,,Hristos a înviat din morţi
Cu moartea pe moarte călcând…”
Bolţile catedralei Sfânta Sofia sunt luminate în cinstea sărbătorii sfintelor Paşte şi, cu toate diferendele dintre papistaşi (cei ce doreau unirea cu biserica de la Vatican) şi ortodoxii radicali, multimea de credincioşi iese în aerul rece al nopţii de aprilie cu lumanari aprinse pâlpâind în căuşul palmelor.
Dangătul clopotelor, împletit cu valurile de sunete grave venite dinspre celelalte biserici ale capitalei bizantine, fac să vibreze aproape material întunericul împestriţat al nopţii.
La sfârşitul slujbei cardinalul Isidor se retrase în tăcere în una din sălile palatului, unde îl aştepta masa tradiţională, cu ouă roşii, cozonac şi o cupa de vin roşu.
Făcu semnul crucii şi gustă câte puţin din fiecare, aşa, mai mult ritualic şi nici nu tresări când clopotele se porniră să bată din nou, de data aceasta haotic, vestind primejdia…
,,Turcii”, îşi zise prelatul cu calm. ,,Dumnezeu a vrut ca oamenii să nu se bucure de Învierea lui Hristos, ci sa se pregateasca de luptă şi de moarte.”
Apoi făcu un semn călugărului ce aştepta într-un colţ mai întunecat:
,,Adu-mi platoşa şi armele!”
Asediul a început chiar a doua zi, în lunea Paştelui.
Imperiul bizantin, centrul ortodoxiei pentru mai bine de 1000 de ani, se rezuma în această primăvară a anului 1453 numai la Cetatea Constantinopolelui, la câteva insule în Peloponez şi la ,, Imperiul din Trapezut”, un vlăstar apărut pe ţărmul Mării Negre după cruciada a 4-a, din anul 1204.
Turcii otomani trecusera mai demult Bosforul şi-şi stabiliseră capitala la Adrianopole ( oraşul Edirne de azi), pe râul Mariţa.
Sultanul Mehmed al II-lea cunostea bine planul defensiv al Constantinopolelui şi de aceea forţează zidurile cetăţii chiar în locurile unde acestea fuseseră străpunse şi de cruciaţi în anul 1204.
După săptămâni întregi de asediu, legenda spune că în seara zilei de 22 mai s-au văzut ,, flăcări” învăluind domul bisericii Hagia Sofia, care au fost înţelese, cu resemnare, ca fiind Duhul Sfânt părăsind catedrala.
Pe 29 mai, într-o zi de marţi, otomanii au dat năvală în cetate…
Împaratul Constantin al XI-lea a condus ultima apărare a oraşului, căzând în luptă pe străzi, alături de soldaţii săi.
După obiceiul vremii, Mehmed promisese armatelor sale că au voie să prădeze oraşul timp de trei zile, dar când el însuşi a intrat în Constantinopol şi a vazut starea precară în care se aflau mai toate edificiile măreţe de altădată, a oprit distrugerile chiar din prima zi.
(Trebuie făcută deosebirea între cuceririle vremelnice ale unor popoare migratoare, urmate totdeauna de distrugerea totală şi impunerea turcilor în teritoriile cucerite doar sub aspect economic, printr-un unic haraci impus, numit bir (bir=unu), conducerea administrativă, dar mai ales cea religioasă, lasându-le totdeauna în seama conducătorilor locali.
După căderea dramatică a Constantinopolelui trebuie reţinut tabloul final al romanului lui Vintila Corbul.
Un călugăr atonit, venit cu treburi la patriarhia bizantină, se depărtează încet de zidurile Constantinopolelui şi bagă de seama că pe turnuri nu mai flutură în linişte steagul creştin, ci semiluna otomană…
Un amanunt despre care era nerăbdător să povestească fraţilor de la Muntele Atos, acolo unde timpul are o altă scurgere spre veşnicie, una nemăsurabilă.
Un amănunt ce va conduce în doar câţiva ani la descoperirea Lumii Noi, şi nu acele Indii spre care drumul pe uscat fusese gâtuit la Bosfor…
Un amanunt ca va deschide încă o cale liberă Renaşterii, căci cultura bizantină, moştenitoare a vechii culturi greceşti, va fi migrat deja spre Occident, aceasta fiind o altă rută, deosebită de cea maură.
(În legătura cu aceasta vezi şi povestirea din Jurnalul meu ,,Cheile Dobrogei-zăvoare deschise la porţile istoriei”.)
Până în anul 1418 Mircea cel Batrân reuşise să-i ţină pe turci departe de pământurile româneşti dintre Dunăre şi mare.
După căderea Constantinopolelui turcii ajung şi aici singurii stăpânitori, transformând Dobrogea în provincie a imperiului lor, pentru aproape patru secole şi jumătate.
Din Istoria Imperiului otoman a lui Dimitrie Cantemir aflăm că Dobrogea era organizată ca ,,udj” (provincie), iar paşa de Silistra şi apoi de Babadag, avea rang de ,,vizir cu trei tuiuri”, ceea ce insemna ca provincia avea o mare însemnătate militară.
Ea asigura legătura permanentă cu hanatul Crimeii, furnizor de luptatori tătari pentru armata otomană.
Apoi Dobrogea constituia o bază pentru ofensiva împotriva Poloniei, Rusiei şi a celor trei principate române aflate într-o continuă răzvratire împotriva Înaltei Porţi.
Cum Marea Neagră devenise un lac turcesc, armatele otomane distrug toate fortificaţiile şi cetăţile negustoteşti de pe ţărmul litoralului maritim: Mangalia, Constanţa, Enisala etc., în schimb întăresc cetăţile de la Dunăre: Silistra, Hârşova, Măcin şi Tulcea.
După tătarii veniţi din Bugeac, în Dobrogea se stabilesc şi supuşi creştini aduşi din alte provincii ale Imperiului otoman: armeni, greci, evrei, bulgari etc. sporind şi mai mult mozaicul de etnii şi culturi al populaţiei dobrogene. Aceştia urmau să se ocupe de aprovizionarea garnizoanelor militare şi de dinamizarea comerţului cu Constantinopolul.
(Turcii au pastrat denumirea noi lor capitale până în anul 1920, cand i-au schimbat numele în Instanbul.)
Sub ocupaţie otomană Dobrogea are o dezvoltare lentă.
Monopolul asupra comerţului duce la decaderea porturilor pontice. În provincie localităţi mai importante rămân Babadagul, Isaccea, Tulcea, Măcin, Mahmudia, Rasova, Constanţa.
În aceste centre şi activitatea edilitară a fost foarte redusă. Nicăieri nu s-au construit edificiiimportante, în afara unor moschei şi băi, dar şi acestea sunt lipsite de vreo oarecare valoare în arhitectura şi arta musulmană.
Geamia din Macin.
Babadagul poate fi considerat ,,Sinaia Dobrogei” pentru frumoasa sa aşezare într-un ţinut deluros, ce se răcoreşte in arşiţa verilor la umbra pădurilor de stejar şi în boarea venită de pe undele lacului cu acelaş nume.
Zona frumoasa l-a fermecat şi pe Paşa Ali Gazi care a decis ca în locul unde curge un izvor sfânt, la cişmeaua Kalaigi, să ridice o frumoasa moschee, cu un minaret de 23m, din înaltul căruia muezinul sa cheme drept credincioşii la rugaciune.
Construcţia s-a realizat în anul 1610, în timpul lui Mehmed al III-lea.
Pereţii interiori sunt împodobiţi cu versete din Coran, scrise în limba arabă, iar tavanul cu ,,gobek” (rozeta centrala în relief) este învelit în lemn.
Geamia Gazi Ali Pasa din Babadag.
Mai sus de geamie se afla ,,Casa Panaghia”- (Casa Fecioarei). În prezent aceasta este un muzeu ce adăposteşte o expoziţie de artă orientală.
Clădirea a fost construită în sec. 19 drept casă de rugăciune şi, ulterior, sediu al seminarului musulman.
De fapt prezenţa turcilor la Babadag este atestată documentar încă din anul 1262, când aici exista o colonie de circa 10-12 mii de turci, conduşi de dervişul Baba Sari Saltuk.
Acesta venise aici cu câtva timp în urmă în fruntea a 700 de ostaşi, tocmai din Anatolia, pentru raspândirea religiei islamice în zona de sud a Dunării.
În anul 1384 Sultanul Baiazid a poruncit să fie construit la Babadag un mausoleu în onoarea lui Sari Saltuk.
Mausoleul cu mormantul lui Gazi Ali Pasa din Babadag.
În municipiul Tulcea se află Geamia catedralei Azzizie. Ea se gaseşte pe strada 14 Noiembrie şi e declarată monument istoric şi de arhitectura.
A fost ridicată în anul 1877 de conducatorul local Ismail Paşa. Edificiul e construit din piatră cioplită şi se remarcă prin numarul mare de ferestre: 32.
Islamul este una din marile religii ale lumii contemporane şi cuprinde peste un miliard de credincioşi având două mari curente: sunniţii şi şiiţii.
Populaţia islamică din România, de etnie turca, tătară, arabă, albaneză, ţigănească aparţin în majoritate ramurii sunnite.
Mare parte din etnia turcă din Dobrogea poate a fi considerată a fi la origine de naţionalitate română, trecută în timp la islamism datorita excludreii imediate de la plata oricaror taxe şi impozite.
Cultul Musulman din România are bune relaţii cu intreaga comunitate islamica din lume.
El este condus de un muftat. Acesta hotărăşte în problemele religioase ale comunităţii, oferă servicii religioase, culturale şi educative, organizează pelerinajul anual la Mecca etc.
În comunitatea musulmana rugăciunile sunt conduse de imam, asistat de hatip (orator religios), sau de muezin (interpretul chemării la rugaciune).
În România fiinţează o moschee (Moscheea Carol I din Constanţa0 şi 74 de geamii.
În anul 1900 numai în Dobrogea erau 238 de geamii.
În prezent aici mai trăiesc circa 29 000 de etnici turci.
Casele turceşti din Dobrogea de Nord au forma de dreptunghi, cu mai multe camere, cu pereţi din chirpici sau din nuiele împletite şi lipite cu lut.
Acoperişul e înalt, în două sau patru ape, dar fără tavan şi podea. Pentru acoperirea casei se foloseşte stuful şi mai rar şindrila.
Ceramica turcă din Dobrogea se remarcă prin motivele decorative delicate, cu garoafe, crini şi chiparoşi, ori cu scene de dragoste cu domniţe şi cavaleri.
În folclorul turcilor dobrogeni se întâlneşte cultul unor animale sălbatice, între care cultul lupului consideră acest animal ca fiind sfânt. Copiii obişnuiesc să poarte la gât talismane făcute din colţi ori păr de lup, obiecte ce îi vor apăra de boli şi le vor aduce noroc.
Printre obiceiurile tradiţionale se remarcă unele colinde din perioada ramazanului.
Se colindă seara, după sfârşitul zilei de post. La colind participă copii mai mari şi flăcăi.
Având o natură religioasă, refrenele sunt fragmente din Coran rostite în limba arabă.
Colindătorii sunt aşteptaţi de gazde cu fructe, prăjiturele şi mici daruri.
În Dobrogea de Nord există cel puţin două cimitire turceşti parăsite, despre care, oficial, nu se cunosc prea multe date.
Unul dintre ele se află în Pasul Iaila, pe un vârf de deal necultivat, aflat la circa 300m de şosea, iar cel de-al doilea se află în localitatea Balabancea, în sectorul superior al râului Taiţa.
La Balabancea, în jurul anului 1900 mai trăiau 13 turci musulmani ce se ţineau de o geamie slujită de un hoge.
În lipsa actelor, doar o vagă memorie colectivă şi doar două pietre funerare inscripţionate certifică faptul că acolo ar exista un cimitir turcesc.
Cimitirele ar putea aparţine turcilor kişilbaşi, comunitate ce s-ar fi stabilit aici în sec. 16, fiind exilată din estul Anatoliei, ca urmare a unei rebeliuni de natură religioasă.
Kişilbaşii sunt şiiţi şi, timp de secole, au fost prigoniţi de majoritatea musulmană sunnită.
Oficial nu exista niciun cimitir şi niciun sit arheologic.
Cimitirul turcesc parasit din Pasul Iaila.
Cum Imperiul ţarist avea limitată posibilitatea de navigaţie pe Dunăre, acesta a urmărit cu consecvenţă să-şi extindă influenţa în Balcani.
Războaiele ruso-turce au avut un efect negativ asupra întregii populaţii din Dobrogea. Localităţile au fost ruinate, iar populaţia a suferit deplasări masive.
Astfel în 1864 în Dobrogea sunt colonizaţi încă 10 000 de turci cerchezi aduşi din Caucaz.
După Războiul de independenţă, ca urmare a hotărârilor Congresului de la Berlin din 1-13 iulie 1879 s-a acordat Dobrogea şi Delta Dunării tânărului stat român.
În momentul instalarii administraţiei româneşti situaţia Dobrgei era dintre cele mai sumbre.
Familiilor turce şi tătare fugite în timpul razboiului li s-a garantat proprietatea pe casele şi terenurile deţinute anterior.
Autoritatea română a respectat tradiţiile diferitelor etnii din Dobrogea. Totuşi o parte a populaţiei turco-tătare a emigrat în Turcia datorită schimbării modului de viaţă la care a fost nevoită să se adapteze.
Multe familii creşteau vite şi cai în mod liber, pe suprafeţe întinse, iar când terenurile au fost parcelate s-au văzut ca având un stil de viaţă devenit anacronic.
Cei rămaşi în Dobrogea şi-au păstrat însă rădăcinile, astfel că orice turc ştie subramura etnica din care provine: songari, kerci, tati, nogai etc.
Am trecut de zidurile Istanbulului de peste o sută de ori, dar paşii m-au purtat în special în zonele comerciale, unde am foas surprins să constat ca se vorbea româneşte ca în orice târg de duminică din Găieşti…
Parfumul oriental l-am perceput, totuşi, în bazarul de mirodenii dinspre Marmara, în bazarul de aur de lângă Universitate, la Palatul Top Kapi şi dincolo de zidurile negre ale Hagiei Sofia. Parcă şi acum am în urechi chemarea din amurg a muezinului: Allaaaah! Mehmeeeet!…
Alteori m-am desculţat şi am intrat uimit în moscheile luminate de vitralii dantelate în oraşele de pe partea europeana a Bosforului, Babaieski, Ciorlu, Lileburgaz, unde poposea, ba la firmă, ba la părinţi, ba acasă, Mete, şoferul turc, o sosie perfectă a lui Gorbaciov, care cucerise prin carisma şi simplitatea sa deopotrivă vameşii turci, bulgari şi români, aşa cum Gorbaciov însuşi cucerise Occidentul prin bunele sale intenţii.
Şi, după ce Mahomed al II-lea cucerise Constantinopolul, la rândul meu aveam să fiu cucerit de măreţia citadelei de pe două continente.
Raportarea la lume poate fi văzută şi aşa, doar ca o problemă de diateză: a cucerii, sau a fi cucerit…