Anul 2010, ziua 23, 24 şi 25 a lunii a 4-a
Obiectiv:Parcurgerea integrală a crestei munţilor Măcin de la sud la nord plecând din Mircea Vodă şi ieşind în Luncaviţa.
Participanţi:Adriana Cepoiu, Gigi Cepoiu(gigicepoiu), Marin Baltă(baltarel), Andrei Raftopol şi Alexandru Grigoraş(alex_sandrin)
Când vine sezonul cald ne gândim cu mai mult interes pentru a parcurge creste de munte; să parcurgem Rodnei, Crai, Retezat, Ciucaş, Parâng sau Făgăraş. Proiectele sunt ambiţioase mai ales că implică mai multe zile de călătorie precum şi locurile întâlnite sunt deosebit de plăcute privind totul de la înălţime iar când mai vine vorba şi de un răsărit sau apus de soare deja totul devine mirific.
În fapt, natura ne încântă cu ale sale pasteluri în orice perioadă a anului indiferent de cum am privi lucrurile, că e cald sau că e frig, că e viscol sau că plouă, că e ceaţa ori senin, că e soare sau e lună, că e vreme rea sau bună. Un farmec aparte poate fi întâlnit şi la înălţimi mai mici. Până la urmă frumuseţea nu ţine cont de înălţime.
Iar dacă tot vorbeam la început de creste, atunci mi-am propus să parcurg creste de munţi mici ca înălţime dar la fel de mari ca frumuseţe. De aceea am ales să realizăm creasta munţilor Măcin de la sud la nord pornind din satul Mircea Vodă ieşind în satul Luncaviţa.
Trecem cu bacul de ora 15.00 din Brăila iar pe bac pentru echipa de 5 persoane abordăm 3 maşini ce aveau în drum şi satul Mircea Vodă. Evident în astfel de situaţii să nu credeţi că milă de noi şi-ar fi făcut vreo unul cu maşina de prim rang, tot Dacia să trăiască din care auzi ritmuri de manele despre mercedesuri şi alte căruţe cu mulţi cai putere. Omul din popor, muncitor şi plin de vorbe de duh tot în el îi baza să te ducă unde ai nevoie.
Ajunşi în satul Mircea Vodă pentru 10 lei de persoană facem numărătoarea asigurându-ne că suntem toţi :)… pregătim rucsacii, îi punem în spate şi pornim la drum spre ieşirea din sat.
Între timp pozăm doi lilieci înfloriţi.
Ajungem la marginea satului, la un izvor amenajat intuind locul sursei de apă urmând sălciile foarte bine dezvoltate.
Ne alimentam cu apă şi pornim prin cheile formate la ieşire din sat.
Pe aici, denumit acum Muchia Lungă, odată era bine conturată creasta de munte…
Dacă era puţin mai uscată iarba parcă nici nu am fi spus că am fi în savanele din Africa, însă în mod sigur nu mai mergeam eu aşa de ralaxat, poate doar leii… 🙂
Într-o oră şi jumătate de la plecarea din Mircea Vodă ajungem la ultimă sursă de apă de pe traseu, până a doua zi seara în Cheile Chediu.
Gigi îi propune Adrianei să facă o poză rezemată de copac. Privind cu mai multă atenţie nu ar fi fost cea mai bună alegere pentru locul unde s-ar fi putut aşeza ce era plin de furnici. 🙂
Lângă apa ce se scurgea de la izvor o păsărică veni la scăldat iar altele mai timide ciripeau de zor pe vârf de creangă. În astfel de situaţii recunosc că văd diferenţa majoră între un aparat cu pretenţii reduse faţă de unul de calitate prin care aş fi reuşit să prind un cadru frumos cu păsările cerului. Dar tot câştig eu la loto odată şi odată, să îmi iau aparat nou… până atunci poate mă hotărăsc să şi joc la loto…
Vom continua traseul având reper stâlpul pus pentru măsurarea intensităţii vântului, de aceleaşi dimensiuni ca înălţime ca şi cele de telefonie mobilă.
O diferenţă de contrast între vechi şi nou.
După o jumătate de oră pornind de la ultima sursă de apă ajungând să trecem de stâlp, prin dreapta lui, vom urmări drumul forestier ce se lasă uşor în pădure.
Iar de acum începe prezentarea de modă pentru că mai mult am făcut plecăciuni decât să avem coloană vertebrală şi să nu ne pierdem cu firea. 🙂
Prin orice poieniţă care ne ieşea în cale trebuia să găsim ceva de fotografiat de la flori până la cuiburi de viespe, dacă nu mă înşel. De altfel e primăvară, anotimpul când totul înfloreşte iar eu mai am puţin şi cred că până şi frunzele înfloresc…
Trecând de a treia poieniţă mai importantă ca dimensiuni ajungem la intersecţie de drumuri având la dreapta drum către Hamcearca, după cum ne arată Andrei, ce se îndreaptă către Cerna, noi urmând în continuare traseul tot înainte.
Lăsându-se seara vom campa.
După instalarea corturilor îl cinstim cu ocazia zilei onomastice pe Gigi urândui să fie sănătos şi să trăiască frumos. La ziua lui au cântat muzicanţi de seamă fără întrerupere pe care recunosc îmi venea la un moment dat să regret faptul că nu sunt vânător şi să iau la ţintă o privighetoare ce nu mi-a dat pace toată noaptea cu ale ei triluri… Ahhh! De aş fi avut măcar o praştie… 🙂
Dimineaţa ne trezim, (cu referire la cei ce au reuşit să adoarmă) odată ce începu să se lumineze într-o gălăgie completă de la păsăretul din pădure. Soarele pentru moment nu se arată, fiind totul de jur împrejur acoperit cu ceaţă.
Marinică pune primusul în funcţiune şi face un ceai cald, ce ne mai încălzi niţel. Pe urmă strângem tabăra şi suntem gata de plecare.
Se anunţă o zi plină cu destule de explorat iar ceaţa oferă un aer misterios locurilor prin care vom pătrunde.
Practic toată ziua am considerat că sunt într-o mare grădină botanică ce nu se mai termină. Diversitatea florei întâlnite mă ameţeşte cu totul. Mă face să gândesc să îmi doresc să nu mai plec de aici. Să rămân pe loc pentru a mă bucura de tot ce mă înconjoară în fiecare moment.
Timpul nu stă în loc; magia culorilor de primăvară pune amprenta pe timp fără să realizăm cum trec orele. Ceaţa demult s-a ridicat, hainele de pe noi ca baba Dochia începem să le dăm jos. Evident până la o anumită limită. 🙂
Soarele ne mângâie chipurile iar crema cu factor de protecţie solară îmi trimite salutări de acasă: – Ai grijă Alexandre să nu te arzi!… – Da da, voi avea grijă ca data viitoare să nu mai uit de tine! 🙁
Amestecul acesta de culoare întâlnit în jurul nostru ar spune că am luat la cutreierat fiecare particică de pământ pentru a găsi curcubeul de pe pământ. De fapt noi am urmat doar creasta munţilor Măcin. Ghidarea s-a făcut după hărţile forestiere aduse de Andrei, întrucât cele turistice existente în acest moment nu sunt de mare folos şi prea puţin detaliate, aspect valabil în principal pentru partea sudică a Măcinului. Aşadar am înaintat urmând bornele şi marcajele forestiere, evident consultând cu grijă hărţile forestiere.
Ajungem în partea superioară ale unei poieni foarte mari. La marginea ei, spre stânga avem vedere către satul Hamcearca iar noi vom coborî urmând colţul stâng al poienii mergând printr-un desiş fomat din cucută lăsând impresia că am fi într-o junglă şi am mărşălui spre obiective militare aşa cum vezi prin filmele americane. De altfel Marinică ne şi arată, fără să vrea, cam cum s-ar merge prin aceasta târâş. 🙂
Ajungem la intersecţie de drumuri forestiere. Ne vom abate puţin fără rucsaci spre dreapta şi urcăm pe vârful Vinului. Aici ne aşteptăm să găsim în micuţa poeniţă vreun butoi cu vin dar mergea şi un rachiu de tescovină însă nimic domnule nimic. Să fi băut cumva tot broscuţa ce am găsito aici? Ori Fluturaşul? 🙂
Ne întoarcem la rucsaci, la drumul forestier şi vom urma câţiva zeci de metri drumul spre stânga faţă de direcţia de unde am venit, după care intrăm iar prin desişuri urmând marcajele forestiere. Orice drum forestier mai bine conturat în zona sudică a Măcinului ocoleşte creasta.
Ieşim într-o nouă grădină cu flori. Fiecare poiană îşi etalează frumuseţile sale şi nu greşesc zicând acest lucru. Pe urmă continuăm prin pădure abătându-ne puţin de la creastă pentru a putea ajunge la un lac plin cu mormoloci care pe timp de vară seacă din cauza căldurilor foarte puternice.
Până spre seara când am ajuns în apropierea Cheilor Chediu tot drumul a fost o trecere prin poieniţe ce au reprezentat pagubă mare pentru acumulatorii aparatelor foto de atâtea flori frumoase întâlnite iar prin pădure mersul a fost dictat de paşii ce îşi făceau loc prin lăstăriş să reuşim a ne deplasa mai departe. Oricum singuri nu eram, tot drumul am fost acompaniaţi de trilurile cristaline ale păsărelelor.
Aproape de ora 6 seara suntem deasupra Cheilor Chediu, pe creastă în dreptul văii Cozluk, în apropierea bornei silvice cu numărul 88. Locul nostru de campare va fi în preajma unei poieniţe din zonă. Între timp eu cu Andrei şi Marin coborâm în Chei să ne facem plinul cu apă pentru seară şi următoarea zi de mers. Această zonă este reper turistic şi face legătura mai jos cu traseul în punct roşu marcat de către cei de la Parcul Naţional Măcin promovând împrejurimile acestor locuri.
Ajunşi la cantonul Cozluk coborâm şi facem plinul cu apă de la izvor.
Pe urmă ascundem într-un tufiş rucsacul şi pornim în vizitarea cheilor. Intrarea în chei are mai întâi ca reper de zonă un stejar bătrân singuratic ce se ocoleşte prin stânga lui cum venim din comuna Greci (ori am putea continua drept înainte şi ajungem la intrarea în traseul Cozluk marcat cu punct roşu) şi intrăm într-o poieniţă unde vom găsi un punct de observaţie. Noi venind din direcţia opusă trecem prin dreapta stejarului bătrân şi pe urmă continuăm pe lângă marginea poienii prin dreapta ei şi vom ajunge în chei.
Atunci când vin căldurile şi se topesc zăpezile de peste iarnă, cascadele sunt impresionante. Zona este deosebit de spectaculoasă şi surprinzătoare precum că ai putea găsi în Măcin aşa ceva.
Într-un final ne despărţim de aceste locuri şi pornim să facem cale întoarsă spre tabara noastră. Andrei ne scuteşte de efort şi ia el rucscul în primire cu apă de izvor şi spre ruşinea mea care veneam din urmă cu mâinile în buzunare tot eu ceream pauză de odihnă.
Ajunşi în partea superioară a Cheilor Chediu continuăm puţin spre dreapta pe drumul forestier şi ieşim lângă poieniţă. Gigi şi Adriana deja aveau cortul instalat, ne asteptau să venim cu apa. Deja începuse să se întunece. Până la vară când zilele sunt lungi mai era timp destul de trecut. Punem haine mai groase pe noi şi aşteptăm apa să se înfierbânte peste supe să o punem. Nu prea tarziu ne băgăm la somn, oboseala după o zi întreagă de mers îşi spune cuvântul.Peste noapte am constatat că era linişte, de data asta nici o privighetoare nu mai cânta. Era şi normal, când bufniţa e gazdă cine îndrăzneşte să ridice pliscul şi să comenteze.
Spre dimineaţă înainte de a se lumina de ziuă, tot nu am avut linişte, trezire ne este dată de schelălăitul piţigăiat al şacalilor. Eram pe teritoriul lor, mai puţin umblat de oameni. De altfel trezirea totală a fost dată de un căprior ce îşi chema suratele. Ce sperietură am tras că îmi behăise la 5 metri de corturi de am sărit ca ars.
Ne apucăm să mâncăm, strângem corturile şi pornim la drum. Vremea este deosebită, nu adie vântul şi nici rouă nu este, simţim din plin căldura primăverii.
Ajungem în dreptul vârfurilor Moroianu I şi Moroianu II, două vârfuri dintre cele mai înalte din Măcin care trec cu puţin de 400 de metri. Priveliştea de pe cele două vârfuri este plăcută având vedere bună către tot ce ne înconjoară.
Continuăm şi trecem prin Valea Racova ajungând să ne intersectăm cu marcajul în triunghi roşu ce vine din Greci şi iese spre satul Nifon. Nu cu mai mult de o lună de zile înainte când am mai trecut prin aceste locuri culoarea predominantă era griul. Doar leurda încerca să contrasteze puţin această culoare bacoviană. Acum leurda este foarte mare şi dă să înflorească.
De ceva vreme nu mai mergem prin bălării. Mergem ca oamenii normali pe drum şi vom coborî în şaua dintre Vârful Ghinaltu şi Vârful Ţuţuiatu ţinând marcajul cu triunghi albastru.
Pe urmă urcăm susţinut o porţiune în pantă şi ajungen pe Vârful Ţuţuiatu, cel mai înalt vârf din aceste meleaguri dobrogene ce nu depăşesc înălţimea de 467 metri. Priveliştea este deosebit de plăcută. Ai vedere catre Vârful Ghinaltu, spre Valea Morsu, comuna Greci şi Culmea Pricopanului (Făgăraşul Dobrogei).
Facem un popas pentru odihnă şi mancare.
Fiind trecut de orele amiezii îmi pun problema dacă aş mai putea continua traseul până la capăt şi să pot ajunge la timp în Galaţi să mă pot duce la servici. Andrei mă lămureşte scurt că putem finaliza creasta Măcinului în această zi şi putem ajunge în timp util să prindem bacul peste Dunăre către Galaţi.
După bine meritata odihnă ne punem la drum. Trecem pe lângă izvorul italienilor din Şaua Ţuţuiatu. Facem plinul cu apă şi continuăm pe lângă băncile din preajma izvorului, spre drumul forestier care ne va duce după cel mult o oră pe Vârful Căpuşa iar aici vom întâlni şi marcajul vechi de creastă, cel cu bandă roşie.
Ieşim la o intersecţie de drumuri ce va reprezenta punctul de despărţire între mine, Adriana şi Andrei de o parte şi Marin cu Gigi de cealaltă parte. Ei vor ţine drumul de legatură spre Culma Pricopanului ieşind pe Vârful Sulucul Mare. Ce le pasă lor, mai puteau rămâne încă o noapte la cort, noi trebuia să mergem a doua zi la muncă.
Drumul nostru de acum încolo, urmând în continuare creasta Măcinului după bornele silvice, va fi pe drum forestier drept. Impulsionaţi şi de faptul că nu am mai avea mult de mers după spusele lui Andrei mergem fără pauze.
Cu cât înaintam mai mult şi ajungeam la margine de pădure observăm în jurul nostru un adevărat lan de bujori dobrogeni. Parca i-ar fi plantat cineva, aşa de mulţi erau. Îmi şi imaginam un contrast de culoare între verdele pădurii şi roşul bujorilor.
Plecaţi de pe vârful Ţuţuiatu ajungem la ieşire din traseu cu privire spre Luncaviţa după 4 ore de mers.
Surpriza aici este deosebit de mare. Eu şi Adriana ne aşteptam ca satul să fie foarte aproape de locul unde am ieşit din traseu dar nu era nici pe departe aşa. Mi-a sărit tot entuziasmul din cap la cât mai aveam de mers de acum încolo. :)Maşinile de la şoseaua principală ce vin de la Tulcea către bac spre Galaţi, abia se vedeau. Până şi puricii cred că erau mai mari. 🙂
Am înghiţit în sec pentru că deja era aproape de ora 6 seara iar în aceste zone contează foarte mult. O problemă mare aici o reprezintă transportul. Eşti dependent de maşina personală. Astfel, să ajungi spre seara din traseu rişti să dormi la margine de drum aşteptând dimineaţa cursa care să te ducă la trecere bac.
Între timp vine şi Adriana iar când vede cât mai era până la sat nici nu vreau să mă gândesc ce era în mintea dumneai; Oare pe care din noi băieţii să strângă pe primul de gât? 🙂
Coborâm cu plumb în picioare dealul şi ajungem la câmpurile cultivate ale oamenilor. Acum Andrei vroia să le ocolim că nu e bine să mergem prin ele, că dacă ne vede vreun sătean o să se ia de noi. Eu susţineam varianta de a merge pe de-a dreptul că nu era nimeni în zonă care să fie deranjat de aşa ceva plus că dacă am fi ocolit ogorul care nu era deloc redus ca proporţii am mai fi pierdut aproape o oră de mers. Până să cădem noi de comun acord Adriana ne ajunge din urmă şi ne depăşeşte mergând pe de-a dreptul prin arătură; aşadar se votase, mergeam pe de-a dreptul. 🙂
Cât timp am mers prin arătura nu am îndrăznit să îi spun ceva în timpul acesta Adrianei, poate mai îmi luam şi vreun bolovan pe spate. 🙂
După aproape o ora şi jumătate intrăm în sat. Copiii ne dădeau în mod respectuos, aşa cum se face la ţară, “bună seara” şi se uitau la noi de parcă ar fi văzut nişte extratereştri. Nici babele de la colţ de uliţă nu ne priveau altfel. Ce oameni ciudaţi pot trece prin satul lor cu ditamai ghiozdanele în spate? 🙂
Şi satul ăsta, lung tare mai era că strada principală era la celălalt capăt al satului. Iar acum punete şi fă din mână la ia-mă nene că ultimul microbuz trecuse demult.
Nu ne lua nimeni, decât unul se nimerise să opreasca. Când mă apropii de el îmi dau seama că masina era plină iar şoferul îmi replică, că a oprit crezând că aş fi vrut să îl întreb ceva, să pot obţine vreo informaţie. Oare ce aş fi dorit eu să aflu la ora aceea? Cu ce viteză înaintează melcul la deal? 🙂
Îmi făceam calcule. Încă mai aveam timp să prindem ultimul bac, dar maşini care să ne ducă nu vroia nici una să oprească. Copchilăraia se uita la noi şi se amuza pe seama noastră că nu puteam pleca. Deja eram un pachet de nervi, numai cuvinte evlavioase erau în mintea mea faţă de şoferii ce treceau cu maşinile goale şi nu le pasa că nişte amărâţi merg în aceeaşi direcţie cu ei.
Andrei deja îmi propune planul B, să punem cortul şi să dormim peste noapte la margine drum iar a doua zi de dimineaţă am fi plecat cu prima cursa spre trecere bac. Îi replic repede să treacă din nou la prima variantă a planului, să ajungem din seara asta acasă. Într-un final cu noroc şi stăruinţe multe ne jecmăneşte un consătean de ne duce în timp util să luăm bacul.
Şi-am ajuns acasă, prăfuiţi din cap până-n picioare de prin arături şi obosiţi de la atâta drum porniţi din Mircea Vodă şi iesiţi în Luncaviţa parcurgând creasta principală a munţilor Măcin.
Dar totodată am fost fericiţi că am dus la bun sfârşit un obiectiv deosebit iar ochii cât şi sufletele noastre au fost încântate de minunăţiile primăverii ,redate de grădinile cu flori de pe crestele Macinului.
Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa de a privi şi citi cele prezentate de mine.
