Am crezut că cel mai puternic lucru din lume e ascuţimea minţii. Dar se pare că m-am înşelat…
Cu mult mai puternică e credinţa în Dumnezeu!
,,Iertare sunt ca orice om!
M-am îndoit de-a ta putere,
Am râs de sfintele mistere
Ce sunt în fiecare om.
Sunt om ca orice om-iertare!”
(Al. Macedonski-Iertare)
1. Dobrogea ca pâlnie a neamurilor lumii.
Dumnezeu a rostuit pământul dobrogean ca margine a lumii civilizate pentru mai bine de două milenii şi jumătate, dar şi ca poartă vraişte a imperiilor, loc strâmt pe unde se grămadesc să treacă toate popoarele pe care, paradoxal, nesfârşita Asie nu le mai putea încape.
Şi de fiecare dată cel care îşi găseşte drumul pe aici ajunge să calce pe istorie, pe riune, pe moaşte…
În secolul 3 Imperiul roman s-a confruntat cu o mare criză economică, fiscală, militară, socială şi religioasă. Cel care a reuşit să-i facă faţă cu bine a fost împaratul Diocleţian.
Printre măsurile luate de el în provincia Scyţia Minor (Dobrogea) a fost şi abolirea confederaţiei cetăţilor greceşti de la Marea Neagră.
Tot Diocleţian (şi mai târziu Galeriu) declanşează aici o mare prigoană împotriva creştinilor, pe care îi învinuia de nesupunere socială, lucru care pentru mai bine de un secol a presărat mii de martiri pe aceste pamânturi. (Vezi şi Articolul meu ,,Dobrogea de nord…-perioada creştină”.)
Pentru întărirea sistemului defensiv la graniţa de nord a imperiului Diocleţian a adus în Dobrogea două legiuni, una cantonată în nord, la Aegyssus (Tulcea) şi Noviodunum (Isaccea), iar cealaltă la Axiopolis (Cernavodă) şi Troesmis, în vest.
Cu noua capitală a imperiului mutată la Constantinopol sporeşte şi mai mult imortanţa strategică a provinciei dobrogene.
Astfel împăratul Constantin cel Mare reuşeşte să opreasca atacurile barbarilor de la nord de Dunăre şi mai mult, el face dese incursiuni în Gothia, confederaţia vizigoţilor şi ostrogoţilor din stepele pontice.
Urmare a acestor raiduri aflăm că la nord de Galaţi a fost descoperit de curând un val de pământ orientat cu excavaţia spre sud, ceea ce indică faptul că el a fost ridicat de căpeteniile goţilor pentru a se apăra de atacurile romane.
Valul de pământ are circa 15km lungime şi se sprijina cu unul din capete pe raul Siret, iar cu celălalt pe apele lacului Brateş.
2. Imperiile ca misiuni ale voinţei divine
Orice imperiu îşi închipuie că are o misiune divină pe pământ.
Imperiul roman se străduia să cucerească lumea doar pentru a asigura acesteia o ,,pax romana”, o pace generală, binefacatoare tuturor. Şi mai ales Romei…
Imperiul bizantin îşi atribuie şi el misiunea providenţială de a cuceri toate popoarele lumii, fie şi numai pentru a le aduce pe acestea la dreapta credinţă a lui Hristos. Acea ,,pax cristiana”.
Ideologia vremurilor era atât de tranşantă încât declara că împaratul e alesul divinităţii, deasupra oamenilor şi egalul apostolilor.
Mai aproape de noi un alt mare imperiu, care visa şi el la universalitate, încerca să-i convingă pe supuşi că în lupta lor nu au de pierdut decât lanţurile. Uşor de înţeles, căci supuşii erau suficient de săraci ca să nu mai rişte să piardă şi altceva…
Între noi fie vorba, daor imperiul lui Ginghis-Han ar fi putut spune că a cucerit lumea, dar neavănd o cultură ori altceva de arătat lumii cucerite, s-a retras uşor din scenă, ca un actor venit la rampă fară să-si mai poată aminti rolul…
3. Constantin cel Mare ca sfânt asemenea apostolilor.
Tradiţia creştina spune că împăratul Constantin I s-a convertit la creştinism ca urmare a faptului ca în ajunul unei bătălii i s-a arătat pe cer semnul crucii cu deviza ,,cu acest semn vei învinge”.
Sa lămurim împrejurările acestui miracol, dacă împăratul s-a creştinat după obţinerea victoriei şi dacă el a făcut din creştinism o religie oficială.
Constantin cel Mare (275-337) era fiul lui Constantius Chlorus, unul dintre cei patru membrii ai tetrarhiei (monarhie-1 conducător, tetrarhie- 4 conducători) imperiale din care mai făceau parte Diocleţian, Galeriu şi Maximianus.
După moartea tatălui său (306) şi retragerea lui Diocleţian (305), Constantin se alătură lui Galeriu şi Maximianus.
După ce se căsătoreşte cu Fausta, fica lui Maximianus, îşi declară socrul uzurpator şi îl obligă să se sinucidă.
În lupta sa pentru putere învinge pe Liciniu (soţul surorii sale) la 324 lângă Adrianopole şi-l esecută pe învins.
Ca şi când acestea nu erau de ajuns, în 326 dă ordin să fie executaţi Fausta, soţia sa şi Crispus, fiul său cel mare.
Cum locul lui Maximianus în tetrarhie fusese luat de fiul acestuia, Maxentius, porneşte lupta şi împotriva acestuia, iar înainte de obscura bătălie de lângă un pod din afara Romei se petrece episodul cu crucea apărută pe cer.
Iar tradiţia creştină lasa să se înţeleagă ca era ajunul unei mari bătălii, în care se hotăra destinul neamului său…
S-a creştinat Constantin după victoria în faţa lui Maxentius, victorie hotărâtă de cruce?
Nu. Botezul creştinesc avea să-l primeasca pe patul de moarte in 337.
A declarat Constantin creştinismul religie de stat?
Nu. El a recunoscut creştinismul ca religie, dar alături de alte 100 de culte păgâne al căror şef suprem a rămas până la sfârşitul vieţii, ca orice alt împărat roman.
Creştinismul devine religie de stat abia în 391, când lumea se mutase la Constantinopol.
4. Statul şi biserica: o veşnică armonie mimată.
Expresia ,,Daţi Cezarului ce e al Cezarului…” este interpretată cel mai adesea ca un îndemn la respectarea demnităţii statului, adică plata taxelor şi impozitelor.
De fapt prin această teoretizare (Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu), cel care a spus-o, adică Isus, a cerut să se facă o delimitare clară între treburile statului şi cele ale bisericii.
Primul ,,cezar” care s-a amestecat în treburile bisericii a fost împăratul Constantin I.
Convocând primul conciliu ecumenic de la Niceea (325), Constantin va transforma conceptul de ,,pax romana” în ,,pax christiana”.
Ulterior, în decursul a peste 1100 de ani de existenţă, Imperiul Bizantin se va confunda în mare măsură cu Biserica Ortodoxă. (Probabil că acesta a şi fost motivul pentru care noi nu am învăţat nimic despre ele în perioada comunistă.)
Dacă la început împăraţii romani erau aleşi de senat şi popor şi ,,ridicaţi pe scut” de către armată, de acum încoronarea suveranilor se va face în biserică.
Continuatoare într-o oarecare măsură a imperiului mort, Principatele Române vor prelua mare parte din obiceiurile curţii.
Amestecul suveranilor în treburile ecleziastice nu a fost niciodată pe placul bisericii. Cu cât a devenit mai bogată şi mai puternică, biserica s-a opus tot mai acerb imixtiunii laice.
,,Nu ne este dat nouă să comandăm pe pamânt, dar nici tu nu ai dreptul de a tămâia”, îi spunea Athanasios, patriarhul Alexandriei împăratului Constanţiu II.
La Roma problema părea tranşată definitiv, măcar pentru o vreme, cetatea eternă fiind cucerita în 476, iar papa ramânând singur să se îngrijească şi de ,,trupul” şi de ,,sufletul” supuşilor.
5. ,,Torna, torna, fratre!”
La sfârşitul secolului 6 au loc invazii avaro-slave pustiitoare în Scyţia Minor.
Potrivit cronicarului Theophanes, în una din expediţiile imperiale condse de generalul Comentiolus, în timpul unui marş de noapte un soldat rosteşte cuvintele aceste cuvinte ajunse la noi prin cronicile bizantine ca o dovadă a celei mai vechi urme de limbă străromână.
Un îndemn tipic românesc…
6. Paradox şi efecte perverse
Voi încerca să reamintesc un îndelungat proces de latinizare şi de creştinare a pământurilor din stânga Dunării pornind de la o metaforă mai la îndemână.
Când albina îşi caută nectarul în flori, fără să ştie, ea face un mare serviciu plantelor şi anume polenizarea.
Dunărea de Jos a fost pentru două milenii hotarul între barbarie şi lumea civilizată.
Când triburile barbare, în special goţii şi avarii, itreprind adânci expediţii de jaf în trupul imperiului bizantin, ei se întorc la nord de fluviu cu zeci de mii de prizonieri.
Printre aceştia se aflau şi mulţi creşini, la fel ca şi mulţi vorbitori de limbă latină.
6.1. Prin acest proces creştinarea populaţiei daco-romane şi chiar a goţilor s-a produs într-un ritm mult mai alert decât ,,legendara”, aş zice eu, creştinare apostolică.
Totodată prigoana anticreştină s-a extins şi în masa populaţiilor din colţul Carpaţilor.
Unul din creştinii martirizaţi în Munţii Buzăului a fost Sava Gotul (aprilie 372). Urmaş al unor prizonieri creştini cappadocieni, el a căzut victimă persecuţiilor anticreştine ordonate de Athanaric, căpetenia gotă ce se temea că noua religie îi va destrăma firava sa confederaţie de state gote.
Mai mult, creştinii nord-dunăreni erau priviţi ca partizani imperiali.
6.2. Un alt efect al valurilor de prizonieri aduşi din imperiu a fost un continuu aport de vorbitori de limbă latină.
Astfel că o întreaga populaţie greco-latină din spaţiul dintre Thesalonic şi Munţii Balcani a fost strămutată în zona carpato-dunăreană.
Se poate afirma că insula de latinitate care este astăzi poporul român a foast consolidată, paradoxal, de către popoarele migratoare.
7. Graniţe şi diferenţe de potenţial
Ca limită nordică a Imperiului Roman, apoi şi a Imperiului Roman de Rasărit, Dunărea a fost mereu dublată de un sistem defensiv întărit de numeroase cetăţi şi castre militare.
Penetrerea graniţei naturale a Dunării se făcea în acest mod cu amplitudini foarte mici, mărturie fiind puţinele fortificaţii de pe malul stâng, cum ar fi castrul de la Barboşi (lângă Galaţi).
O altă graniţă a imperiului a fost cea economică.
Cu amlitudini mai mari, aceasta s-a deplasat mult în stânga Dunării prin comerţul imperiului cu populaţiile sedentare daco-romane, dar şi cu cele ale popoarelor migratoare.
Deasemni moneda bizantină a pătruns adânc în spaţiul carpatic.
Dar cea mai flexibilă dintre graniţe a fost cea de limbă şi cultură.
Diferenţa mare dintre dintre nivelul de cultură a Bizanţului şi ale popoarelor nord-dunarene poate fi asemănată cu o diferenţă de potenţial din domeniul electric.
Totdeauna Imperiul Bizantin a avut ceva de oferit lumii din punct de vedere cultural şi de civilizaţie, dar marea sa dramă, întinsă pe mai bine de o mie de ani, a fost că mai mereu resursele sale materiale au fost extrem de limitate.
Bizanţul-un imperiu supercivilizat, dar sărac.
8. Limba noastră cea română… scrisă cu litere ruseşti.
Vă reamintesc, în glumă, de filmele pe care le vedeam înainte de 1989 la televiziunea R.S.S. Moldovenească. Titrarea se făcea în limba română, dar caracterele erau ale alfabetului rus.
Limba română s-a conturat ca formă la sfârşitul secolului 9, odată cu formarea în occident a limbii franceze.
Cum administraţia romană părăsise Dacia încă din secolul 3, româna avea să pastreze o formă mai arhaică a limbii latine.
Cu toate acestea limba româna s-a structurat pe gramatica limbii latine. Vocabularul, care e totdeuna mai flexibil, s-a îmbogăţit permanent cu cuvinte noi, adese preluate din limba slavă.
Acest lucru s-a petrecut şi pe fondul folosirii limbii slavone ca limbă liturgică.
În occident a fost mult mai simplu, biserica catolică folosind dintotdeauna limba latină în practica liturgică.
La noi, deşi latini, slujbele s-au ţinut mai întâi în greceşte (ortodoxia e greacă la origine), apoi, după formarea principatelor româneşti în secolul 14, se adopta limba slavona ca limbă liturgica şi de cultură.
9. Să nu-ţi faci chip cioplit! Disputele iconoclaste.
Începând din secolul 4, influenţat de cultele păgâne ce îşi reprezentau zeii sub chip de oameni şi pe fondul afirmării artei portretului în lumea greco-romană, cultul imaginilor începe să capete proporţii scandaloase în Imperiul Bizantin.
Imaginile umane ale sfinţilor şi chiar ale personajelor divine, sub formă de icoane portabile, invadează viaţa cotidiană a creştinului analfabet.
Principalii agenţi ai acestui cult al imaginilor pictate au foast dintotdeauna călugării.
Se ajunsese ca în cazul pericolelor de tot felul icoanele să fie purtate pe străzi şi pe zidurile cetăţilor.
Bisericile din Asia Mică, Egipt şi Orient, dealtfel la fel ca evreii şi musulmanii, erau adversari ai închinării la chip cioplit.
Partizani ai naturii divine a lui Hristos, aceştia vor forma curentul de opinie numit ,,iconoclast”, în timp ce susţinătorii cultului icoanelor se vor numi ,,iconoduli”.
Balanţa a oscilat între cele două curente religioase in funcţie de opiniile suveranului, dar ţinând cont şi de puterea tot mai mare a bisericilor din estul imperiului.
Odată încheiată această ,,luptă cristologică” din sânul bisericii ortodoxe a secolelor 8-9, arta bizantina a icoanelor atinge în timp un nivel al desăvârşirii.
În prezent exacerbarea cultului icoanelor, cât şi a cultului moaştelor de sfinţi, toate puternic mediatizate, frizează de multe ori grotescul, mulţimile de credincioşi călcându-se în picioare, ori epuizându-se în lungi aşteptări.
La semafor răsare un pui răpanos de ţigan şi-mi bagă sub nas o iconiţă mică, un kich de plastic şi alamă:
,,Ce vrei mă?”
,,Teme-te de Dumnezeu şi dă-mi un leu!”
,,Pleacă, băi drace!”
O reiterare a luptelor cristologice dintre iconoclaşti şi iconodului…
10. Kakaia deviaţia? Arienii.
Dacă mahomedanismul e călăuzit de o docmă simplă, liniară, neschimbată de când preceptele sale au fost ,,dictate” profetului Mahomed de chiar dumnezeul Allah, dogma creştina a cunoscut dealungul a două milenii o continua devenire şi perfectare.
(E o dogmă dialectică, putem spune in glumă.)
În primele trei secole de existenţă a bisericii lui Hristos nu se poate vorbi de o doctrină creştină articulată.
Lucrurile sfinte erau interpretate în mod diferit de la un preot la altul.
Iar în limba greacă această ,,opţiune”, ,,alegere” dogmatică personală se cheamă ,,erezie”, cuvânt care a făcut mare cariera în evul mediu şi care desemnează deviaţionismul de la doctrina oficială.
După intrarea creştinismului în lrgalitate (313), sub edictul lui Constantin cel Mare, biserica s-a aplecat asupra elaborării unei doctrine creştine care să fie acceptata în întreg imperiul.
Totuşi unele discuţii apar în cadrul bisericii din Egipt, la acea vreme cea mai puternică biserica din imperiu şi care cunoştea cea mai importantă mişcare monahală.
Diferenţele de opinie apar între preoţii Arius şi Athanasios şi se referă la natura divină sau nedivină a lui Hristos.
Având o pregătire filozofica neoplatoniciană Arius are o viziune mai realistă, afirmând că numai Dumnezeu are o natură divină, nefiind nici creat nici născut.
Aceasta controversă avea să coboare şi în stradă şi pentru a lămuri lucrurile împaratul convoacă Conciliul de la Niceea. În urma dezbaterilor balanţa înclină în favoarea li Athanasios, iar teza sa devine automat ,,ortodoxă”, adică drept-credincioasă.
Dar la puţin timp după Niceea arianismul câştiga tot mai mult teren şi sub influenţa sfetnicilor imperiali Eusebiu din Nicomedia şi Eusebiu din Cezareea, împăratul trece de partea arienilor, Arius este chemat din exil şi, la rândul său, este exilat Athanasios.
Chiar împaratul Constantin cel Mare este botezat pe patul de moarte de către episcopul arian Eusebiu din Nicomedia (21 mai 337) şi arianismul devine religie oficială a casei imperiale sub urmasul său, Constanţiu II (359).
Un alt mare împărta bizantin de rit arian a fost şi Valens (mort la Adrianopole în 372), acesta fiind protagonistul episodului din biserica episcopală din Tomis, când a fost înfruntat făţiş de episcopul dobrogean ce nu era arian.
Theodosiu cel Mare convoacă al doilea conciliu ecumenic la Constantinopol (mai-iunie 381) şi stabileşte definitiv dogma ortodoxă niceniana ca oficială, arianismul fiind condamnat definitiv.
De numele ereziei ariene se leagă şi o fantasmă a ideologiei naziste.
11. Enigmatica Vicina: Isaccea sau Păcuiul lui Soare?
Legendarul oraş dobrogean apărut în jurul anului 1000 cunoaşte o mare dezvoltare după 1261, când devine centrul comercial genovez, cu largi privilegii acordate de împăratul Mihail Paleologul.
Localizarea sa în spaţiul anticului Noviodunum (Isaccea) are ca argument principal comerţul intens pe care genovezii îl practicau cu populaţiile din nordul Dunarii si al Mării Negre.
Alte surse indica cetatea Păcuiul lui Soare ca fiind Vicina. Argumentul este faptul că cetatea bizantină ridicată în locul unde Dunărea se desparte pentru prima dată în două braţe (Ostrov) era la acea vreme de o deosebită măreţie, ridicată pe o insulă a Dunării, cu ziduri puternice si înalte.
Păcuiul lui Soare fusese ridicat în secolul 9, după ce Bizanţul înfrânsese ţaratul bulgar si-şi stabilise graniţa pe fluviu.
La Vicina s-a instituit o mitropolie ortodoxă, ultimul titular al inaltului scaun fiind preotul Iachint, care, dupa jaful tătarilor din 1338 se refugiaza la Curtea de Argeş, unde devine mitropolit al Ungrovlahiei (Ţara Românească).
Episcopii ortodoxe se înfiinţaseră în jurul anului 1000 şi în Banat, la Morisena (Cenad) şi Tibiscum (Caransebeş).
Acestea aveau sa fie inlocuite cu o conducere catolică odata cu extinderea regelui maghiar Ştefan cel Sfânt (1030) în Banat şi Transilvania, ortodoxismul de rit grecesc rămânând o realitate pentru încă multă vreme în Transilvania.
12.Un urs fără lanţ… pe un drum bizanţ…
Dupa căderea Constantinopolului în 29 mai 1453 se prăbuşeşte o lume…
Dobrogea de Nord cade sub influenţă turcă.
Principatele române, ce-şi aflaseră statalitatea în prima jumătate a secolului 14, ramân continuatoarele principiilor politice, culturale şi religioase ale Imperiului Bizantin.
Cum domnitorii români (poate şi cei sârbi) au preluat în totalitate modelul bizantin în conducerea statelor lor, un timp s-a crezut ca aceştia nutresc continuarea unui imperiu la nord de Dunăre.
Dar cu blestemul (ridicat în timp la rangul de vocaţie) de a fi mereu la fractura dintre marile imperii, principii români (care toţi au avut decenţa de a nu se autointitula regi, cu atât mai puţin împăraţi) au avut mari probleme şi doar în a-şi asigura existenţa pentru ei şi neamurile lor.
Iar dacă în legenda se spune că ,,de la Râm ne tragem”, cu mult mai adevărat e ca ne tragem dinspre Bizanţ, prin dinastii ca a Cantacuzinilor, prin domniile fanariote şi boieri Paleologi…
Încet-încet spaţiul românesc ,,se vindecă” şi de ,,viruşii” atâtor popoare migratoare, reuşind prin marea sa ,,imunitate” să-i anihileze pe toţi, cel mai adesea prin înglobare în corpul său de populaţie.
Şi chiar dacă uneori ,,puseuri de febră” apărute în ,,ţinuturi secuieşti” (de ce nu şi cumane, ori pecenege?) mai produc ceva frisoane ,,ursului românesc”, acesta se scarpină neafectat cu gheara pe după ureche şi-şi continuă drumul său prin Carpaţi, fără să uite o clipă ca acum 2000 de ani a pornit pe un drum bizanţ, dintr-o Dobroge de Nord scăldată într-o lumină aproape mediteraneană.
Bibliografie;
Ioanichie Bălan-Pateric românesc
Nicolae Bănescu-Bizanţul şi românitatea de la Dunărea de Jos
Gheorghe Brătianu-O enigmă şi un miracol: poporul român
Stelian Brezeanu-Istoria Imperiului Bizantin
Nicolae Iorga-Bizanţul de după Bizanţ
