Muntii Hasmas – Piatra Singuratica

Anul 2011, ziua 28 şi 29 din luna a 5-a

---

Obiectiv:Piatra Singuratică, vf. Hăşmaşul Mare şi vf. Ecem

---

Traseu:

Sâmbătă: oraşul Bălan – cabana Piatra Singuratică (BA) – vf. Hăşmaşul Mare – cabana Piatra Singuratică(BR) (≈ 8h cu timpi de odihnă mari);

Duminică: cabana Piatra Singuratică – vf. Ecem – şaua Tarcăului(BR) – oraşul Bălan(CR) (≈ 6h30’);

---

Participanţi:Ştefan, Lucian (naycool), Edi (edo) şi Alex (alex_sandrin)

---

Greu se mai ajunge la Piatra Singuratică, foarte greu… Anul acesta de fiecare dată când ne-am propus să urcăm în Hăşmaş în ultim moment am schimbat destinaţia alegând altă direcţie. În mod sigur ca să putem ajunge în munţii Vrancei trebuia să ne propunem ca obiectiv Hăşmaşul. Până la urmă ne-am dus planul la sfârşit. Am propus o tură în munţii Vrancei… şi uite aşa am ajuns în Hăşmaş…din a 5- a încercare 🙂

 

Ca să putem intra în traseu ceva mai de dimineaţă am plecat din Galaţi de vineri după servici iar în jurul orei 10 seara ne-am cazat la pensiunea Csángó din centrul localităţii Valea Rece după ce am făcut la dreapta în Lunca de Jos din drumul naţional ce duce spre Miercurea Ciuc. Preţurile practicate de această pensiune cât şi condiţiile de cazare sunt bune şi recomand acest loc de cazare când eşti în treacăt peste aceste locuri. Din Valea Rece se poate ajunge cu uşurinţă în munţii Ciucului cât şi pe Munceii Năşcolatului.

 

 

A doua zi mai facem puţină piaţă de la mini marketul deja deschis şi continuăm drumul nostru către oraşul Bălan trecând pe lângă lacul de acumulare Frumoasa.

 

 

În centrul oraşului, facem la drepta pe lângă biserica catolică şi la cel mult 50 de metri lăsăm maşina în parcarea dinaintea intrării în cimitir…

Ne echipăm de mers pe munte, pregătim rucsacii, împărţim la fiecare din cort, mai lăsăm din mâncare la maşină că şi aşa tot am luat destulă cu noi de parcă nu am fi plecat doar un weekend ci o săptămână întreagă.

Pornim uşor în urcare pe drumul ce ne va duce la ieşirea din Bălan având în dreapta noastră captat în rigolă pârâul Fierarilor. Ieşim din oraş iar după câteva minute vom urca susţinut pe poteca marcată cu bandă albastră din dreptul panoului de informare, lăsând în dreapta drumul forestier.

Se anunţă o tură plină de amuzament. Edi se pune pe spus bancuri. Pe multe din ele i le cam stricăm lăsândul să îşi bată capul cum să le expună mai bine iar replica de final a bancului o dădeam,noi cunoscând deja gluma. 🙂

 

 

Din loc în loc prin pădurea de molid apare câte un luminiş cu vedere spre vârful Ecem, prilej pentru scurte pauze foto.

 

 

 

Cu puţin în urmă de a ieşi în poiana ce urcă spre cabana Piatra Singuratică ne alimentăm cu apă de la izvorul de lângă potecă. Suplimentar, Lucian vrea să ne energizeze cu turtă dulce. Refuz diplomatic turta lui dulce cât şi napolitanele lui Ştefan, chiar nu simţeam nevoia de a mă energiza, efortul depus până în acest moment era destul de redus.

 

 

 

Urcăm poieniţa folosită în sezonul hivernal drept pârtie de schi şi ajungem la cabană. Facem popas pentru odihnă, admirăm peisajele dimprejur, pe urmă punem să mâncăm… doar am venit la munte pentru picnic… 🙂

Ştefan şi Lucian iar insistă cu energizantele lor. Napolitanele şi turta dulce nu prea aveau trecere, ne-am mulţumit doar cu câteva pătrăţele de ciocolată…

 

 

 

Împreuna cu Ştefan urc până pe Piatra Singuratică, Edi între timp renunţând a mai urca după ce a ajuns la porţiunea de lanţuri, mult prea dificilă în momentul de faţă pentru el, având mâna luxată.

 

 

 

Hotărâm pe urmă să ne îndreptăm pe marcajul cu bandă roşie spre vârful Hăşmaşul Mare. Lăsăm rucsacii în una din camerele de la cabană mizând pe bunul simţ al drumeţilor ce au rămas acolo, luând cu noi doar un rucsac pentru apă. Coborâm prin spatele cabanei lăsând pe urmă în partea stângă, în sensul direcţiei de mers un izvor cu apă.

 

 

 

Traversăm pe un covor de culoare verde şaua Curmătura. Încercăm să menţinem urcuşul pe lângă margine având o vedere deosebită asupra abruptului.

 

 

 

După ce am menţinut poteca o porţiune scurtă prin pădure ieşim într-o poiană frumoasă plină de flori galbene numite mierea ursului.

 

 

 

În calea noastră ne iese un turist care ne atenţionează să nu vorbim tare daca nu vrem să speriem familia de capre negre ce nu erau la mare distanţă de noi.

 

 

Partea de final a drumului ne găseşte în dreptul unei cruci înălţate la marginea abruptului la mică distanţă faţă de vârful Hăşmaşul Mare. Pe cruce era fixată o cutie în care am găsit un caiet, oricare turist ajuns până în acest loc având posibilitatea de a lăsa câteva gânduri în scris.

 

 

 

Pe urmă cu paşi repezi ne îndreptăm spre cel mai înalt vârf din masiv numit Hăşmasul Mare. Facem poza de grup şi ne întoarcem pe acelaşi drum pe care am venit.

 

 

 

Tabăra de corturi am fixato într-o poieniţă la 5 minute de cabană, lângă izvorul cu apă.

 

 

Spre seară „întindem” masa iar eu cu această ocazie, proaspăt avansat la rangul de bucătar şef, fac botezul cratiţei recent achiziţionate. Ce încântat mai eram de ea! Am cratiţa mea şi mă mândresc cu ea… 🙂 Ne înfruptăm cu poftă din bucate iar ce mai ramane pentru a doua zi punem în două sacoşe pe care le agăţăm într-un brad, asta aşa preventiv, doar în cazul că nu am fi singuri prin pădure… 🙂

 

În noapte, trec pe lângă noi 3 temerari ce se vor alătura grupului nostru de povestitori, unul dintre ei culmea fiind din Galaţi. Ne povestesc că ar fi vrut să campeze la cabană însă au considerat până la urmă că s-ar simţi mai bine ascultând graiul moldovenesc…A doua zi în pragul dimineţii sub răsăritul de soare încep dialogurile de neuitat pline de voie bună.

 

 

Prima dată constat că Edi se mascase peste noapte, pesemne să se camufleze să nu îl recunoaştem. I-a ieşit din plin, cât m-am chinuit să îi pozez machiajul de pe faţă de culoare albastră făcut cu ajutorul unei pungi folosită drept pernă, tot nu am reuşit. Nu mă puteam abţine din râs. Am reuşit să mă potolesc din râs abia atunci când am constatat că pungile noastre cu merinde lipsesc din copac. Mi-a sărit toată distracţia din cap:

– Cratiţa mea, abia am cumpărato! Pfff… Aseară se pare că a fost cea mai scumpă ciorbă pe care am mâncato vreodată…. Mai avea şi e-uri, măcar dacă era naturală… 🙂

 

Peste noapte au dat lighioanele de aroma bucatelor din traiste şi nu au rezistat tentaţiei de a ne vizita. Am făcut şedinţă operativă pentru căutarea cratiţei. Am desfăşurat pe teren 4 echipe de câte un membru, fiecare având porţiunea lui de căutare iar dupa 3 sferturi de ora misunea a fost îndeplinită cu succes. 🙂 Organizare frate făcută ca la carte, ce să mai… 🙂

 

Ce mă intrigă pe mine mai mult este că animalele astea nu îs proaste deloc. Aveam lăsat nişte caşcaval şi o bucată de salam, sub capacul ce se înfileta puţin pe cratiţă. Au avut grijă lighioanele să îmi despartă capacul de cratiţă şi să îşi pună burta la cale în detrimentul stomacului meu. 🙂 În schimb mă mulţumeşte gândul că setea lighioanele şi-o stăpânesc în continuare doar cu apă, altfel ar fi fost chiar o tragedie… 🙂

 

 

– Nu vreţi o napolitană?

– Ooo ba da, mulţumim frumos… Ce bună este…

– Luaţi băieţi cu turtă dulce că merge la portocalele alea seci… 🙂

 

 

După micul dejun bogat şi atât de diversificat de bunătătţrile mâncate, strângem cortul şi continuăm pe marcajul cu bandă roşie spre şaua Tarcăului.

Trecem prin şaua ce desparte Piatra Singuratică de vârful Păstorului prin dreptul unei stâni ai căror gazde erau la păşunat.

 

 

 

Urcăm o porţiune în pantă prin pădure iar apoi continuăm prin gol alpin. Ne abatem de la poteca marcată ce ţine marginea pădurii preferând să urmărim abrupturile Hăşmaşului până când ajungem pe vârful Ecem.

 

 

 

De aici revenim pe marcaj, trecem pe lângă un aven înca plin cu zăpadă şi vom intra curând pentru câteva minute prin pădure.

 

 

 

În depărtare se adună nori de ploaie. Până la noi să ne ajungă mai este cale lungă. Aicii soarele dogorăşte puternic, simţim nevoia adierei uşoare a vântului ce se lăsa momentan aşteptat. Din fericire ne bucurăm că vremea este bună şi avem ce vedea. Iar dacă tot mai facem şi câte o pauză pentru a ne minuna de locurile întâlnite mai mâncăm şi câte o turtă dulce ori napolitană… 🙂

 

 

În apropiere de vârful Tarcău suntem întâmpinaţi cu bucurie şi încântare din partea celor de-ai locului cu un concert de vocalize numai pe nota „do”. Un cioban şi-a scos turma de câini la plimbare pe culmile Hăşmaşului, păzită cu străşnicie de câteva oi. Am numărat vreo 14 dulăi unul mai mare ca altul, nu se vedeau oile de ei la ce mari erau; vai de pantalonii noştri de săreau pe noi. Aş fi ajuns acasă mândru că am iniţiat prima tura prin Carpaţi pentru nudişti… 🙂

 

La stânga câine, la dreapta câine, din spate câine… bine că nu ne aflam în situaţia dintr-un banc cu femeia de serviciu ce a spălat pe jos… aşa că am continuat drumul tot înainte cu multă gingăşie… 🙂

 

 

Ajungem în dreptul stânei înconjurate acum doar de vacile ce rumegau nepăsătoare văzându-şi de rostul lor fără să le intereseze de gândurile noastre privitoare la peisajul ce ne-ar fi dus cu gândul la Milka de pe plaiurile elveţiene.

 

 

 

Ultima porţiune din traseul marcat cu bandă roşie ne scoate în Poiana Tarcăului. Cuvintele sunt prea puţine ca să poată descrie frumuseţile locurilor respective. Parcă razele soarelui se regăseau toate în fiecare păpădie înflorită din poiană. Am întâlnit o mare de sori în miniatură….

 

 

 

De aici coborâm în şaua Tarcăului, graniţa dintre munţii Hăşmaş şi Munceii Năşcolatului ce se continuă cu munţii Ciucului.

 

 

Noi vom urma drumul forestier prin pădure ce vine din Valea Largă, spre oraşul Bălan urmând marcajul în cruce roşie. Trecem pe lângă un izvor amenajat şi vom menţine drumul până ce ajungem la civilizaţie.

 

 

 

Ne dăm seama că ne apropiem de civilizaţie pentru că trilurile păsărelelor sunt înlocuite de boxele maşinilor. Ce să faci domnule e democraţie, cine ţipă mai tare are întâietate…dacă ar fi avut şi păsărelele din pădurile noastre glasul mai puternic poate că nu am mai fi auzit toţi papagalii cum cântă despre viaţă bună şi alte promisiuni efemere… 🙂

 

Ca totul să fie în spiritul bunei dispoziţii ce nu a lipsit deloc în acest sfârşit de săptămână, înainte de a ajunge la drum asfaltat în dreptul nostru opreşte o maşina plină cu tineret ce ne întreabă în maghiară de un anume loc. Lucian preia iniţiativă de a reprezenta grupul din partea sudică a regiunii moldave şi cu o maghiară mai clară şi mai cristalină ce ar crea invidia până şi al unui vorbitor nativ de limbă maghiară, spune cu mult tact:

-Nem tudom mogyoró…

Iar eu ală fără prea multă carte explic gesticulând ca la întalnirea cu extratereştrii dintre Ion pădurarul şi Gheorghe ţăranul întors de la coasă:

-NOI… ROMÂNI…TURIŞTI…MUNTE… 🙂

Nu ştiu ce au înţeles ei dar clar este că ia bufnit râsul şi ca noi şi-au văzut în continaure de drumul lor.

 

 

Curând ieşim la drumul asfaltat ce duce spre oraşul Bălan, de aici am mai mers ceva mai mult de o jumatate de oră. Ajungem la maşină, schimbăm hainele de pe noi şi constatăm că ne-am bronzat ca tractoriştii. 🙂

Pun punct unei călătorii foarte frumoase. Am întâlnit locuri deosebite pe care le-ai putea uita doar dacă eşti nefericitul posesor al lui Alzheimer. Nici nu încape îndoială că îmi doresc să mai revin, rămâne doar să confirm.

 

 

Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa de a citi şi privi cele expuse de mine.

Să auzim numai de bine.