Anul 2010, ziua 1 şi 2 a lunii a 5-a
Obiectiv:
Tură de relaxare în căutarea liniştei oferită de mult iubita noastră natură urmând potecile domoale ale Măcinului.
Traseu:
Sâmbătă 1 Mai 2010: Greci – Valea Racova – Valea Piatra Roşie – Valea Curături – Loc de campare Mitrofan.
Duminică 2 Mai 2010: Loc de campare Mitrofan – Valea Mitrofan – Poiana Noastră – Izvorul lui Pralea – Greci.
Participanţi:
Tineret de toate vârstele
„Rîde iară primăvara, Peste cîmpuri, peste plai, Veselia umple ţara, C-a venit Întîi de Mai!”
An de an românii petrec ziua de 1 mai prin odihnă, mulţumită idealurilor clasei muncitoare.
Trebuie să ne aducem aminte că această zi în anul 1886 a fost precedată de un mare protest muncitoresc în Statele Unite lăsat cu morţi, ce au militat şi obţinut reducerea numărului orelor de lucru zilnice la 8.
Raportând la zilele actuale cunosc destule persoane care nu ştiu ce înseamnă un program de 8 ore sau alţii care ar lucra mai mult decât zi lumină pentru a face faţă neajunsurilor societăţii. Totuşi, să nu generalizăm, greierii încă nu sunt pe cale de dispariţie…
Ca datini, ziua de 1 mai reprezintă o sărbătoare păgână, românii sărbătorind armindenul, simbol al vegetaţiei care protejează recoltele şi animalele. În tradiţia populară, acestei zile i se mai spune şi ziua pelinului sau ziua beţivilor şi semnifică o sărbătoare de an nou sau începător al verii.
Şi pe bună dreptate începător al verii pentru că pe meleagurile dobrogene la căldurile ce sunt pot spune că a venit deja vara.
Ne-am propus un nou itinerariu în munţii Măcin. Dacă la începutul anului căutam primele semne de primăvară, acum doream confirmarea clipelor frumoase petrecute în natură.
Lăsăm maşinile în Greci la margine de sat, la o tânără domnişoară ce de fiecare dată îşi arată amabilitatea faţă de noi.
Înainte de plecare Andrei ne prezintă câteva poze deosebite. Nici nu m-aş fi gândit că în satul Greci ar exista o potcovărie. 🙂
Punem rucsacii în spate şi pornim la drum. Este încă oră matinală dar deja e destul de cald, mai toţi suntem la tricou.
Mergem agale, potecuţa este largă şi bine conturată. 🙂
Trecem pe langă o turmă de oi. Ciobanul, singurul ce a intrat
în vorbă cu noi, ne urează drumeţie frumoasă; restul vieţuitoarelor îşi văd de rostul vieţii lor nepăsătoare la cele înconjurătoare 🙂
Ajungem la panoul de informare turistică cu referire la traseul ce îl vom urma noi, denumit „Dealul cu drum”, marcat cu triunghi roşu.
Fiecare cu ale sale poteci. De am fi avut aripi am fi urmat potecile ce se conturează pe cer, aşa trebuie să ne limităm la variantele clasice. 🙂
Nu intrăm bine în traseu că ne şi punem pe odihnă şi taclale. Era normal, atunci când te întâlneşti cu prieteni ce deseori îi cunoşti doar virtuali, senzaţia de a îi vedea pe viu, e destul de interesantă, cel puţin în cazul meu.
Ne continuăm drumul şi deja găsim primele clipe de confirmare a sezonului cald.
Ieşind din pădure căldurane face să micşorăm ritmul, să ne simţim ca în Afganistan. Prima dată când şi-a pus pe cap Marinică acea protecţie faţă de soare era să fac stop cardiac. 🙂
Cerul este senin iar vântul de ar adia puţin bine ar mai fi, însă nu se întamplă acest lucru şi guşterii se simt în voia lor pe pietrele încălzite de razele soarelui.
Curând intrăm în pădure urmând marcajul cu triunghi roşu şi vom menţine acest drum feriţi de razele puternice ale soarelui.
Nu peste mult timp ajungemla o intersecţie cu un drum nemarcat ce face legătura între vârfurile Moroianu şi Ţuţuiatu.
Ceva cu o lună înainte din această zonă culegeam frunze de leurdă pentru salată. Acum nu mai recunosc aceste zone, ierburile toate luând înălţime şi leurda e toată înflorită.
De la intersecţia drumului forestier cu legatură între vârfurile mai sus menţionate continuăm drumul înainte. În dreapta noastră ieşind bine în evidenţă valea Piatra Roşie. Chiar la începutul ei dacă ne abatem din traseu coborând în vale întâlnim un izvor cu apă rece şi debit redus.
Menţinem poteca acompaniaţi de trilurile păsărelelor.
Aici s-a dat un ospăţ regal. De acum vom avea mai multă grijă cum păşim pentru a ne pierde bine urma nu cumva să fim luaţi şi noi în colimatoriu 🙂
Ajungem la o nouă intersecţie ce face legătura cu valea Curături. Ne odihnim niţel pe băncuţele amenajate din buşteni şi citim pe urmă informaţii cu referire lamunţii Măcin expuse pe panoul de informare turistică.
Continuăm urmând poteca de-alungulvăii Curături mergând pe drum forestier.
Începem să facem tot mai multe plecăciuni. Să ne închinăm frumuseţilor florilor întâlnite pentru a le prinde cât mai bine în cadrul aparatului foto.
Trecem de prima poeniţă întâlnită unde vom constata că vara îşi intră în drepturi şi frunzele deja pălesc sub arşiţa mingei de foc.
Soarele este pătrunzător şi îl simt de fiecare dată când ies într-o nouă poieniţă iar lianele întâlnite dă un aer sălbatic zonei domesticit doar de flora înconjurătoare.
Ajungem în a treia poieniţă de pe valea Curături. Găsim loc de campare amenajat cu băncuţe şi grup sanitar la marginea pădurii. Tot aici întâlnim şi izvor cu apă bună de băut. Acesta va fi locul nostru de campare peste noapte însă pentru moment ne continuăm drumul fiind în recunoaşterea locurilor.
Ajungem la ruinele cabanei silvice Mitrofan de unde se trage şi denumirea văii din zonă numită valea lui Mitrofan.
Trecem pe lângă alte poieni frumoase şi totodată şi pe lângă o căruţă cu ai săi stăpâni cu gânduri mari de a mai face o poieniţă, că doar lemn cu lemn tăiat se face poieniţă. 🙁
Ajungem la ieşire din traseu la intersecţie cu drumul judeţean ce face legătura între Luncaviţa şi Nifon.
Alături de Marinică şi Andrei rămân pe metereze şi mai continuăm puţin plimbarea înspre Nifon căutând noi zone de admirat, nu înainte de a fi prăfuiţi de motociclişti.
Ieşind din pădure, Marinică se pregăteşte de atac să ia cu asaltNifonul. Cu greu reuşim să îl potolim. 🙂
Cu cât ne apropiam mai mult de sat am constatat că toate poienile sunt cultivate, exemplu fiind Poiana Mănăstirii; nici un petic de pământ nu era lăsat să fie acaparat de ciulini, poate doar porţiunile mult prea reduse ca suprafaţă.
Aruncând ultimele priviri către satul Nifon revenim la grup.
Pe drumul judeţean în dreptul nostru se opreşte o maşină şi ne atenţionează că la câteva sute de metri în faţa noastră le-a sărit o vulpe în faţă direct pe capota maşinii încercând să îi muşte. O fi turbată? O fi glumă?O fi serios? Cel mai bine a fost să ne pregătim a ne feri de muşcătura ei.
De altfel nici nu ne-a ieşit până la urmă în cale, că vai şi amar era de ea 🙂 Ce a rămas ursul fără coadă dar ce ar fi ramas ea fără de blană 🙂
Într-un final revenim în formaţie completă la zona de campare. Punem corturile şi intrăm în atmosfera de sărbătoare, cu mâncare bună şi poveşti nemuritoare.
Poveşti una mai frumoasă ca alta ce face timpul să treacă. Şi trece, şi tot trece cu glume de tot felul până când seara pune stăpânire peste ale noastre chipuri, până ce stelele ne luminează a noastră cale către somnul dulce din ale noastre corturi.
De 1 mai şi păsările dorm. Şi-au luat vacanţă peste noapte. Se odihnesc în pace, dar asta numai până la primele raze de dimineaţă când revin toate cu înviorarea matinală. În pădure nu ai nevoie să pui alarma la ceas să îţi dea deşteptarea. Au grijă păsărelele să nu dormi prea mult.
Devreme treziţi, suntem nevoiţi să căutam primele raze de soare şi astfel ne mutăm cu ale noastre corturi aşa cum se mută ţiganii cu ale lor corturi din loc în loc. 🙂
Andrei încă se gândeşte la vulpea turbată. Sau poate că la sateliţii ce brăzdau cerul înstelat ori poate la fantome… doar el ştie la ce se gândea… 🙂
După ce strângem corturile pornim la drum trecând pe langă ruinele cabanei lui Mitrofan şi vom continua pe valea lui Mitrofan, imediat la întâlnirea cu un drum ce vine din stânga faţă de direcţia noastră de mers ce se intersectează cu valea Curături.
Chiar în intersecţie există pe partea dreaptă pus pe 2 copăcei tineri marcajul cu triunghi roşu şi expunerea direcţiei de mers prin săgeţi indicând drumul marcat ce se continuă până la intersectarea drumului judeţean pe care am mers cu o zi înainte.
În drum întâlnim copaci plini cu vâsc şi chiar doi aluni rămaşi încă cu fructele neatinse.
Ajungem la o intersecţie de drumuri forestiere.
Marinică spune: „Pe loc repaos, să ne tragem puţin la umbră pentru odihnă că nu ne fugăreşte nimeni”.
Vom face la stânga şi trecem imediat peste un podeţ din beton.
Suntem prin pădure însă fiind din ce în ce mai cald şi pauzele sunt mai dese. Oricum nu sunt fără folos. Mai povestim, mai glumim şi uităm grijile cotidiene în totalitate.
La obârşia văii lui Mitrofan vom urca pieptiş o porţiune de teren plină cu floarea miresei.
Vom găsi din nou marcaj cu triunghi roşu. În aceşti munţi întâlnim deseori marcaje care mai degrabă te încurcă în loc să te descurce. Andrei spune că în Măcin se întâlnesc marcaje cu variante în ”Y” cum este cel cu triunghi roşu care urcă din începutul Văii Curături şi se pierde pe drumul forestier ce urmează creasta principală a munţilor Măcin care deasemenea nu este marcată.
Cam multă filozofie! Mai bine admir cele întâlnite în cale, cum ar fi un tei secular sau o iască pe trunchiurile copacilor.
De credeaţi că Cenuşăreasa este doar o poveste, această imagine vine să infirme ficţiunea, totul fiind cât se poate de real :)… Săraca Cenuşăreasa, umblă desculţă prin inima pădurii, chiar nu se gandeşte cineva şi la ea?… 🙂
Trecem de o băncuţă şi intrăm în traseul cu triunghi galben ce ne scoate în Poiana Noastră.
Ehhh, ce odihnă e pe capul nostru!
Dacă dimineaţă căutam soarele să ne încălzească între timp moda s-a schimbat şi încercăm să ne dăm la umbră iar după ce mâncăm fie şeful cât de mic după masă doarme un pic 🙂
Totuşi grijă mare la căpuşe că îţi intră şi în…
Consacrând faptul că pauzele lungi şi dese reprezintă cheia marilor succese facem totuşi efortul să ne punem în mişcare coborând pe la izvorul lui Pralea (sau izvorul lui moş Matei după cum îi zic localnicii).
Mai admirăm puţin împrejurimile.
Pe urmă intrăm într-o pădurice de pin.
Ieşirea din traseu ne găseşte în drum spre maşinile noastre, aici finalizându-se şi drumeţia noastră de sfşit de săptămână nu înainte de a sesiza criza de personalitate de care dau dovadă unii 🙂
Am spune că la prima vedere nu ar fi mare lucru de văzut; nimic special care să atragă atenţia cu desăvârşire pentru aceste zone.
Vorbind în metafore aş zice că munţii Măcin ar reprezenta o adunătură de pietre ascunse sub preşul pădurilor de care sunt acoperiţi şi nimic mai mult care să te impresioneze.
Însă ajungând peste aceste meleaguri vom constata că sunt plini de locuri deosebite.
De altfel pentru mine aceste întâlniri cu Măcinul reprezintă şi o asimilare de cunoştinţe legate de traseele şi denumirile locurilor ce le-aş putea întâlni în aceşti munţi apropiaţi de oraşul meu.
Pentru că şi acelaşi traseu făcut în diverse perioade ale anului are frumuseţea sa întâlnind schimbările ce au loc pe aceste locuri, evident constatând prin asta că natura este vie… încă mai este vie…
Prin acest jurnal pun punct unui an de activitate (şi încep un altul), pe portalul Carpaţi ce mi-a oferit curajul necesar prin oamenii întâlniţi de a îmi invinge temerile şi a putea scrie despre ale mele călătorii pe munte.
Chiar dacă nu tot timpul m-am exprimat corect, am încercat prin cele scrise de mine să pun în evidenţă modul meu de a privi lucrurile. Iar pe viitor trag nădejde să îmi îmbunătăţesc modul de exprimare atât în scris cât şi prin viu grai.
Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa de a citi şi privi cele prezentate de mine.
Vă salut şi numai bine !