De Paşte, când, mai nou, Lumina sfântă vine pe mare adusă de un Neptun trecut lamentabil la creştinism, ca la Serbările Mării, noi am ales liniştea unor locuri neştiute, din adâncurile unei Dobroge uitată de lume.
,,Îngerul a strigat” goarna adunării pe portalul de discuţii ,,Mecan Turist” al carpatiştilor gălăţeni şi nu mică mi-a fost mirarea (am facut ochii mari, ca ai lui Mitică Dragomir de la Ligă) când am văzut aliniate pe cheiul din Brăila cinci maşini din care au coborât, socotit la prima vedere, vreo 20 de prieteni.
Malurile Dunării sunt tivite cu sălcii înflorite în galben, iar ,,podul umblător” ne trece peste apele fluviului taman în dreptul ceatalului de reunire a Braţului Măcin cu Dunărea.
Lăsăm în stânga Culmea Pricopanului înverzită crud şi dincolo de drumul de Greci facem dreapta pe un drum de pământ pentru a ajunge la malul inalt al Dunarii Vechi, unde se află ruinele a două cetaţi romane: Troesmis I şi Troesmis II.
Prima menţiune a Cetăţii Troesmis e facută în volumul de versuri ,,Ponticele” ale lui Ovidiu.
Istoricul Ptolemeu precizează că e vorba de un lagăr al Legiunii a 5-a Macedonica.
La sfârşitul sec. 1 d. Hr. existau atât Cetatea de Est cât şi Cetatea de Vest, în spaţiul dintre ele dezvoltându-se o aşezare civilă, unde se stabilesc meşteşugari, negustori etc.
În secolele 1-7 d. Hr. Troesmisul a fost unul dintre cele mai mari oraşe din Dobrogea, atât sub romani, cât şi sub bizantini.
Resturi de ceramică găsite de noi în incinta Cetaţii Troesmis I.
Cele două cetăţi erau minunat poziţionate pe faleza înaltă a Dunării Vechi, în aval de Muntele Iacobdeal, între actualele aşezări Turcoaia şi Carcaliu.
Carcaliul e o aşezare de pescari lipoveni.
O poveste spune că la o şedinţă de învăţământ politic, întrebat dacă îi recunoaşte pe cei trei din tabloul din spatele catedrei, un muncitor batrân (şi poate mai hâtru) ar fi zis:
,,Ăla cu barbă (Marx) pare a fi un preten de-al meu, pescar lipovean din Carcaliu.”
O altă poveste a Carcaliului este legată de viaţa banditului Terente, numit în vremea lui şi ,,Regele bălţilor” şi care, prin crimele şi violurile sale a pus pe jar jandarmii din Brăila şi Bucureşti prin anii 1924-1927.
Ascunzătoarea lui de la Piatra Corbului se afla pe aici pe undeva, pe malul stâng al Braţului Măcin, unde se află şi Popina Blasova, un martor de eroziune rămas ca o insula stâncoasă în Balta Brăilei.
Ne întoarcem cu coloana de maşini la drumul spre Horia, trecem Pasul Priopcea, urcat şi coborât pe o şosea luuungă… de parcă am fi in preeriile vestului sălbatic.
Străbatem larga depresiune unde se resfiră localitatea Cerna. Satul este format în mare parte din românii veniţi din Cadrilater în anul 1940, când de aici a plecat, intr-un schimb forţat de populaţii, un grup compact de familii de megleno-români, ca prevedere a Dictatului de la Viena.
Urcăm în Pasul Iaila, cel ce desparte Depresiunea Cernei de Depresiunea Horia şi ne oprim pentru a vizita un cimitir turcesc părăsit.
Se pare că cimitirul ar aparţine unor vechi turci kişilbaşi, comunitate ce s-a stabilit aici în sec. 16, fiind exilată din estul Anatoilei, ca urmare a unei rebeliuni de natură religioasă.
Kişilbaşii sunt şiiţi şi, timp de secole, au fost prigoniţi de majoritatea sunnită.
După cum aveam sa ne convingem chiar a doua zi, oficial aici nu exista niciun cimitir, niciun sit arheologic.
La vremea asta ruşculiţa-de-primăvară este singura floare ce împodobeşte aceste morminte ale nimănui.
Pe cât sunt de frumoase florile pe atât de toxica e întreaga plantă şi, din experienţă, oamenii ştiu că mâncată de animale, toxicitatea ei trece şi în laptele muls.
Ajungem în localitatea Horia şi în faţă se profilează tot mai impunător vârful ascuţit al Muntelui Consul.
Noi trecem apa Taiţei şi imediat facem stânga pe un drum judeţean care urmareşte neînsemnatul râu dobrogean până dincolo de izvoarele sale.
Trecem pe lângă un lac de acumulare antropic, disproporţionat mai mare decât debitul pârâului ce-l alimentează. Oprim în prima localitate de pe valea superioară a Taiţei: Balabancea.
Lasăm maşinile în partea de nord a satului şi pornim spre unul din cele doua obiective ce le avem de bifat astăzi în zona aceasta: Vârful Crapcea 343m alt., fratele geamăn al Muntelui Consul 333m alt.
În fotografie Varful Consul e mai în dreapta, iar în centru se vede latura din dreapta a potcoavei Muntelui Eschibalâc-Delictaş, ce cuprinde din doua părţi Valea Atcadâr.
Ajunşi pe culmea stâncoasă a Crapcei, pornim spre nord, spre vârful principal, nu îninte de a face galerie la jocul iubirii dintre două broaşte ţestoase.
De pe vârful secundar coborâm într-o şa largă şi pustie.
Prima poză de vârf, cea de pe colţanii de piatră ai Varfului Crapcea.
Suntem alungaţi din zona de mirosul unui ciopor de capre flămânde, pornite tare pe iarba crudă de pe vârf.
Coborâm pe versantul estic, printr-o padure curata de cărpiniţă încă neînfrunzită.
Ajungem la adăposturile de oi din marginea satului.
Facem un scurt popas la maşini şi bem, după cum e cazul, bere ori apă, apoi trecem pe malul stâng al Taiţei şi ajungem în scurt timp la un al doilea cimitir turcesc părăsit.
Numarul mai redus al pietrelr de mormânt, forma lor ciudată şi vechimea de netăgăduit sporesc şi mai mult misterul.
Din marginea cimitirului părăsit vedem culmea şi vârful Crapcea pe care tocmai am urcat.
Revenim în Horia şi ne întoarcem în intersecţia unde se despart drumurile spre Tulcea şi spre Constanţa.
Noi prindem drumul de Constanţa şi înainte de Pasul Atmagea facem popas şi întindem masa la iarbă verde.
După o ,,cupă” de ciocnit ouă roşii, cu optimi, sferturi, semifinală şi finală (câştigată de Dan Popa) ne aşezăm să gustăm din tradiţionalele bucate de Paşte.
Abia după ce plecăm ne dăm seama că popasul a fost pe poiana de la intrarea pe Culmea Carierei. Dincolo de culme drumul face cateva serpentine deosebit de frumoase şi traversează valea larga a Ghibelcei. Trecem şi peste Culmea Bacşişului şi intrăm în satul Atmagea.
În Atmagea trebuie vazută bisericuţa construita în stil occidental, cu turla ascuţită, pentru că până în anul 1940 satul a fost locuit de un grup compact de etnici germani.
Înainte de a intra pe valea bine împădurită a pâraului Slava, facem dreapta şi intrăm în incinta Mânăstirii Cerbu.
E o mânăstire nouă, în construcţie şi în aceasta zi de Paşte e cu totul pustie.
Arhitectura noului lăcaş creştin se remarcă şi prin drumul în zig-zag ce urcă până la o clopotniţă de pe dealul din faţă.
Întrăm în localitatea lipovenească Slava Cercheză. Pe lângă scrierea numelui localităţii cu caractere slavone, mai remarcăm şi crucea cu trei braţe, specifică acestul cult creştin lipovenesc.
În centrul localităţii oprim să vedem biserica cu pictura exterioară.
Albastrul omniprezent pe casele lipoveneşti îl aflăm şi în portretele sfinţilor.
Pe peretele din faţă, in drepata intrării, descifrăm în slavonă ,,Gavriil” şi ,,Pavel”.
În biserica e slujbă. Se predică, apoi se cântă numai în ruseşte. Preotul stă tot tompul cu faţa la altar, îmbrăcat în odăjdii ţesute cu fir de aur, iar enoriaşii poartă costume tradiţionale, bărbaţii, toţi cu bărbi albe, cu rubaşcă lungă strânsa cu brâu lat, roşu, femeile cu rochii largi, albe, roşii, galbene.
Ieşim afară şi intrăm în vorbă cu un localnic. Se declară extrem de mirat că noi nu ştim ca şi ei, cei de rit vechi, au sărbătorit, totuşi, Învierea azinoapte…
Trecem în localitatea Slava Rusă şi o luăm domol la picior, pentru că aici vom avea de vizitat trei obiective.
Mai întâi Mânăstirea Vedenia (Vovidenia), minunat aşezată sub munte şi acum luminată de razele soarelui de după-amiază.
Mânăstirea Vovidenia (pe bolta porţii de la intrare am citit atent, de trei ori, Mânăstirea Vedenia) e un lăcaş lipovenesc de rit vechi.
Exodul lipovenilor din Rusia se leagă de patriarhul Nikon şi de schisma bisericii ortodoxe ruse de la mijlocul sec. 17.
Imediat după Sinodul din 1654, în care patriarhul Nikon a reformat biserica rusă, s-a trecut la măsuri drastice de modernizare şi europenizare.
Refuzul unor credincioşi de a accepta înnoirea, a dus la luarea de către aceştia a drumului pribegiei. Mulţi dintre ei fiind pescari de pe Don şi Nipru, la gurile Dunării şi-au putut relua practicarea acestei meserii.
Lipovenii au venit pe teritoriul Dobrogei în două mari valuri: în vremea lui Petru I cel Mare (1682-1725) şi în vremea ţarinei Ecaterina a II-a (1762-1796).
Dobrogea aflându-se sub ocupaţie otomană, Înalta Poartă i-a primit cu multă bunăvoinţă, aceasta încercând chiar să organizeze o armata regulată pe care să o folosească împotriva Rusiei, lucru care a eşuat.
Un rol hotărâtor în păstrarea identităţii proprii l-a avut biserica. Slujbele religioase se ţin şi astăzi în limba slavonă, crierea se face cu caractere ruseşti şi se foloseşte calendarul iulian (13 zile după calendarul gregorian).
Sediul religios al lipovenilor de pretutindeni (din afara Rusiei) este Mitropolia din Brăila.
Biserica Mânăstirii Vovidenia.
Interiorul bisericii e înveşmântat cu totul în flori.
Măicuţele poartă straie cernite, bluzele avâng marginile şi nasturii de culoare albă.
Ascultăm uimiţi dialogul cântat dintre două măicuţe extrem de tinere. Deşi nu înţelegem nimic atmosfera are în ea un fâlfâit de aripa de înger.
De remarcat înalţimea catapetesmei, care urcă până sub bolta naosului.
Ieşim şi ne retragem în tăcere.
Se vede treaba că aici rânduiala soborului e ,,de sine” şi nu ,,de obşte”. Adică fiecare măicuţă are o mică gospodărioară a sa, unde gateşte şi se îngrijeşte de una singură, dimpreună cu suratele ei fiind doar la slujbele bisericii. Aşa este organizată viaţa şi la Mânăstirea Suzana, de lângă Cheia.
Ne întoarcem la intrarea în localitatea Slava Rusă şi facem dreapta pe un drum ce ne va conduce la Cetatea Ibida.
Spaţiul cuprins de perimetrul zidurilor este cel mai mare dintre cetăţile de pe teritoriul românesc, el întinzându-se pe 24ha.
Deasemenea Cetatea Ibida este singura fortificaţie străbătută de un curs de apă permanent (pârâul Slava).
În prezent cetatea este acoperită în mare parte chiar de casele localităţii Slava Rusă.
Cercetările arheologice abia începute au dus deja la identificarea de vestigii din paleoliticul mijlociu, din epoca romană, bizantină şi medievala timpurie.
În centrul cetăţii s-au descoperit ruinele unei bazilici cu trei nave şi trei abside.
Deasemenea la aproape 3km vest, spre Mânăstire Uspenia, s-a descoperit cel mai vechi complex monastic paleocreştin.
Câteva săpături lângă turnul de nord-vest al cetăţii.
Cercetăm săpăturile, căutăm artefacte şi ne dăm cu părerea cam pe unde ar putea fi zidurile şi celelalte turnuri.
Apoi umbrele ne atrag atenţia că soarele e la scăpătat şi e cazul să sărim pe cai.
Prindem drumul pietruit de pe sub versantul împădurit al muntelui şi după 3-4km de mers în susul văii Slava, ajungem la Mânăstirea Uspenia.
E a doua mânăstire lipovenească şi e slujită de o obşte de numai 8 călugări.
Parintele Serioja ne spune că înainte de comunişti obştea mânăstirii număra peste 90 de nevoitori, iar dacă anul trecut ei erau numai 7, iată că acum sunt 8, aproape 9, dacă punem la socoteală şi pe ucenicul abia sosit.
Dacă lipovenii din Deltă, de la Jurilovca, ori Carcaliu se îndeletnicesc cu pescuitul, cei de pe Valea Slava sunt sortiţi muncii câmpului. Iar cei 8 fraţi întru Domnu au de lucrat o mare intindere de terenuri şi câteva pavilioane de albine.
În traducere ,,Uspenia” înseamna ,,Adormirea Maicii Domnului” cu hramul pe 28-29 august (stil nou).
Se ştie că primul lăcaş religios a fost ridicat pe aceste locuri imediat după stabilirea lipovenilor pe Valea Slava, între anii 1680-1719.
Protectoarele Mânastirii Uspenia sunt moaştele Sfinţilor mucenici Dada, Gavedae, Cazdoe şi Gargal, copiii şi rudele împăratului persan Samporie.
Sfintele moaşte stau marturie într-un sicriu din lemn ornamentat, aşzat în dreapta naosului.
Cumpărăm de la călugari miere de tei, apoi ieşim din incinta mânastirii şi ne grăbim să întindem corturile, căci soarele s-a lăsat dincolo de culmea împădurita a dealului.
Cum Adriana şi cu mine dormim în dubiţă, pâna se întind corturile înjghebăm degrabă un focşor. Care până după miezul nopţii a tot crescut şi a înghiţit adevărate stive de lemne.
Iar noi, la rândul nostru, am înghiţit flămânzi la friptane şi am golit căni metalice fără numar, cu fel de fel de vinuri…
A doua zi de Paşte.
Am stat mult la foc şi am scurtat noaptea pe cât am putut, pentru că pe vale s-a lasat frig de s-a pus bruma pe corturi spre ziuă.
Strângem tabăra şi străbatem cu maşinile Valea Slava în lungul unor fuioare subţiri de ceaţă.
Ţinem drumul spre Constanţa şi înainte de a intra în localitatea Caugagia, la un indicator rutier, facem dreapta spre satul Camena.
Lăsăm maşinile în centru şi pornim să căutăm Grota Haiducilor. Nu o luăm pe drumul ce ocoleşte culmea stâncoasă, ci urcăm pe ea frontal, de la capătul nordic.
Ne însoţeşte ca ghid un tânăr localnic, Aurel Stan, ce poate fi găsit peste drum de biserică.
Decum ajung pe culme observ că lângă cimitirul românesc ar fi un cimitir parăsit, cu pietre în loc de cruci.
Înca nu i-l arăt lui Andrei. E ,,prajitura” mea, pe care o vom savura la întoarcere…
Satul Camena are puţin peste 500 de locuitori. E format în mare parte de aromâmii (machedonii) stabiliţi aici în anul 1940, la schimbul forţat de populaţii, când României i s-a luat Cadrilaterul în urma Dictatului de la Viena.
De aici au plecat spre Cadrilater familiile de bulgari naturalizaţi în Dobrogea.
Peisajul e deosebit, roca având culoare trandafirie.
Un indicator arăta direcţia spre o cariera de roci magmatice. (?)
Nori sub forma de ,,bărcuţe” deasupra satului Camena.
Noi nu suntem asemenea picăturilor de apă ce găsesc drumul cu rezistenţa cea mai mică…
Dimpotrivă, căutarea dificultăţilor face parte din firescul fiecărei ture uşoare din Dobrogea.
Coborâm spre Grota Haiducilor pe o scară cu trepte de beton.
Pe podeaoa grotei e cantonat un mic lac.
Se spune ca grota ar fi slujit de adăpost unor ,,haiduci” locali din rezistenţa anticomunistă.
Cu cât o poveste e mai nouă, cu atât pierde din farmec şi credibilitate…
Nu am înţeles rostul acelei mese de beton…
Retragerea o facem pe drumul de pamânt din dosul culmii stâncoase. Dealtfel, în slavonă Camena ar însemna ,,stâncă”.
Cercetăm pietrele funerare din cimitirul bulgăresc parăsit.
Poate ca piatra de mormânt e singurul lucru care rămâne pentru totdeauna celui plecat dincolo… Toate celelalte revin altora, ca moştenire.
Locuri uitate!…
Ne întoarcem în centru satului. Gata, P. K. I.!
Urmatorul popas îl facem la Babadag, unde vizităm Moscheea Gazi Ali Paşa.
Lăcaşul de cult a fost construit în timpul sultanului Mehmet al 3-lea, prin anul 1610.
Moscheea a funcţionat ca muzeu până în anul 1989. După 1990 a fost restaurată şi trecută în folosinţa Cultului Musulman din România.
La inaugurarea din 04.12.1998 a participat preşedintele turc Suleyman Demirel.
Moscheea reprazintă lăcaşul de cult al etnicilor musulmani din Babadag, slujbele fiind ţinute în limba arabă de către un imam venit din Turcia.
Dupa ce am lăsat la intrare încălţămintea de munte am fost invitaţi în interior de către un binevoitor, care, cunoscând şi puţină limbă româna, s-a oferit de ,,interpret” in disciţia noastră cu imamul.
Prin intermediul lui am aflat câteva lucruri despre Coran.
Imamul ne-a prezentat un superb exemplar nou, adus de la Istanbul, scris în arabă, precizându-ne ca niciun cuvant nu a fost modificat faţă de cele dictate de către Allah profetului Mahomed prin anul şase sute şi ceva…
Ascultam o incantaţie cu sunete guturale şi versuri sfârşite brusc. Apoi cerem permisiunea sa fotografiem.
E chiar pagina cântată nouă de imam.
Ne arată şi o ,,busolă” ritualică, care e adusă de conducătorul religios în noua casă a credinciosului pentru a i se stabili acestuia direcţia exactă spre Mecca.
Doar că e o busolă mai specială, care are pe cadran 400 de grade în loc de 360. Deci e puţin mai dolofană!
Am mai aflat multe lucruri despre Sari Saltuk Baba şi Koyun Baba şi ne transpunem cu totul în atmosfera orientală din ,,1001 de nopţi”.
Cum orele sunt inaintate trebuie să ne desprindem din vrajă şi să plecăm spre alte zări. Unele şi mai largi.
Ajungem la Cetatea Enisala.
Vizitam ruinele cetăţii, care pe sub ziduri, care pe creasta lor…
Din colţul de NV avem o privelişte de zile mari spre Lacul Babadag şi, dincoace de el, vedem drumul spre Sarichioi şi Murghiol, drum ce urmareşte îndeaproape conturul Lacului Razelm.
Dincolo de Lacul Babadag vedem varful ascuţit al muntelui Consul (în stânga) şi culmea gârbovită a dealului Deniztepe (în dreapta).
Pe Deniztepe vom urca în mai puţin de 2 ore.
În interiorul cetăţii, pe un dâmb înierbat, Edy Munteanu ne ţine un seminar despre istoria acestor locuri. Despre dominaţia republicilor italiene asupra comerţului din zonă şi despre construirea de către genovezi a Cetăţii Heracleea prin a doua jumătate a sec. 14.
Ulterior cetatea s-a numit şi Enisala, dupa numele satului din apropiere, Yeni-Sale, adica Satul Nou.
Ieşim din cetate şi întindem masa de Paşte din cea de-a doua zi de sărbătoare pe terasele cu frumoase perspective spre Lacul Razelm şi gârlele ce-l leaga de Lacul Babadag.
Revenim în Babadag şi ameţiţi de cele vazute până acum trecem de centru pe un sens inerzis, toată coloana de maşini, dar bine că nu ne-a văzut poliţia…
Prindem drumul de Tulcea şi dupa doar câţiva km vedem pe stânga, dincolo de lanurile verzi de grâu, profilul inconfundabil al Deniztepeului. Dealul Mării-în turceşte.
Şi cum ce e frumos durează totdeauna prea puţin şi se mai termină şi brusc, din 19 câţi am plecat la drum, pentru Deniztepe ramânem numai 8. E luni seara şi mulţi vor merge la serviciu mâine.
Noi continuăm să ţinem ,,firul întins” şi după ce lăsăm maşinile la intrarea în satul Lăstuni incepem să urcăm pe culmea domoală la început a dealului Deniztepe.
După un vârf intermediar străbatem o zona cu pietre risipite haotic.
Traseul acesta l-am facut şi în toamna trecută (vezi Jurnalul meu ,,…Deniztepe, Beştepe şi Cetatea Enisala). Acum cromatica e total diferita de cea din toamnă. Acum predomină verdele.
O vedere din apropierea vârfului. Se vede colţul Lacului Babadag unde aproape ca se întâlnesc înainte de vărsare cele două râuleţe ale Dobrogei de Nord: Teliţa, care vine din stânga şi Taiţa, care vine din dreapta.
Satul de pe malul stâng al lacului se cheamă Zebil, adică ,,Drum Drept” în turceşte.
Pe direcţia drumului se vede şi promontoriul pe care se ridică Cetatea Enisala.
Poza de varf la 272m alt. Doina, Dan şi Ciprian. Ceilalţi s-au dus pâna pe vârful sudic, unde nu am ajuns nici în toamnă.
Coborâm de pe munte pe înserat.
Urcam în maşini şi facem un ocol prin Cataloi, Nalbant şi Horia, apoi trecem pe lângă cuşma de dac a Consulului.
(Ştim că dacii se trag din traci. Asta a încercat să spună şi un om de stat român care a învăţăt engleza în U.R.S.S.: ,,The ducks come from the trucks”.)
Trecem peste Pasul Iaila şi apusul, în care soarele parcă se scoboară în Dunăre, ne dă un sentiment de ,,dor de casă”… Unde vom pune noi capul pe pernă în noaptea asta?!…
Ajungem la Cerna pe întuneric şi, după un plan ad-hoc al lui Andrei, ieşim din sat şi trecem peste câmpuri pe întuneric, apoi începem să urcăm pe coasta unui deal, pe un drum de pământ.
,,Băi, voi sunteţi nebuni?!… Ma răstorn cu camionul pe râpele astea!…”
Ajungem la padure şi locurile se mai îmblânzesc.
Întindem corturile la lumina frontalelor, apoi ne revine cheful şi de un foc… de ţăcălii… căni de vin, bancuri, poveşti…
Ademeniţi de mirosul cârnaţilor fripţi au început sa se frământe prin arătura de sub noi şi câţiva şacali. Facem linişte şi le ascultăm schelălăitul subţirel. Parcă înoptăm în vestul salbatic…
Aici am poposit aseara pe întuneric.
A teia zi de Paşte.
Coborâm drumul de pământ până în sat şi eu sunt din nou contrariat:
,,Am urcat până la mama-dracului numai ca să dormim?”
,,Şi să bem în linişte…”
Din Cerna ne îndreptăm spre Pasul Priopcea şi cam la 1km de la ieşirea din localitate lăsăm maşinile pe marginea drumului, într-o parcare din dreptul unei bariere silvice.
Pornim în tura de azi pe un drum înmiresmat de cireşii şi perii sălbatici înfloriţi.
Flori de păr sălbatic.
Ajungem pe culmea stâncoasă a Chervantului şi bagăm de seamă că tot muntele e alcătuit din roci frumos colorate în roz şi în roşu.
Nu ne putem hatarî daca e vorba de cuarţită ori de marmură…
Parca urcăm pe lavă fierbinte…
Într-o primă şa de pe culme locurile devin o adevărată gradină înflorită.
Noi căutăm cu tot dinadinsul să urcăm numai pe stâncă, din piatră în piatră.
Facem o pauză pe un vârf intermediar de 337m alt.
Saschiu. (Vinca herbacea).
Ştefan muncind la un macro cu boboci roşii de păr sălbatic.
Asaltul final al Vârfului Priopcea. Vremea frumoasă ne dă puteri noi.
Ajungem pe Vârful Priopcea 410m alt., locul de start al parapantiştilor galaţeni.
De pe marginea de NE al platoului somital privim spre culmea principală a Munţilor Macin şi identificăm vârfurile Cavalu 430m, Ghinaltu 442m şi Călcata 407m.
În planul apropiat se vede culmea îngustă a Sivricăi 261m.
Spre vest vedem Muntele Iacobdeal, cel măcinat de carierele de granit. Sub el Vârful Bujorul Românesc se ridică la numai 191m alt.
Locul prilejuieşte o vedere la 360 de grade, dar vântul nestăpânit ne face să nu zăbovim prea mult pe vârf.
Căutăm să coborâm pe un picior înierbat de pe versantul estic.
Acum ziua e lungă, iar partea mai grea a turei am depăşit-o. Un popas cheamă la visare…
Şi parcă nici vântul nu mai bate.
De pe poteca dintre livezile de pruni Vârful Chervant 204m pare o copie la scară a Muntelui Consul.
O iurtă dobrogeană. Urmaşii oamenilor veniţi aici din stepe…
Băgăm de seamă că aici apa se aduce animalelor cu cisterna. Cam nasol!
Doina, Dan, Edy îşi amintesc de zăpada de 1m de săptămâna trecută din Munţii Siriu.
Şi aici s-a instalat deja arşiţa verii…
Trăim într-o lume a schimbărilor bruşte.
Sfârşit.
În rolurile principale: Gina Munteanu, Constantin Munteanu, Ştefan Bako, Andrei Raftopol, Doina Popa, Dan Popa, Cătălina Florescu, Cătălin Florescu, Simona Radu, Dorin Radu, Valeriu Râmbu, Alex Grigoraş, Marian Grigoraş, Nicu Luncan, Cristi Munteanu, Edy Munteanu, Ciprian Popa, Adriana Cepoiu, Gigi Cepoiu.
