Pentru o tură reuşită şi un jurnal bun trebuie să te şti fericitul posesor a numeroase cunoştinţe teoretice şi mai ales îndemânări practice. Trebuie să alegi corect profilul traseului în funcţie de anotimp, de componenţa echipei etc.
Trebuie să stabileşti pe hartă etapele, timpii şi locurile de popas. Sa tii cont de previziunile meteo pentru zilele respective. Să pregateşti rucsacul cu echipament şi alimente doar atât cât sunt strict necesare. Să pregateşti aparatul foto şi să-ţi stabileşti în minte momentele din zi când pozele ar putea ieşi cel mai bine. Etc. etc…
Apoi, la intoarcerea acasa, sa poti gestiona eficient volumul de informatii adunate si sa selectezi cele mai sugestive poze.
Si, totusi, pentru un jurnal bun mai sunt necesare si alte cateva ,,condimente”: cunostinte elementare de gramatica, ortografie si stil.
Articolul de fata nu se vrea un indemn pentru respectarea regulilor gramaticale ale limbii romane. Nicigand.
Iata, dupa ce binevoiti sa treceti peste cele cateva reguli prezentate (asa, de aducere aminte, ele fiind stiute de toti, doar am facut aceeas scoala…), parerea mea e ca nu trebuie tinut cont de ele in jurnale. De ce? Pentru ca am constatat ca buna lor stapanire nu are nicio relevanta in aprecierea unei postari.
Imi amintesc de un jurnal citit aici, un jurnal fara poze, nu mai intins decat o coala A4, dar pe care m-am amuzat sa numar vreo 127 de greseli. Insemnate pe raboj, una cate una, la scoala baditei Vasile autorul ar fi incasat multi ,,sfinti Nicolae” peste posterior.
Numai ca s-au dus vremurile alea de exigenta. Mai mult, la noi ,,jurnalistul” s-a pricopsit cu vreo 10-12 comentarii. Toate laudative!
Despre asta e vorba aici: in limba romana folosita aici exista o singura regula: nici o regula!
Totusi, noi, care induram atatea prejudecati ale altora, cum ca ,,scoala romaneasca scoate pe banda rulanta doar tampiti”…
Induram si aroganta unor francezi care isi inchipuie ca romanii nu pot face diferenta intre Haiti si Tahiti… (Intre noi fie vorba, ei pot deosebi Haiti de Gura Haitii?)
Bunaoara, ar trebui sa ne straduim macar sa schimbam aceasta perceptie despre noi.
Bine, noi nu salasuim in turnul de breasla al unor meseriasi ai cuvantului, regulile gramaticale nu sunt pentru noi un ,,sine qua non”, ceva fara de care nu se poate scrie.
Totusi, ca amatori ce suntem, scrisul corect si frumos trebuie sa fie un deziderat, o dorinta continua de slefuire a condeiului.
Regulile gramaticale ale limbii romane pot devenii arme sinucigase pentru ,,jurnalist”.
Dar, dupa cum am vazut, de cele mai multe ori, arme neletale pentru el. Din fericire.
Sau nu.
Cateva consideratii despre stil.
Stilul individual particularizeaza un autor care urmareste sa imprime exprimarii un limbaj propriu.
Stilul artistic (literar, beletristic) se individualizeaza prin expresivitate.
Stilul publicistic foloseste elemente artistice, stiintifice sau administrative datorita vastelor domenii pe care le abordeaza publicistica.
Dintre calitatile stilurilor amintim:
Claritatea-folosirea termenilor care nu ridica probleme de semnificatie, prin evitarea echivocului.
Corectitudinea-respectarea regulilor gramaticale.
Preciziunea-exprimarea ideilor prin cei mai potriviti termeni, fara excluderea ornamentelor stilistice.
Puritatea-folosirea unui vocabular cunoscut, evitandu-se abuzul de neologisme, regionalisme etc.
Armonia-folosirea cuvintelor care sa incante auzul.
Demnitatea-exprimarea cuviincioasa prin evitarea vulgaritatii.
Oralitatea-calitatea unui stil care, prin vioiciune si dezinvoltura, lasa impresia ca ete vorbit.
Evitarea cacofoniei-evitarea efectului neplacut dat de finalul unui termen si inceputul altuia.
Evitarea pleonasmului-alaturarea a doi termeni cu acelas sens.
Figuri de stil folosite la redactarea unor postari.
Comparatia-alaturarea a doi termeni cu trasaturi asemanatoare pentru a scoate in relief insusiri specifice.
Personificarea-atribuirea unor insusiri omenesti fiintelor necuvantatoare, elementelor naturii sau lucrurilor.
Metafora-comparatia prescurtata din care lipseste termenul comparat.
Alegoria-o succesiune de metafore, comparatii si personificari, alcatuind laolalta o imagine prin care se exprima idei abstracte.
Enumeratia-o succesiune de fapte sau argumente referitoare la aceeasi tema.
Epitetul-de obicei un adjectiv alaturat unui substantiv pentru a reliefa o trasatura specifica a acestuia.
Semne de punctuatie.
Virgula (,)-este semnul de punctuatie care are cea mai larga intrebuintare atat in propozitie, cat si in fraza.
In propozitie virgula se pune intre doua sau mai multe subiecte, doua sau mai multe nume predicative, atribute sau complemente de acelas fel.
In coordonarea dintre partile de propozitie, se foloseste inaintea conjunctiilor: nici, ci si, cat si, precum si, ci, dar, insa, iar, fie, deci. Deasemeni se pune virgula in fata lui ,,prin urmare” si a adverbului ,,asadar”. Adverbul ,,totusi”, aflat in interiorul propozitiei se izoleaza prin virgule.
Prin virgule se izoleaza si vocativul, oriunde s-ar gasi el in propozitie, la inceput, la mijloc, sau la sfarsit.
In fraza virgula se pune intre propozitiile aflate in raport de coordonare: propozitiile principale se despart intre ele prin virgula. La fel si propozitiile secundare se despart intre ele prin virgula.
Deasemeni se desparte prin virgula propozitia subordonata pusa inaintea regentei sale.
Punctul si virgula (;)-este un semn de punctuatie dependent de conceptia celui care formuleaza enuntul.
El reprezinta o pauza mai mica decat cea redata de punct, dar mai mare decat cea redata de virgula.
De regula acest semn desparte un grup de propozitii de un alt grup de propozitii intr-un enunt mai lung.
Poate avea rol fie de punct, fie de virgula si se pune intre parti de propozitie asemanatoare, iar in fraza intre propozitii asemanatoare.
Doua puncte (:)-este un semn de punctuatie care atrage atentia asupra unui citat care urmeaza in corpul enuntului.
Se poate referi la o explicatie, la o concluzie, ori la redarea vorbirii directe. Se mai foloseste inaintea unei enumerari.
Punctele de suspensie (…)-indica intreruperea unei exprimari. Aceasta poate fi impusa de sensul enuntului, ori de o motivatie subiectiva.
Spre deosebire de semnele de punctuatie de mai sus, punctele de suspensie marcheaza o pauza mare in vorbire.
Ele pot aparea oriunde in propozitie sau in fraza si imprima exprimarii o anumita intonatie.
Ele mai pot aparea dupa propozitii interogative, ori exclamative. Deasemeni se mai poate pune dupa prima litera a unui cuvant pe care autorul nu vrea sa-l scrie in intregime.
Semnul excalmarii (!)-se foloseste pentru a marca o intonatie in rostirea unei propozitii sau fraze.
Se mai pune dupa interjectii si cuvinte la cazul vocativ. Se pune la sfarsitul propozitiilor imperative.
Cand autorul isi exprima indoiala sau ironia fata de cele afirmate in propozitie, semnul exclamarii se pune intre paranteze: (!).
Semnul intrebarii (?)-se foloseste la sfarsitul propozitiilor interogative, iar in fraza se pune dupa propozitiile care depind de propozitia interogativa.
Semnele citarii (,, „)-marcheaza limitele unui citat.
Citatul marcat prin acest semn de punctuatie poate fi: vorbirea directa a unui personaj, reproducerea unui text, cuvinte straine (redate in limba straina), titluri de opere citate in text.
Se pot folosi si ghilimelele franceze (<< >>), dar numai cand se reda un citat in interiorul altui citat.
Parantezele rotunde ( )-marcheaza de obicei unele precizari, un amanunt, o explicatie.
Ele pot inchide un cuvant, un grup de cuvinte, o propozitie, sau chiar o fraza.
De asemenea, parantezele rotunde inchid o trimitere la o opera, la un autor, la o pagina, la o data istorica, la altitudinea unui varf etc.
Linia de dialog (-)-se foloseste pentru a indica inceputul vorbirii personajelor care participa la o conversatie.
Linia de dialog nu se foloseste in acest scop alaturi de ghilimele.
Semnele ortografice.
Apostroful (‘)-este un semn ortografic ce marcheaza suprimarea accidentala a unui sunet, sau a unui grup de sunete.
Aceasta suprimare poate fi la inceputul, la mijlocul, ori la sfarsitul unui cuvant.
Apostroful se foloseste si la scrierea prescurtata a unor date istorice.
Cratima (-)-este liniuta de unire in vorbire si de despartire in scriere.
Ca semn ortografic se foloseste la atasarea unor silabe neaccentuate la cuvantul accentuat: vazandu-ma, apropiindu-te etc.
Deasemenea, se foloseste la formarea unor cuvinte compuse: copil-minune, intr-adins, dupa-amiaza, sora-mea etc.
La prescurtari de tipul: C.A.R.-ul, C.F.R.-ul etc.
Punctul (.)-ca semn ortografic se foloseste la abrevieri: s.a.m.d., P.S., acad. dr. ing. etc. si la denumirea unor institutii: O.N.U. etc.
Ortografia unor substantive compuse.
Se scriu intr-un cuvant: bunastare, bunavointa, faradelege etc.
Se scriu cu cratima: caine-lup, floarea-soarelui, trei-frati-patati etc.
Se scriu despartita locutiunile adverbiale: minut cu minut, din cand in cand etc.
Se scriu cu cratima adverbele compuse: asta-seara, asta-vara, incet-incet, de-a valma, dupa-masa etc.
Alte reguli de scriere.
,,Deci”-este o conjunctie concluziva, care se pune dupa o afirmatie si nu inaintea ei.
,,Odata”-este adverb si se scrie intr-un cuvant.
,,O data”-este numeral adverbial si se scrie despartit.
Adjectivele au grade de comparatie: de inferioritate, de egalitate, de superioritate.
Exista, totusi, cateve adjective care, prin natura lor, au forma de comparatie: inferior, superior, major, exterior, optim, maxim, minim, ultim, extrem etc.
Prin urmare, nu vom folosi grade de comparatie de felul: ,,mai superior”, ,,mai optim” etc.
Exista si alte adjective care nu permit comparatii: mort, viu, vesnic, principal, secundar etc.
Ca si adjectivele, adverbele admit grade de comparatie: mai putin bine, la fel de bine, mai bine, cel mai bine, foarte bine.
Complementele circumstantiale (de loc, de timp, de mod) se despart prin virgula cand sunt puse inaintea predicatului: ,,La cabana, grupul a ajuns pe inserat”.
Complementele nu se despart prin virgula cand sunt puse dupa predicat: ,,Grupul a ajuns la cabana pe inserat”.
Scrierea cu  – se respectă în interiorul cuvintelor: mână, cântă, având, când, urcând, dânsul etc.
Nu se foloseste această vocală la începutul şi la sfarşitul cuvintelor: învăţ, coborî etc.
Deasemenea, nu se foloseste  în cuvintele derivate cu prefixe, cât şi în alte cuvinte compuse: reîncepe, bineînteles etc.
Scrierea cu I şi nu cu E se referă la cuvintele: duminică, întuneric, petic, văratic, uşuratic, împiedica etc.
Se scrie şi se pronunţă cu S (nu cu Z): fantasmă, plasmă, entuziasm, aghiasmă etc.
Se scrie si se pronunta cu Z (nu cu S): beznă, cizmă, zmeură etc.
O atenţie deosebită trebuie avută la acordul în numar, gen, caz şi persoană a subiectului cu predicatul dintr-o propoziţie…
De ce trebuie să ştim toate astea şi înca multe altele?!…
,,Pentru că de ce? Ca să meargă treaba bine, pac-pac. M-ai înţeles?”
În loc de Epilog.
Adrian Pavel, un prieten din tinereţea de la Mâneciu, povestea că tatăl sau, contabil-şef la intreprinderea forestieră, tocmise pe unul Căprăruş sa-i repare zidul de la poartă.
La bautul aldamaşului, Căprăruş ăsta emisese o adevarată judecată de valoare:
,,Nea Pavele, suntem caţiva în Mâneciul ăsta care ştim să scoatem o rădăcină pătrată dintr-un număr…”
Zicerea asta, cred eu, avea maidegrabă o încarcătură sociologică, decat una axiologică. Pentru că omul nostru nu dorea să se dea deştept, ci era pur şi simplu îngrijorat de slaba pregatire a concetaţenilor săi.
Nu conteaza ca eşti mic, dacă te pricepi un pic…
Limba română e un câmp cu flori.
Prin care noi umblăm ,,ca vodă prin lobodă”.
Limba română e un fluviu lin, prin care, de cale mai multe ori trecem ca gâsca prin apă, ori ca un împingator bezmetic, fără barje.
Contează şi când te apuci de scris. Să nu fie prea târziu…
Dar nu contează ca mai mâncăm câte o literă. Sunt alţii mai tari în dantură.
Şi nu trebuie să te ruşinezi dacă nu-ţi ies toate aşa cum ai fi vrut.
WOW !
Totuşi, daca mesajul răzbate, eu chiar ignor restul…
Nimeni nu e perfect!
Articolul este util oricand tuturor persoanelor, indiferent de varsta. Si daca toti le stiam candva, unele reguli trebuie reamintite.