Anul 2010, ziua 18 şi 19 a lunii a 9-a
Obiectiv:Urmarea pe cât posibil a traseelor de creastă de-alungul Cheilor Vârghişului mergând atât pe marcaj turistic cât şi pe porţiuni nemarcate; Vizitarea Peşterii Mari de la Mereşti;
Participanţi:Marian, Florin(florinbv), Costi(costi28) şi Alex (alex_sandrin)
Ce aş mai opri timpul în loc, să mă bucur o veşnicie de anii tinereţii… să-mi aleg singur clipele de bucurie, să pot râde la soare ca un copil alintat şi să plâng de fericire fără să fiu condiţionat de timp sau vreme iar prezentul cu viitorul şi trecutul să fie sinonime nu distincte…
Am ales pentru acest sfârşit de săptămână un loc drag mie în care am ajuns pentru prima dată la sfârşitul anului trecut şi anume în munţii Perşanii de nord.Pornim cu maşina pe drumul european din Braşov spre Sighişoara. Am trecut de Feldioara şi Rotbav iar la Măieruş am continuat spre Baraolt trecând prin Ormeniş şi Augustin, sate rupte de civilizaţie singurul lucru nou fiind doar indicatoarele de la marginea satului ce ne indică locul unde ne aflăm. În rest hainele stau aruncate la uscat pe garduri, cine are şi gard, nu cred că are cineva de gând să le fure pentru că până la urmă corb la corb nu îşi scoate ochii.
Din Baraolt am mers în direcţia Odorheiu Secuiesc iar în satul Tălişoara am continuat spre stânga spre Vârghiş. Indicatoare rutiere încă mai sunt, nu au ajuns la fier vechi.
De recomandat ar fi totuşi ca spre acest loc venind din Braşov să se meargă din Măieruş spre direcţia Belin pentru că pe unde am fost noi îţi faci praf maşina, drumul arată ca de după bombardament, până şi forestierul din Vârghiş spre Cheile Vârghişului este mult mai bun.
Urmând la dreapta drumul forestier, indicat de un panou turistic ce porneşte de la marginea satului Vârghiş, ajungem după 13 kilometri de la intrarea în zona de campare fiind întâmpinaţi de un nou panou ce ne oferă informaţiile generale despre ceea ce putem întâlni aici cât şi regulile de vizitare a rezervaţiei.
Totodată ne sunt expuse şi tarifele de intrare de 5 lei pentru maşini, 1 leu pentru minori şi 2 lei pentru adulţi. Taxarea se face evident doar dacă prin zonă sunt şi cei ce se ocupă cu întreţinerea rezervaţiei.
Până aici pornind din Braşov am făcut ceva mai mult de două ore.
Parcăm maşina pe o pajiste plină de viorele, chiar dacă această floare reprezintă anotimpul de primăvară ea şi-a făcut prezenţa si în această lună de toamnă. Echipaţi de drumeţie, cu harta în braţe pornim pe marcajul în cruce albastră, de data asta nu mai intrăm în chei ci menţinem traseul ce duce prin pădure ieşind pe culmea din partea stângă a cheilor. Drumul este agale, nu prezintă dificultate ci necesită din când în când doar lichide de hidratare atunci când facem pauze de odihnă.
Ieşim curând în poieniţă ce e plină cu ciuperci numite parazoli, foarte bune la şnitele.
Exact acum începe puţin să şi bureze. Pentru moment ne cam sperie, crezând că este doar începutul unui nou potop dar m-am înşelat. Vremea a ţinut cu noi, nu a fost nici frig dar nici cald, nici vânt dar nici senin, soarele doar din când în când îşi făcea prezenţa pe cer veghind parcă la bunul mers al drumeţiei noastre.
Tendinţele în modă sunt clare, toamna intră uşor în centrul atenţiei jucând rolul principal într-un film ce descrie viaţa unui pictor în plină ascensiune. Operele sale încep a prinde valoare cu fiecare zi ce trece iar nouă nu ne rămâne decât să le apreciem aşa cum trebuie.
Culmile acestor munţi sunt domoale, ele nu se ridică la mai mult de 1000 de metri dar intereasant este că privind pajiştile ce înconjoară zonele împădurite mă duce cu gândul la reclamele teve cu vaca milka şi marmota doar că aici lipsesc acele vârfuri înalte şi înzepezite iar mintea mea e prea visătoare şi cred că ar trebui să revin cu picioarele pe pământ nu să învelesc în locul marmotei… visele în staniol… 🙂
Am încercat să mergem pe traseul marcat, totuşi pe creastă se pierde, marcajul nefiind prea edificator, de aceea m-am trezit că pe un copac observ pătrăţelul roşu, semn ce indica limita de rezervatie şi noi treceam de ea. Dacă tot am pierdut marcajul atunci am continuat mergând pe lângă pădure şi privind în zare spre culmile golaşe ce se puteau vedea în depărtare.
Ajunşi la un drum forestier ce întretaie creasta coborând în vale, ocolind uşor muntele, hotărâm să mergem pe de-a dreptul prin pădure într-ucât ocolul pe drum era mult prea mare.
Trecem prin nişte poieniţe după care menţinem coborârea de-alungul unui pârâiaş ce forma o porţiune de chei.
Urmând acest pârâu ieşim în dreptul unor case cât şi al unui pod din lemn. Acel pod anul trecut tare l-am mai blagoslovit că nu îl vedeam de copacii ce îl încojoara, la nici 100 de metri de el, dupa ce am făcut o baie pe cinste, fără să vreau în apa Vârghişului.
Aici, în noiembrie anul trecut a fost cada mea de baie şi acum îmi aduc aminte ce rece mai era apa. 🙂
Ţinem drumul forestier iar în dreptul unei aşezări ne oprim ca la comandă. În calea noastră ne ies în întâmpinare 2 komodori şi un caucazian, câini mai mari ca o oaie de la stână. Zgomotul pe care îl făceau era direct proporţional cu dimensiunile lor. Degeaba Costi încerca să îi amăgească cu eugenii, e ca şi cum i-ai da beţivului să bea apă plată, aşa şi câinii nu puteau fi duşi cu zăhărelul. 🙂
Eram stană de piatră şi aşa am fi rămas mult timp dacă nu apărea stăpâna lor. Era singură pentru moment prin acele locuri dar cine crezi că ar fi avut vreo idee necurată cu aşa paznici lângă ea? 🙂
Acea aşezare era în fapt o herghelie de cai, din câte am înţeles de la domnişoara, prietenul ei se ocupă cu creşterea cailor şi când avea ocazia prelua grupuri pentru o plimbare pe cai, evident contra cost. 🙂
Trecem încet şi cu grijă păzindu-ne fundurile să nu fim capsaţi pentru cine ştie ce mişcări bruşte şi intrăm în traseul marcat cu bandă galbenă. Ajungem în pădure şi facem popas chiar la marginea drumului, ne punem să mâncăm după care facem un amplu studiu al hărţii. 🙂
Nu a fost o zi grea dar fiind în Ardeal am mers pe sloganul „ce atâta grabă?” Aşa că ne-am trântit puţin la odihnă, ascultând păsările din pădure în timp ce vântul ne învelea uşor cu o pătură de frunze ruginii.
Nu am stat prea mult în visare că între timp pe acel drum urca un tractoraş ce trăgea o căruţă după el.Mai mare ruşinea pentru noi dar nu am rezistat tentaţiei de a ne urca în căruţă, cu permisiunea tractoristului şi a mai reduce din distanţă.
O singură obiecţiune am, amortizoarele la căruţă nu erau de bună calitate şi am simţit toate dâmburile. 🙂
Cum tractoristul nostru avea alt drum prin pădure faţă de al nostru am menţinut pe jos traseul marcat şi am ieşit exact în dreptul unui copac care la baza lui avea un izvor de apă cu gust sulfuros. Ne-am adăpat ca animalele din el pentru că nu este întreţinut şi este mic ca dimensiuni. Dacă am fi băgat bidonul l-am fi tulburat iar cum cană nu am avut Costi se întinde la orizontală pentru a putea bea apa rece de izvor.
De la izvor am fi putut continua spre dreapta pe marcajul cu bandă galbenă şi am fi putut coborât în chei ieşind în apropierea peşterii Orbán Balázs. Noi am urcat la punctul belvedere ce se deschidea în partea dreaptă cu marcajul în punct roşu, marcaj care realizează un traseu prin pădure şi se finalizează exact la intrare în chei lângă primul podeţ peste apa Vârghişului.
Evident la punctul de belvedere facem poze, poze şi iar poze cu tot ce ne înconjoară punând în special accentul pe splendoarea cheilor.
La zona de campare privind spre intrarea în chei se
ridică deasupra falnic ca o piramidă vârful Mal. Eram surprins că nu era traseu marcat până acolo. Nu înţelgeam de ce aşa pentru că părea a fi destul de spectaculos. De aceea ne-am propus să continuăm traseul şi să ajungem pe această porţiune de munte.
Nici nu intrăm bine în pădure că dăm peste copăcei plini de fructe numite coarne. Doamne şi ce dulci mai erau unele dar nu mai zic nimic de cele care erau numai bune de acrit borşul… Şi ne-am pus pe mâncat din copac în copac că nu ne mai opream şi menţineam poteca şi mă întrebam dacă e potecă de ce nu e marcată turistic?
Pe urmă am înteles de ce… Aceea era poteca ursului, foarte bine marcată de el din cinci în cinci metri cu muşuroaie mari… Se pare că şi lui îi plac foarte mult coarnele. 🙂
Tot drumul de acum încolo a fost numai o gălăgie, fiecare muşuroi în cale îşi avea fluieratul său în parte. Mai bine să fluier eu decât să îmi fluiere ursul în ceafă. 🙂
Oricum din coarne de mâncat nu ne-am oprit dar uşor uşor ţinând drumul pe lângă pădure am avut în continuare o vedere plăcută asupra cheilor.
Ajunşi sus în “deal” privim împrejurimile după care coborâm susţinut pe de-a dreptul în direcţia locului de campare şi ieşim în traseul cu punct rosu, marcaj ce ne scoate chiar la primul podeţ de intrare în chei.
Înainte de a trece podeţul am mers în aval de pârâu căutând izvorul indicat pe hartă. Numai că acel izvor a uitat să îşi mai facă apariţia. Nu am mai dat de el şi apa la noi nu aveam deloc. Din ce am înteles pe urmă când am dat telefon doamnei Ildiko, cea care se ocupă de întreţinerea rezervaţiei, că ar exista sigur un izvor cu apă chiar în spatele casei de vacanţă la margine de pădure, singura din camping.
Data viitoare îl voi căuta şi pe acesta dar până atunci am băut apa din izbuc de mi-am potolit setea.
Că am ajuns acasă şi am scris aceste rânduri atestă faptul că nu am păţit nimic iar apa a fost bună de băut şi de ar fi existat în acea apă microorganisme ele au murit ca sigur, ca spre seară la foc de tabără am dat cu dezinfectant… 🙂
Caii pasc fără nici o grijă în zona de campare. Între timp au mai venit şi alţi oameni dar nu cred că erau prea mulţi, am numărat doar vreo 6 corturi. Nu prea se avântă lumea pe aici, accesul e dificil, din fericire pentru cei ce caută linişte. Acest lucru probabil că va mai dura cam cel mult poate 2 ani de zile, primarul din Vârghiş deja a trimis oamenii să facă măsurători pentru amenajarea drumului.
Seara trece cu frigărui puse pe băţ şi rumenite bine în foc urmate ca desert de cartofii copţi ce de ar mai fi stat puţin în jar scrumul se alegea de ei si evident ceva licori de sărbătoare.
A doua zi dimineaţa aveam ca obiectiv Pestera Mare de la Mereşti numită pe scurt Orbán Balázs, dupa numele celui care s-a ocupat în detaliu de explorarea ei. Ea se află în interiorul cheilor imediat în dreapta ce treci al treilea podeţ peste apă.
Ca şi data trecută peştera am vizitato cu harta în mână, numai că de data asta nu am mai reuşit să ajungem la sălile mari cu lilieci din galeria principală pentru că am ratat intrarea şi am intrat în galeria secundară ce se termină cu un mic izvor subteran. Acolo am găsit pahare din plastic în care cădeau picături de apă de pe tavanul peşterii.
Îmi asum rateul sălilor mari; pesemne că am ţinut harta invers şi în loc să fac dreapta am făcut la stânga nimerind în galeriile secundare . 🙂
Peştera e destul de mare ca să pierzi ceva timp cu explorarea tuturor camerelor. Un minus major care l-am observat este că pereţii îs plini de însemnări, mult prea multe. Până şi cele mai dificile cotloane în care aproape că făceai târâş pe coate ca să ajungi la ele erau însemnate, ceea ce nu mi s-a părut normal. În fine, eu cu părerea mea şi alţii cu mâzgâliturile…
Când am ieşit din peşteră nu era nici o diferenţă între noi şi porcii din cocină. Eram murdari din cap până în picioare, fiind nevoiţi să facem uneori mersul piticului şi unde credeam că ar fi terenul tare dădeam nămolul în părţi cu talpa piciorului nostru, fără să vrem. 🙂 Acum stăteam întinşi la soare să se usuce pantalonii de pe noi după ce i-am curăţat în apă.:)
La radio cu o zi înainte aveam să aflu că vremea nu era aşa de prietenoasă cu toate regiunile ţării, dar aici soarele râdea la noi şi făcea ca păstrăvii din râu sa iasă aproape de suprafaţa apei sub strălucirea razelor.
Am urmat puţin cursul apei în amonte căutând să surprind cu aparatul foto câteva imagini ale zonei şi am avut ce poza.
Orele trec şi tot trec de-ar fi timpul să-l opresc bine ar mai fi, dar aşa ceva nu e posibil decât în a mea minte iar eu trebuie să urmez uşor drumul de-alungul cursului apei şi să ies din chei să ajung la maşină pentru a mă deplasa spre casă.
Într-un viitor apropiat am înţeles că vor fi persoane ce vor asigura întreţinerea zilnică a împrejurimilor, prin aceasta dorindu-se a se păstra rezervaţia în condiţiile sale naturale şi a nu fi distrusă, mai ales că primarul din Vârghiş doreşte să amenajeze drumul de acces până la zona de campare din Cheile Vârghişului iar asta va atrage mai mulţi turişti în vizitarea acestor locuri.
Cam aceasta a fost ieşirea noastră la munte în Perşanii de nord realizată cu ocazia zilei mele de naştere.
Finalizez textul cu fraza de început al acestui jurnal:
Ce aş mai opri timpul în loc să mă bucur o veşnicie de anii tinereţii…
Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa de a citi şi privi cele prezentate de mine.
Vă salut şi numai bine !
