Anul 2010, ziua 21 şi 22 a lunii a 8-a
Obiectiv:
Urmarea traseului de creastă marcat cu bandă roşie, făcând o buclă, pornind de la cabana Voina şi ieşind în acelaşi loc ca cel de pornire în traseu.
Traseu:
Sâmbătă 21 August 2010: Cabana Voina – Muntele Văcarea – Refugiul Iezer (BR)
Duminică 22 August 2010: Refugiul Iezer – Vârful Iezer -Vârful Roşu – Vârful Bătrâna -Vârful Bătrâna – Culmea Grădişteanu – Cabana Cuca – Cabana Voina (BR)
Participanţi:
Florin, Cristi, Edi (edo) şi Alex (alex_sandrin)
Cea mai bună odihnă o reprezintă mişcarea.
După o săptămână de stors creierii la muncă tratamentul de a mă putea destinde şi a mai mă elibera de stres o reprezintă călătoriile în aer liber. Ca să nu ajung în situaţia de “a o lua pe câmpii” prefer să obţin calmul redat de liniştea oferită de natură, ca şi aşa deseori în discuţiile mele cred uneori “că bat câmpii“. 🙂
Rezumându-mă pe scurt doar la drumeţiile montane, fără a aduce în discuţie câmpiile, încerc să fac tot posbilul de a mă bucura de libertatea pe care o am şi a zburda pe cât posibil pe undeva în fiecare sfârşit de săptămână. Pentru moment îmi iese din plin, nu ştiu pentru cât timp dar prefer să mă gândesc că va mai dura acest program măcar cât va mai curge apă pe Dunăre… 🙂
Weekendul acesta aveam stabilit să ajung în masivul Iezer. Mai lipseau din ducerea la bun sfârşit a reţetei doar două ingrediente: transportul şi coechipierii de tură. Astfel, găsind şi restul ingredientelor, ne pornim în ziua de sâmbătă dimineaţa la drum cu maşina 4 gălăţeni.
Grabă mare nu era, muntele indiferent pe ce vreme tot acolo este, aşa că pentru un mic ocoliş la nu mare distanţă am admirat barajul Siriului continuând a aprecia pe urmă frumuseţea Craiului văzută de pe culoarul Rucăr Bran.
Timpul trece şi suntem în linie dreaptă pe drumul plin de gropi ce duce spre cabana Voina. Facem un popas în dreptul barajului ce ne iese în cale înainte de a ajunge la orele 14.00 în dreptul cabanei.
Vremea este frumoasă şi lumea nu stă acasă. Cu mic cu mare sunt la grătare iar Guţă se aude tare din difuzoare, dând culoare clasei muncitoare ieşite în aer liber pentru soare şi relaxare.
Rezistăm tentaţiei parfumului dat de carnea prajită iar după ce ne-am echipat pornim la drum din dreptul cabanei urmând marcajul cu bandă roşie spre refugiul Iezer. La început facem slalom printre muşuroaiele ridicate şi marcate de noi oamenii cu şerveţele ce servesc ca indicatoare precum că am fi la margine de pădure. 🙂
Înaintarea se face greu, urcăm cu genunchii la piept panta fiind foarte abruptă iar marcajele rare şi şterse, pentru găsirea acestora trebuie să ai vederea bună. În primă fază, cu mintea în altă parte, ezit şi urmăresc drumul forestier ce mă ducea paralel cu urcuşul ce trebuia să îl fac.
Mă trezesc la timp din visare negăsind marcaj şi revin la drumul cel bun mergând pe principiul că trebuie să urcam cât mai mult. Intuiţia nu îmi este înşelată şi tăiem în mai multe rânduri serpentinele formate de drumurile forestiere.
Urcăm pe lângă un şanţ săpat până la rocă de apele ce vin cu repeziciune de sus pe timp nevaforabil, acesta terminându-se la o nouă serpentină de drum forestier. Bag de seamă că până la urmă dacă aş fi urmat la coborâre acest drum tot aş fi ajuns în vale la cabana Voina.
Dupa fix o oră de mers ieşim într-un luminiş plin cu zmeuriş. Intrăm în grădina ursului şi ne punem spre servit parfumatele zmeure. Edi intră cu totul în rugii de zmeură şi se vaită că nu mai ştie cum o să mai poată ieşi de acolo. Îl lămuresc repede să nu îşi facă mari griji de zgârieturi că de îi spune ursul la ureche “- Ce cauţi tu în grădina mea cu zmeură?”, o să fie chiar primul înaintea noastră la refugiu. 🙂
Dupa burta mare de zmeura făcută ţinem drumul forestier trecând pe lângă o aşezare făcută din pari uscaţi şi menţinem din cele 3 drumuri ce ne ies în cale pe cel mai de sus care pare a ţine spinarea crestei de munte.
În scurt timp, urcând muchia muntelui Văcarea ajungem la stână. Aici am fost întâmpinaţi de 3 măgăruşi şi un căţel ce apără avuţia stăpânului său şi începu să îşi regleze vocea în timp ce treceam prin dreptul stânii.
Începem un urcuş domol, urmărind stâlpii de marcaj atât noi la urcare cât şi alţii la coborâre.
Ieşim pe un platou larg cu privire în toate zările. Cerul este uşor înnourat dar nu a pus probleme priveliştilor înconjurătoare. Puteai vedea cum soarele încă lumina frumos calcarul grohotişului din Crai iar mai în depărtare culmile Postăvarului, Bucegiului şi a masivului Leaota. Pe cât de departe erau pe atât de aproape îi vedeam în gândurile mele amintindu-mi de paşii petrecuţi pe potecile acelor munţi.
Aşa cum oamenii de seamă când ajung în anumite locuri, sunt primiţi cu mare cinste de gospodarul satului primarul, cu pâine, sare şi-un pahar de ţuiculiţă, aşa am fost întâmpinaţi şi noi de către reprezentanţii de seamă ai acelor locuri pe care umblam acuma. Doar că în cazul nostru situaţia s-a rezumat prin a fi serviţi numai cu cântece de mare slavă. Trebuie să recunosc că aveau voce, nici unul nu se lăsa mai prejos şi aşa frumos zâmbeau că nu ştiam cum să o întindem mai repede de acolo să nu rămânem fără pantaloni pe noi. 🙂
Încet încet se lasă tot mai răcoare, soarele se ascunde printre nori urmat apoi de o ceaţă deasă. Realizez cât e de greu pe vreme rea să înaintezi, parcă aş merge legat la ochi. Stâlpii de marcaj nu se văd, în ajutorul nostru venind momâile ridicate în apropriere de marginea platoului.
Odată cu lăsatul serii ajungem în dreptul crucii Ateneului, la nu mare distanta de refugiul Iezer amplasat la o înălţime de 2165 metri. Coborâm în căldarea Iezerul Mic trecând pe lângă lacul Iezer iar până la refugiu nu mai sunt decât doar câţiva paşi ghidaţi de glasurile ce se auzeau din preajma refugiului. Cam aproape 5 ore am făcut de la cabana Voina.
Surprinzator pentru mine acest refugiu, de ar fi să îl compar pe acesta cu celelalte văzute restul ar fi doar nişte colibe din paie pe lângă această fortăreaţă zidită. Să nu exagerez şi să denaturez prin cuvinte scrise asemuind refugiile, metaforic cu nişte colibe din paie pentru că tare le mai simţim utilitatea pe munte considerându-le adevarate oaze salvatoare.
Înăuntru, lume destulă, ne aşezăm confortabil şi noi unde am găsit loc liber, aruncăm izoprenele pe acei bureţi, ne schimbăm de hainele transpirate şi o întindem afară să punem de mâncare. Clasica ceapă cu ceapă nu avea cum să lipsească din meniul meu doar ca de data asta am preferat să mănânc afară şi nu înăuntru, aştept însă momentul când voi trece şi la a-mi îmbunătăţi meniul delicatesurilor de mâncare luând în considerare usturoi cu usturoi, dar asta mai pe altă dată… 🙂
Printre noi se aciuase şi un câine maidanez, pe lângă cel de rasă husky al unui salvamontist. Dacă Helga strâmba din nas la pâinea aruncată, lăţosul de culoare gri, tăcut ca un mieluşel înfuleca cu aşa poftă de spuneai că nu ar mai fi mâncat de o saptamână şi tare blând mai părea în a sa privire.
Întunericul ne acaparează complet, se lăsa rece tot mai rece ceea ce ne îndemna să ne retragem la somn. Pentru a doua zi aveam gânduri de treziri matinale, ne aştepta o zi plină.
Somnul peste noapte a fost deosebit de liniştit, cum eu dorm buştean putea să se taie şi lemne pe mine că nu auzeam nimic aşa cum nici sforăiturile celor din jur nu m-au deranjat. A doua zi am înţeles că s-a insistat de vreo 3 ori ca un băiat să lase sonorul mai încet. 🙂
Alarma de la ceas mă anunţă că e dimineaţă şi de nu voi mai moţăi am şansa să prind un frumos răsărit de soare. Aşteptările nu îmi sunt înşelate, vremea de afară este minunată.
După ce mâncăm ne strângem rucsacii, umplem pe urmă sticlele cu apă, rugăm pe cineva să ne facă poza de grup şi pornim la drum urcând pe creastă spre urmarea marcajului bandă roşie.
Ajunşi pe creastă dăm jos bluzele groase şi rămânen doar cu tricourile pe noi dupa care continuăm şi ne îndreptăm către vârful Iezerul Mare. Priveliştea e plăcută, câţiva nori dau culoare văilor de o parte şi de alta a crestei Iezerului.
Ajungem pe vârful Iezerul Mare cu o înălţime de 2462 de metri marcat cu o momâie.
Florin începe să schimbe tricourile de pe el încă odată. Mi se pare şi normal, mai ales atunci când eşti însurat şi îţi face nevasta rucsacul ca să fie ea sigură că nu îi tremură bărbăţelul de frig. Păi avea băiatul pe lângă hainele de pe el, 7 tricouri de schimb, 4 perechi de bermude, 7 perechi de şosete şi alte bluze groase. Aşa da bagaj să pleci o lună prin munţi nu doar două zile. 🙂 Şi să nu uit, ca grija să fie completă mai avea şi o cutie mare (a nu se confunda cu pacheţel) de şerveţele umede cât să îţi ajungă pentru tot anul. 🙂
După ce înfulecăm câteva dulciuri să ne alimentăm cu energie continuăm traseul de creastă către vârful Roşu trecând prin şaua care desparte Iezerul Mare de vârful Roşu.Privind spre stânga către direcţia de mers avem o vedere deosebită a Făgăraşului, semeţ înălţându-se în zare vârful Moldoveanu.
În două ore plecând de la refugiu am ajuns pe cel mai înalt vârf cu înălţimea de 2469 al masivului Iezer numit vârful Roşu. Facem câteva poze cu tot ce ne înconjoară inclusiv cu ceaţa ce se ridica din căldarea mare a Iezerului, după care continuăm serpentinele crestei în drum spre vârful Bătrâna.
Deja parcurgând o bună porţiune de traseu puteam observa culoarul Oticul-Mezea-Bratila ce face legătura între masivul Iezer şi Făgăraş prin creasta ce porneşte din vârful Roşu marcată cu triunghi roşu.
Pe platou ne iese în cale alaiul corului mioritic “ham ham” şi ne trânteşte o urare de bun venit de mai toată frumuseţea. Ahhh, că tare aş mai fi vrut să îl felicit pe unul dintre ei. Pe acel lăţos de culoare gri:
– Firai tu să fii de guraliv, ieri la refugiu ţi-am dat de mâncare şi tăceai ca un mieluşel iar acum îmi ţii lecţii de vocalize! Ce nerecunoscător şi profitor poţi să fii!
Vremea este superbă, la drept vorbind nici nu mă aşteptam să fie aşa plăcut, doar ceaţa din când în când mai acoperă soarele de pe cer, oricum nu îndeajuns că tot mi-am pârlit nasul. Trecem pe lângă un stâlp de marcaj doborât la sol. Mă opresc şi îl fixez bine printre pietrele adunate de prin împrejurimi. Zic eu că nu cade la primul vânt, decât doar dacă este ajutat şi de un brânci…
În apropiere de vărful Bătrâna facem o pauză de odihnă. Ne hidratăm şi punem să mâncăm. În principiu în caz că vremea s-ar fi stricat sau ne-am fi mişcat mai greu am fi avut opţiunea de a coborâ pe Plaiul lui Pătru dar cum astrele ne zâmbeau am continuat spre vârful Păpuşa. Până acolo ne-au mai cântat şi alţi muzicanţi la cap.
La stânga prăpastie la dreapta altă prăpastie, oricât am fi dorit să îi evităm nu aveam cum, nu exista drum ocolitor trebuia să trecem direct printre ei. Am mers noi mai pe margine dar cât puteam face acest lucru că trebuia să am grijă cum calc nu care cumva să pornesc subit la vale. 🙂
Ieşim în spintecatura Păpuşii iar de aici bifăm la urcare ceea de a 4-a turmă întâlnită de-alungul traseului nostru. Ciobanul, ajunşi în dreptul lui, ne cere ţigări; din păcate pentru el nu o nimereşte cu nefumătorii.
Urcuşul din spintecătura Păpuşii spre vârful Păpuşa nu este de speriat după cum se vedea de la distanţă. Partea rea a fost că se lăsase rece, ceaţa acoperi soarele şi nu se mai vedea mare lucru. Ajuns în punctul de intersecţie de trasee lăsăm rucsacii jos şi continuăm până pe vârf fără bagaj. În zadar am aşteptat ceva timp ceaţa să se poată ridica. Perspectiva către masivul Piatra Craiului a rămas doar la nivel de mister.
Am revenit la punctul de intersecţie între trasee, la rucsaci. Sunt dezamăgit de marcajul de pe tăbliţe, este indescifrabil atât de la amprenta intemperiilor prin care a trecut cât şi de la scrijeliturile făcătorilor de bine. Aşa ne place nouă să facem, e modul nostru de a ne marca teritoriul, să ştie alţii că am trecut pe aici.
Coborâm pe culmea Grădişteanu, soarele dă la o parte perdeaua de ceaţă şi oferă o frumoasă privelişte asupra căldarii Iezerului.
Partea de final ne găseşte prin pădure de conifere, semn că nu mai avem mult şi vom ajunge la cabana Cuca. Surprinzător de bine marcată această coborare, satirizând marcajele fiind aşa dese, până şi ursul se poate orienta cu ochii închişi. 🙂
La cabana Cuca se lucrează intens pentru a fi amenajată corespunzator, bun punct de pornire în traseu.
Drumul spre cabana Voina încheie ziua de duminică cu cele zece ore de drumeţie. Edi îşi face înviorarea în apa rece la pârâu şi intră într-un nou traseu pentru încă 5 ore şi ne duce pe toţi 4 spre casă.
Chiar nu mă aşteptam să ajung prin aceste locuri. Important este să ai timp şi cu cine merge că până la urmă mai devreme sau mai târziu tot s-ar fi ajuns. Trebuie să vrei, iar până la fapte distanţa nu este lungă, depinde de fiecare ce îşi doreşte.
Eu îs tare mulţumit de locurile întâlnite şi revin în oraş cu bateriile încărcate pentru o nouă săptămână de lucru, iar prin aceste ultime rânduri de text scrise consider că e de ajuns cât am bătut câmpii prin cele expuse şi finalizez aici povestea despre Iezer şi lecţiile de vocalize predate de cei ai locului.
Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa de a citi şi privi cele prezentate de mine.
Vă salut şi numai bine !
Exact același traseu l-am făcut doi ani mai târziu, tot cu o gasca de mecanturisti. Doar ca a fost de Rusalii si nu am avut parte de vocalize. Foarte utile toate detaliile furnizate.