelurile de curgere ale apei, cavitatea putând fi in trecut un preplin al apelor subterane.
De aici posibila denumire de Peştera de la Moară, apa care ar fi iesit la inaltimea de 8m ar fi putut alimenta cu energie palele unei roti de moara.
Pana la gura pesterii urca o poteca, ea fiind folosita inca de catre ciobani drept adăpost.
Mai mult, printre sateni se spune ca in pestera ar fi locuit un calugar in timpul lui Mircea cel Bătrân.
De tavanul jos al peşterii sunt prinse numeroase sloiuri, aici gheaţa formand stalactite, stalagmite si chiar o coloana, speleoteme efemere, spre deosebire de cele din calcit, migălite de apele carstice in mii de ani si care pot fi nemuritoare.
U-u! E-o!
Ne asteptăm sa aflăm in strafundurile pesterii glasul nefericitei nimfe Echo, cea respinsa de mândrul Narcis si preschimbată apoi in nefiinţa unui glas, in nefiinţa ecoului.
Cum spunea poetul Ovidiu in una din ,,Metamorfozele” sale:
,,Dispreţuită, se-ascunde-n paduri pa sub frunze si pietre
Chipul adânc ruşinat, vieţuind numai in pesteri deatuncea.
Toată se pierde-n văzduh. Numai glas mai păstreaza şi oase.
Glasul e-ntreg. Oasele-au luat chipul de stâncă.
Toţi o aud, doar un sunet e tot ce mai trăieşte din Echo…”
Pe brâna din faţa Peşterii de la Moară.
Peretele peşterii. Deschiderea sa larga nu e vizibila de aici, ea fiind mai jos de nivelul genunchilor.
Ne intoarcem spre amonte pentru a pute trece Râul Taiţa, acum umflat de topirea zăpezilor. Gasim repede trecerea pe puntea aceea incropită din spalieri subtiri de beton.
Trecem pe langa un bordei acoperit cu răgălii inverzite.
Acesta poate fi un reper demn de incredere pentru cel ce se opreste in sosea sa admire siluieta inconfundabila a Muntelui Consul.
Si daca tot a coborât din masina poate se hotaraşte să treaca ,,Rubiconul” si sa cucereasca… inutilul!
