Anul 2010, ziua 9 şi 10 a lunii a 10-a
Obiectiv:
Am auzit că la munte ar ninge, oare aşa o fi? Am plecat în drumeţie pe Ceahlău să ne convingem că aşa este pentru a ne putea bucura de primele clipe cu zăpadă din această toamnă. 🙂
Traseu:
Sâmbătă 9 Octombrie 2010: Staţiunea Durău – Cabana Fântânele – Cabana Dochia (BR)
Duminică 10 Octombrie 2010: Cabana Dochia – Cascada Duruitoarea – Staţiunea Durău (CR)
Participanţi:
Daniel (istratedaniel), Edi (edo) şi Alex (alex_sandrin)
Calendaristic vorbind după vară vine toamnă. Dacă ar fi să mă iau după vremea de la munte treaba cu orientarea după calendar nu prea este valabilă. În cazul nostru după vară vine direct iarnă şi parafrazând din nou un mare filozof ce spunea odată că iarna nu-i ca vara mi-am pus în rucsac haine ca atare situaţiei preconizate ce urma să o întâlnesc pe munte.
O situaţie de conjunctură a făcut să pot reveni în Ceahlău pentru a două oară într-un timp destul de scurt dintre cele două drumeţii (pfff şi încă sunt dator cu un jurnal). Condiţia obligatorie era ca din drumul nostru să culegem doi prieteni din Focşani ce urmau să îi ducem la Mânăstirea Petru Vodă şi să îi recuperam duminică.
Trecut de orele zece seara ajungem la Mânăstire unde vom rămâne şi noi peste noapte aici. A doua zi de dimineaţă facem o scurtă trecere în interiorul mânăstirii pentru câteva momente, să ne eliberăm gândurile, după care urmăm drumul spre staţiunea Durău.
Admirăm lacul de acumulare format de barajul Izvorul Muntelui cât şi pădurile de foioase ce stau de strajă la poalele muntelui Ceahlău.
Lăsăm maşina în parcarea de la intrarea
în traseul marcat cu bandă roşie. Facem ultimele pregătiri cu echipamentul din dotare. Constatăm că avem mai multe haine decât ne-ar trebui pentru nici măcar 5 ore de mers şi dormit la cabană. Totuşi experienţele din trecut ne fac pe toţi trei acum să suflăm şi în iaurt. Mai bine să car greutatea a două bluze în plus în rucsac decât să tânjesc după ele. 🙂
Începem să urcăm puţin prin pădure şi ne alimentăm cu apă limpede de la pârâu.
Pentru moment alături de 2 cupluri, invidoase pe noi că am reuşit să obţinem rezervare la Dochia. Era o diferenţă de la cer la pământ între noi şi ei, ca între nou şi vechi. Noi rucsacii în spate, ei cu sacoşele în mână, noi cu ghetele de munte, ei cu adidaşi în picioare. Doar fetele nu se pretau la adidaşi. Mi se pare şi normal, cizmuliţele îmblănite îs cele mai bune. 🙂
Urcăm agale pe bulevard. Pădurea pare a fi căzută în amorţire, vântul ne amăgeşte fără să ne dăm seama de adierile lui până ce vom ajunge la cabana Fântânele. Pădurea de foioase este lăsată în urmă cu fiecare pas al nostru luat în altitudine, falnicii brazi îşi fac simţită în totalitate prezenţa.
Mersul prin pădure reprezintă liniştea de dinaintea furtunii ce avea să o simţim odată ieşiti în primul gol fără de pădure în apropierea cabanei Fântânele.
Ne refugiem repede în cabană pe ritmuri de cântece de petrecere. Doar noi mai lipseam să încingem hora mare. Sosirea noastră a fost bine marcată cu melodii săltăreţe să ne treacă de frig şi de dor.
Am fost serviţi cu o ciorbă cred eu încălzită la brichetă sau pe calorifer că era ceva mai mult decât dezmorţită. Sub ritmurile cântecelor de petrecere dăm “darul” şi ieşim fuguţa afară.
Simţim cum aerul rece ne loveşte în faţă drept pedeapsă pentru rătăcirea noastră, crezând că la o cabană de munte am putea găsi doar o atmosferă liniştitoare, nu aere de discotecă.
Continuăm urcuşul prin pădurea verde ce încărunţeşte ca un om bătrân ajuns la marginea vieţii iar poteca devine uşor tot mai accidentată. În locul numit La morminte ar fi trebuit să avem o frumoasă perspectivă asupra zonei care acum se lasă pierdută în mister, ascunsă bine de ceaţa deasă.
Este din ce în ce mai frig, mă văd nevoit să îmi pun mănuşile în mâini. Cărarea noastră de acum încolo este frumos pavată cu un strat moale de nea. Protejaţi de vânt cu ajutorul brazilor înalţi din jurul nostru intrăm în tărâmul de poveste al iernii ce îşi face deja simţită prezenţa.
Ieşim în Cuşma Dorobanţului. Vântul puternic de pe culmile înalte este de strajă. Ne ia la întrebări, oare ce căutăm noi pe aceste culmi. Preferăm să nu îi răspundem şi continuăm drumul nostru ne luând în seamă puterea lui de convingere.
Prin jnepeniş întâlnim câteva păsărele rătăcite prin ceaţă.
Parcugem ultima porţiune de mers prin pădure şi işsim pe platou în dreptul staţiei meteorologice. Vreme bună de ar fi fost am fi putut vedea stânca Panaghiei şi vârful Toaca. Acum nu putem observa decât direcţia vântului ce îşi lasă amprenta pe stâlpii de marcaj. Nici nu am mai urcat pe vârful Toaca.
Am eu nebuniile mele dar acum eram băiat cuminte, că şi aşa nu se vedea absolut nimic.
Menţinem poteca spre cabana Dochia destul de greu şi într-un final fără să piedem timpul cu orientarea ajungem la adăpost feriţi de vremea ce se lăsa din ce în ce mai urât afară.
Ştiam ce mă aşteaptă în acest sfârşit de săptămână, eram conştient că nu voi avea vreme bună ba chiar îmi doream să fie temperatură sub zero grade. Preferam să ningă decât să mă plouă. Şi aşa a şi fost.
La cabană ne cazăm într-o cameră cu două paturi unite în care pot dormi la nevoie chiar şi 5 persoane. Dacă stingi becul te afunzi într-un intuneric total, te împiedici în propriile tale gânduri, nu vei şti de este zi sau noapte.
Oricum de cazare am fost mulţumit. Însă căldura de la calorifere nu a compensat deloc frigul dat de impresia generală asupra cabanei din anumite puncte de vedere. Aici ca şi la cabana Fântânele atmosfera ce predomină nu este una chiar dorită de un călător pe munte. Cu siguranţă nu exagerez dacă spun, raportat la atmosfera creată de cei din jur, că diferenţa între această cabană şi vreun bar din cine ştie ce staţie CFR o reprezintă doar localizarea şi atât.
Până la urmă nu cred că ar trebui să judec prea mult situaţia întâlnită. Aceştia sunt oamenii care urcă pe munte indiferent că e om mare sau mic (locurile la cabană majoritatea au fost ocupate de două grupuri de copii), ne place Guţă să ne cânte. Păcat şi de tablourile extraordinare cu peisaje ce împodobesc pereţii ce măreau şi mai mult contrastul dintre cultură şi incultură.
Ar trebui cumva să mă bucur că fiind cazat la cabană am avut inclusă şi zarva fără limite la decibeli făcută de cei din jur, programul de discotecă cât şi fumul de ţigară inhalat de la o masă alăturată? Eu cred totuşi că poate este vorba de o situaţie de moment când la sfârşitul săptămânii urcă multă lume ce confundă cabana cu vreun bar din oraş, situaţie probabil total diferită în timpul săptămânii când liniştea ar fi din nou la ea acasă. Cred…
Ies puţin afară să respir aer curat. În noaptea ce se lăsa peste munte viscolul se înteţeşte tot mai mult, nici un câine nu îţi vine să îl laşi pe aşa vreme afară. Şi cu toate acestea îmi place. Peisajul acesta nocturn îl consider sublim. Mă scutur de zăpadă şi fac cale întoarsă în cabană cu direcţia somn, altceva nu m-a mai interesat.
A doua zi treziţi matinal, înainte de ora stabilită, de zarva de pe hol ne strângem rucsacii şi coborâm să mâncăm ce aveam prin raniţe. Comandăm un ceai după care predau cheia de la cameră şi îmi iau actul de indentitate înapoi.
Arunc o privire afară şi constat că vântul sufla în continuare cu putere, vremea bună cu cerul senin acum era doar un vis prin aceste împrejurimi. După ce ne facem siesta de dimineaţă, ne echipăm şi suntem gata de drum. Pe Edi îl întreabă un copilaş, văzândul aşa de încotoşmănat şi cu beţele în mână, dacă nu cumva merge la schi. 🙂
La marginea cabanei văzând şi ceilalţi prieteni ai mei cam cum se prezintă situaţia pe platou consideră că ar fi bine să ne întoarcem pe acelaşi traseu înapoi. Nu se punea vorba de dificultatea de coborâre pe marcajul în cruce roşie ce coboară în staţiunea Durău pe la cascada Duruitoarea ci de faptul că aveam destul de mult de traversat platoul şi ar fi avut temeri cu privire la o posibilă rătăcire sau că am fi pierdut prea mult timp cu orientarea.
Am luat în discuţie că am putea urma alt traseu decât pe cel ce l-am facut cu o zi înainte, având încredere în mine că îmi aduceam bine aminte traseul făcut acum câteva săptămâni pe platou pe vreme senină. Prin urmare am considerat că ne-am putea orienta bine chiar şi în aceste condiţii mai puţin favorabile. În cel mai rău caz ne-am fi întors înapoi pe paşii lăsaţi recent prin zăpadă.
Am mers până la margine de platou lăsând în urma noastră cabana Dochia pentru a întâlni drumul ce ducea către Schit şi am mers pe acesta. La intrare în Schit urmele erau şterse, se pare că nimeni de aici nu s-ar fi pus prea curând în mişcare.Clopotniţa şi toaca sunt toate acoperite de un strat gros de zăpadă îngheţată.
De la Schit, în drum spre stânca ce poartă denumirea de Piatra Lăcrimată, trecem pe lângă cele două cruci care ne ies în cale. Aceste însemne creştineşti ne ridică moralul. E vreme rea, cu Dumnezeu înainte, va fi totul bine.
Trecem de Piatra Lacrimată pe poteca acoperită cu un strat aproape până la genunchi de zăpadă. Merg puţin mai înainte faţă de Daniel şi Edi, fiind cu ochii mari cât cepele după stâlpii de marcaj. Azi suntem primii pe aici ce ne facem drum prin nămeţi.
Într-un final ajungem la punctul de coborâre spre dreapta din platou, numit Piciorul Şchiop. Curând vom intra în pădure protejaţi de viscol. A fost bine, ne-am orientat cum trebuie şi am trecut de primul hop.
Acum urmează coborârea accentuată prin pădurea de brazi. Mulţi dintre ei aveau ramurile lăsate peste potecă. Toată zăpada de pe ramuri mi se scutura în cap, deseori aveam senzaţia că ar fi cineva în copac şi atunci când trec eu zgâlţâie bradul să cadă zăpada din el. 🙂
Ajungem la pasajul cel mai dificil în acest moment de parcurs din pădure. Aveam de traversat o porţiune din potecă plină cu gheaţă. Apele ce se scurgeau de sus acum au îngheţat şi apa ce trecea peste potecă era îngheţată. Cu răbdare am curăţat gheaţa şi am traversat în siguranţă.
Trecem de locul numit Poliţa cu Ariniş. Ne gândeam să facem un popas, dacă tot sunt mese şi băncuţe să ieşim şi noi domnule la un picnic. Cum carnea de mici lipsea am renunţat lăsând pe altă dată marile noastre planuri. 🙂
Stratul de zapadă este bine conturat, încă nu s-a pierdut în pădure. Edi şi Daniel îmi demonstrează din plin asta luându-mă la ţintă cu bulgări de zăpadă. 🙂
Trecând prin diverse porţiuni unde ne-am asigurat sprijinindu-ne de balustradele din lemn ajungem la cascada Duruitoarea. Era toată a noastră, parcă am fi închiriato pentru a turna un film sau a face şedinţă foto cu ea. Ce bine era!
Menţinând poteca în coborâre pentru nici 5 minute aveam să constatăm un lucru ce ne-a pus pe mult gânduri.
Dacă nu am fi întârziat atât de mult la cascadă cu pozele am fi avut şansa să tragem ursul de coadă sau de nas ori să îl întrebăm dacă el plăteşte taxă de intrare în parc. 🙂
Urmele întâlnite pe potecă sunt foarte proaspete, să zic aşa erau încă aburinde de proaspete ce erau… Nu există nici un dubiu că nu ne-ar fi simţit prezenţa.
Nu aveam de ce ne grăbi dar în astfel de circumstanţe am mărit pasul cât şi glasul. 🙂
Iarna ne mai întinde sub ai noştri paşi pătura albă de nea doar până în Poiana Viezuri. De aici părăsim curând tărâmul alb şi intrăm în noi meleaguri de poveste călcând acum peste un covor de frunze veştejite. La înălţimi nu prea mari iarna încă nu şi-a făcut simţită prezenţa, aici teritoriul se află încă sub dominaţia toamnei.
Călătoria noastră ajunge la final. Am avut ocazia ca în plină toamnă să gustăm din capriciile sezonului de iarnă pe un traseu deosebit de frumos. Suntem nevoiţi să lăsăm în urmă meleagurile de poveste ale Ceahlăului.
Ajungem la Mânăstirea Petru Vodă şi ne recuperăm prietenii. Îmi pare că din cele vorbite şi-au făcut mai multe griji ei faţă de noi decât ne-am fi făcut noi.
Facem cu maşina un scurt ocol spre vizitarea cetăţii Neamţului după care Edi are verde din partea noastră să ne ducă acasă, visând în continuare la albul iernii în plină toamnă de Ceahlău.
Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa de a citi şi privi cele prezentate de mine.
Vă salut şi numai bine !
Buna ziua,
Organizati trasee in Ceahlau si pentru incepatori?
Deasemenea, as vrea sa va intreb:
– Ati trecut si pe langa schitul Dochia? Ce hram are?
– Ati vizitat si manastirea de pe Ceahlau?
– Cum ati ajuns la manastirea Petru Voda
Va multumesc.