Ştiţi cum e în Dobrogea: cănd privesti întinderile din viteza maşinii, căt vezi cu ochii… nu vezi nimic.

Dar dacă te opreşti sub foşnetul unui plop tremurător de pe marginea drumului, s-ar putea să auzi şoapte rostite în graiuri vechi, limbi de mult apuse, ce-ţi vor reaminti ca esti pe marginea unei foste lumi, la hotarul unor imperii în care timpul şi-a încheiat definitiv misiunea.

În Dobrogea de Nord e toamnă pentru totdeauna.

O toamna pustie, în care tot ce e viu parcă s-a îngropat în pamânt. Ca în natură.

Şi-apoi degeaba scormonesc arheologii… În ,,nivelurile de locuire” ei nu vor afla decât oase şi cioburi de lut.

Rămâne ca viaţa de mult apusă să ne-o închipuim noi. Să încercăm s-o reîntregim din imagini şi cuvinte…

Misiune grea pentru călătorul-fotograf, dar şi pentru cititorul înfiorat de istoria veche.

Din cele mai vechi timpuri spaţiul danubiano-pontic a constituit un punct de interes pentru imperiul roman, mai ales datorită coloniilor greceşti, importante centre comerciale ale vremii.

Dobrogea de Nord a intrat în sfera de influenţă romană în anul 71 d. Hr., dar tot spaţiul de la sud de Dunăre a fost cucerit de împăratul Traian (98-117 d. Hr.).

Romanii obişnuiau să-şi întindă frontierele dealungul unor obstacole naturale, în cazul nostru dealungul Dunării, unde au ridicat un şir de fortăreţe şi castre organizate în ,,limes”.

Elementele componente ale unui limes erau: valul de pământ (vallum), castrele (castri), castelele (castelli), turnurile (turris, burgi) şi şanţul (fosa).

În spatele valului de pamânt erau construite castrele şi turnurile de supraveghere la distanţe de 8-10km unul de celălalt.

Limesul dobrogean a cunoscut o deteriorare în timpul invaziilor carpilor şi sarmaţilor (242-248 d. Hr.) şi a fost refăcut 50 de ani mai târziu, în vremea lui Diocleţian (284-305) şi Constantin cel Mare (306-337).

Începem călătoria noastră trecând apele bătrânului fluviu, Danubius-cum îl numeau romanii, Istros- cum era amintit în scrierile lui Herodot.

Într-un fel trăirile noastre, aşteptările pe care le avem din partea pămâturilor spre care ne indreptăm, ne aseamănă miilor şi miilor de migratori care vor fi trecut vreodată apele pe aici.

Aceştia erau întâmpinaţi pe malul drept de un ,,limes” puternic, dealungul căruia aparătorii se puteau mişca rapid de la Dierna (Orşova) şi până la cetatea Graţiana (Dunavăţ).

Punctul cel mai nordic al acestui aliniament natural era CETATEA DINOGEŢIA.

Aşezată pe un promontoriu stâncos numit popina Bisericuţa în dreptul gurii de vărsare a Siretului, Dinogeţia a fost o aşezare antică fortificată cu un zid de apărare şi înconjurată de ape din toate părţile.

Acum apa nu mai udă zidurile, dar se mai vede un capăt al Bălţii Lăţime spre nord şi Gârla Ciulineţu spre sud.

Nici paznicii cetăţii nu mai sunt ce-au fost odată…

Chiar de la intrare suntem intâmpinaţi de catre doi dintre actualii locuitori ai Dinogeţiei.

Numele cetăţii este autohton (getic) şi el a fost preluat şi transmis atât de către romani cât şi de bizantini.

Arheologii au găsit mai multe niveluri de locuire, chiar din epoca pietrei şi până în feudalismul timpuriu.

Odată cu ocupaţia romană au ajuns în zonă şi binefacerile civilizaţiei lor, distingându-se acum în peisaj construcţiile comlexe ale băilor publice şi ale termelor.

Cetatea va avea, ca şi pe timpul geţilor, un cap de pod pe malul stâng al Dunării prin cetatea Barboşi de lângă Galaţi.

Dinogeţia a fost recontruită din temelii în câteva rânduri, cu zid gros de piatră şi cărămizi legate cu mortar, cu 14 turnuri de apărare prin secolele 3 şi 4 d. Hr.

Ruinele care se văd astăzi sunt în bună parte din perioada bizantină.

Ruinele bazilicii paleocreştine bizantine.

Perioada sa de maximă înflorire a fost în timpul împăratului bizantin Tzimiskes (969-976), după care puterea sa militară decade şi aici rămâne doar o îngrămadire de bordeie şi case mici.

Ne continuăm călătoria pe marginea de nord a dealurilor dobrogene şi poposim la Isaccea.

Chiar lângă drum mergem să vedem vechea cariera de piatră, acum părăsită şi apele lacului format în zona escavată.

Urcăm pe o treaptă intermediară a vechii exploatări, de unde vedem şi o parte din sat şi chiar apele Dunării.

Din centrul localităţii Isaccea facem stânga pe un drum vechi, dar betonat şi după circa 2km ajungem la malul Dunarii în zona pontonului vechi.

Aici vom vizita ruinele cetăţii romane NOVIODUNUM.

Pe un promontoriu mai înalt, acoperite acum în mare parte de pământ, aflăm ruinele cetăţii care a fost cândva baza flotei fluviale romane Clasis Flavia Moesica.

În colţul de sud-vest a fost dezvelit un segment al zidurilor de incintă ale cetăţii.

Mult înainte de romani, în cadrul expediţiilor sale împotriva sciţilor, Darius a deplasat aici în anul 514 î. Hr. O armată de 600 000 de oameni.

Tot aici în anul 369 d. Hr. Împaratul Flavius Valens a dus luptele împotriva vizigoţilor conduşi de Athanaric.

Masivitatea zidurilor a asigurat o viaţă lungă pentru cetate, astfel că pe la 1241 pe aici a trecut o formaţiune a Hoardei de Aur care n-a reuşit să o cucerească, iar în anul 1462 Vlad Ţepeş luptă aici împotriva turcilor. Nu pot spune de care parte a zidurilor…

Când ne întoarcem la maşină atenţia ne este atrasă de mica grădină zoologică a unei vile de lângă cetate, cu păuni, căprioare şi struţi.

Cum povestea un prieten, că bunicul avea nişte curcani aşa de mari, că din penele lor au făcut haraci la vie…

Ne continuăm drumul dealungul Dunării şi în dreptul bălţilor de la Somova facem dreapta pe un drum local spre Niculiţel.

Aici vom vizita MONUMENTUL PALEOCREŞTIN format din Bazilica creştină şi Cripta martirică.

Monumentul se află în zona de nord-est a localităţii, la poalele dealului Piatra Roşie.

Descoperirea vestigiilor care formează actualul monument creştin s-a datorat unor ploi torenţiale care, în primăvara anului 1971, au provocat dezvelirea unei porţiuni din cupola criptei.

La Niculiţel avem de-a face cu un monument arheologic format dintr-o bazilică paleocreştină construită deasupra unor morminte martirice.

În prezent aceste vestigii sunt protejate de o construcţie modernă, foarte bine luminată natural.

În zona centrală a absidei, sub pavimentul altarului, se află o criptă martirică monumentală.

Complet îngropată, construcţia etajată a criptei a permis adăpostirea a două grupuri de martiri: un grup de patru, în partea superioară a ,,martyrion”-ului, respectiv doi martiri la nivelul inferior.

Scheletele celor patru martiri se aflau într-un sicriu comun, evidenţiid o înmormântare primară.

Cripta a fost construită pentru ei spre sfârşitul secolului al 4-lea d. Hr.

Resturile osteologice descoperite în partea inferioară a criptei provin dintr-un mormânt martiric mai vechi, acoperit cu ocazia construirii criptei monumentale.

Numele şi vechimea celor doi martiri rămân necunoscute, singura menţiune asupra lor fiind făcuta de inscripţia care bloca accesul în zona inferioară a criptei: ,,Aici şi dincolo (se află) sângele martirilor”.

Calitatea de martiri creştini şi numele lor: Zotikos, Attalos, Kamasi(o)s şi Phillippos sunt înscrise în tencuiala crudă a pereţilor criptei.

Ei sunt cunoscuţi în ,,Actele martirice” ca fiind martirizaţi la Noviodunum la 4 iunie.

După dezvelirea bolţii monumentului de către ape s-a făcut o gaură, astupată ulterior de autorităţile de la Tulcea.

Au trecut trei ani până ce osemintele martirice au fost duse la Mânăstirea Cocoş, răstimp care a degradat vestigiile mai mult decât cei 1600 de ani scurşi in taină…

Martyrion-ul de la Niculiţel e un monument unic în Europa şi construcţia cea mai veche de acest gen din România.

Din centrul Niculiţelului o luăm pe drumul ce duce spre localitatea Valea Teilor pentru a vedea BISERICA SFÂNTU ATANASIE.

Lăcaşul de cult a fost ridicat în anul 1281.

Cercetările arheologice au arătat ca biserica a funcţionat cam un secol, ea fiind închisă dupa ocupaţia otomana din 1420.

Legenda spune ca biserica a fost îngropată în pământ pentru ca înălţime turlei să nu mai depăşească înălţimea minaretului din localitate.

După altă suta de ani ea a fost redata cultului ortodox.

Revenim la drumul spre Tulcea şi dupa ce traversăm municipiul de la porţile deltei, urmăm străzile sale în panta spre Dealul Monumentului.

Aici vom vedea ruinele cetăţii greco-romane AEGYSSUS.

Numele cetăţii e de origine celtică, derivat de la un legendar întemeietor dac, Carpyus Aegyssus.

Materialele ceramice de origine getică şi grecească (depozit de amfore) datează construirea cetăţii în secolul 4 î. Hr.

Amforă grecească din situl de la Aegyssus.

Astfel de amfore mari erau folosite la depozitarea grânelor, ori a uleiului si vinului.

Ele erau depozitate prin îngropare în pământ.

După luptele din anii 12-13 d. Hr. cetatea Aegyssus a fost cucerită de către romani.

Aceştia au reconstruit-o după tehnica şi arhitectura lor, păstrându-i statutul de fortăreaţă militară, dovada fiind zidurile de incintă şi turnurile de apărare.

Coloană ionică cu capitel cu volute.

Piatră de mormânt din epoca romana descoperita la Aegyssus.

Sarcofag de piatră descoperit în situl arheologic de pe Dealul Monumentului.

După ce vizităm ruinele cetăţii şi artefactele aşezate în preajma Muzeului de Arheologie urcăm pe explanada Monumentului.

Vedem o nava de pasageri sub pavilion austriac ce urcă pe Dunăre întorcăndu-se dintr-un voiaj in deltă.

Monumentul eroilor de pe Dealul Tulcei intr-o frumoasa amiază de toamnă târzie.

Revenim în centru Tulcei şi alegem cu grijă una din străzile ce se răsfiră din centru ca niste raze. Ţinem direcţia spre Murghiol.

În localitatea Malcoci facem dreapta şi dupa ce trecem un podeţ oprin în faţa BISERICI CATOLICE GERMANE.

Biserica a fost construită în anul 1880 de către comunitatea germană de atunci.

Monumentul arhitectonic a intrat într-un proces de degradare încă din anul 1940, cănd cei mai mulţi dintre germani au părăsit satul şi s-au întors în ţara lor.

În prezent în satul Malcoci mai trăiesc circa 20 de familii mixte, slujbele lor religioase având loc în casa parohiala din localitate.

Privita din exterior, chiar fără acoperiş, biserica are un aer romantic…

Abia dupa ce patrundem in interior vedem stadiul avansat al degradării.

Cum e trecut bine de ora prânzului, tragem maşina in curtea bisericii, la umbra şi aşezăm masa sub visiii din faţă.

Din vecini apare si nelipsita asistenţă…

Ne continuăm drumul spre est, de data aceasta dealungul Braţului Sfântu Gheorghe.

În localitatea Nufărul (numele vechi al satului fiind Prislava) mergem să găsim ruinele CETĂŢII PROSLĂVIŢA.

Lucru care se dovedeşte a fi mai anevoios deoarece întreaga incintă a vechii cetăţii se suprapune peste aşezarea actuală. (Am mai intălnis acest lucru si la Slava Rusă, localitate aşezată pe ruinele Cetătii Ibida.)

Materialele arheologice descoperite datează aşezarea umană din epoca grecească, dar fortificaţiile cetăţii au fost ridicate de bizantini abia la sfârşitul secolului 10.

Noi urcăm pe promontoriul stâncos din dreptul bacului de trecere spre deltă.

Vedem cum pintenul de granit a obligat apele fluviului sa facă un ocol.

Bacul Nufaru-Ilgani pe care abia dacă încap 5-6 maşini.

Lucrările arheologice din zona portului au fost prezervare prin acoperire cu folie de plastic.

Cripte martirice descoperite în incinta cetăţii Proslăviţă, momentan în zona dispensarului din Nufaru.

Situl e acoperit şi se poate trage cu ochiul prin geam când edificiul e încuiat.

Săpături în situl arheologic de la Nufaru.

Ajungem în localitatea Beştepe, situată în capătul vestic al şirului de dealuri cu acelaş nume. În limba turcă Beştepe înseamna ,,5 dealuri”.

Ştim că între acest şi de dealuri şi Braţul Sfântu Gheorghe se află ruinele a două cetăţi: CETATEA GETICĂ DE LA PIATRA LUI SAVA şi CETATEA SALSOVIA.

Lăsăm maşina în centrul satului şi prindem un drum de pământ ce urmează o derea (vale) de pe stânga şoselei.

Ieşim din sat şi străbatem cale de peste 2km câmpuri vălurite şi spaţii foarte deschise.

În faţa noastră şleaul de căruţă urcă până pe un platou stâncos. Sperăm că acolo vom afla ruinele cetăţii getice…

Ajungem pe culme şi înţelegem că nu suntem decât pe Piatra lui Boboc, dincolo de care se deschide o minunată privelişte spre bălţi, cu trestii şi lebede imaculate plutind pe ape.

Privim jocul nuanţelor de albastru dat de oglinda apei încreţită de vânt.

În colţul din dreapta, sub cei câţiva norişori, se vede înălţimea pe care se află de fapt cetatea getică de la Piatra lui Sava şi valurile de pământ care o înconjoară.

Fortificaţia are o forma poligonală cu colţurile rotunjite şi valorifica eficient elementul natural reprezentat de un pinten stâncos.

Cetatea a fost ridicată în sec. 4-3 î. Hr. şi e dovada prezenţei în zonă a civilizaţiei getice precreştine.

În planul îndepărtat se distinge platforma naturală mai înalta pe care a funcţionat încă din sec. 3 d. Hr. castrul roman Salsovia.

Castrul a fost distrus în luptele din vreme împăratului Valens, iar la sud de cetate s-a aflat o aşezare civilă apărată din trei părţi de văi cu maluri abrupte.

Accesul la cetate se face mai uşor din localitatea Mahmudia.

Cum suntem în întârziere mare cu timpul, hotărâm să nu ne mai abatem pe la cele două cetăţi, ci să ne îndreptăm spre CETATEA HLMYRIS.

La 2km dupa ce trecem de satul Murghiol vedem pe stânga şoselei ruinele cetăţii şi acoperişul construit pentru protecţia bazilicii.

Noi pătrundem în cetate prin poarta de nord, ale cărui ziduri au fost perţial refăcute.

Printre diferitele niveluri de locuire, arheologii au descoperit o aşezare din sec. 6-5 î. Hr. , o fortificaţie romana din sec. 1 d. Hr. şi un castru de piatră din sec. 3, sediu al legiunilor I Italica , XI Claudia Pia Fidelis şi staţie a flotei dunărene Classis Flavia Moesica.

Cetatea romano-bizantină târzie (sec. 3-7) are o formă trapezoidală cu o suprafaţă de 2ha, cu 15 turnuri, 3 porţi şi 3 valuri de apărare.

În colţul de nord-est pătrundem în spaţiul de protecţie ce adăposteşte bazilica paleocreştină cu cripta martirică.

Aici au fost găsite resturile pământeşti ale lui Epictet şi Astion, primii creştini martirizaţi pe teritoriul ţării noastre, chiar în cetate, în anul 290, în timpul împăratului Diocleţian.

Expertiza antropologică confirmă faptele menţionate în cea mai veche culegere de acte martirice (Faptele Sfinţilor) scrisă de preotul iezuit olandez  Jean Bellord (1596-1664).

Ruinele termelor romane de la Halmyris.

Umbrele se lungesc peste ruine, semn ca trebuie să ne continuăm drunul spre alte izvoare de istorie…

Continuăm drumul pe ,,peninsula” stâncoasă, de teren ferm, ce pătrunde în adâncul Deltei până la Dunavăţul de Jos.

Studiile au arătat că în vremea Troei (sec. 12-10 î. Hr.) Dunărea se vărsa în mare printr-o singură gură, pe la ceatalul Ismail de azi, în amonte de oraşul Tulcea.

În secolul 1 d. Hr. Dunărea se vărsa prin două braţe (Chilia şi Sfântu Gheorghe de azi), dar avea o extindere (lungime a deltei) de numai 10km, ceea ce denotă că cetăţile Proslăviţa, Piatra lui Sava, Salsovia, Halmyris şi (o să vedem mai departe) Graţiana se aflau atunci pe ţărmul Pontului Euxin şi nu pe Braţul Sfântu Gheorghe, ca acum.

,,Limesul” nord-dunărean se întindea spre est până la CETATEA GRAŢIANA, numită mai târziu şi CETATEA ZAPOROJENILOR.

Ultimele înălţimi ale horstului dobrogean şi câteva ruine ale Cetăţii Graţiana.

Cetatea se află pe malul unui canal ce leagă Braţul Sfântu Gheorghe cu Lacul Razelm.

Cetatea are zid de incintă din piatră şi mortar şi câteva turnuri de apărare spre colţurile exterioare.

Aici s-ar fi aflat în sec. 2-3 d. Hr. aşezarea greco-romană Ad Scoma, ridicată în vremea împăratului Graţian.

Fortificaţia a avut şi funcţie comercială, ea servind la transbordarea mărfurilor de pe mare pe fluviu.

Numele localităţii de astăzi vine de la Dunărea Mică (Duna-Viţ).

Vedere de pe zidurile cetăţii spre est.

În urma războiului Crimeei, un număr mare de familii tătărăşti au venit si s-au aşezat în zonă. Era vorba de tătarii zaporojeni, cei care au dat celălalt nume cetăţii Graţiana.

Înaintea războiului de independenţă din 1877, tătarii au parăsit asezarea şi in zonă au venit ucrainieni. (La Dunavăţ nu sunt lipoveni, ci ucrainieni. Foarte complicat în Dobrogea!…)

Câmpurile dinspre sudul cetăţii Graţiana. Dincolo de ele incepe lacul Razelm.

Ne întoarcem la Murghiol şi prindem drumul judeţean ce urmăreşte conturul Lacului Razelm spre vest, apoi spre sud.

Când ajungem pe malul de vest al lacului trecem prin localitatea Sarichioi, locuită în mare parte de ruşi lioveni.

Aproape de Lacul Babadag traversăm localitatea Zebil, nume care în limba turcă înseamna ,,drum drept”.

Şi aşa şi este, un drum drept ne conduce spre fortificaţiile romane de la TOPRAICHIOI.

De la riunele cetăţii, spre nord-est, recunoaştem cele două cocoaşe ale dealului Deniztepe.

Fortificaţia a fost ridicată de împăratul Valens în scopul protejării podului de trecere a drumului roman spre cetăţile din nord.

În acest loc râul Tiţa se varsă în lacul Babadag.

La mică distanţă de Topraichioi se află localitatea Mihai Bravu.

Aici vedem o fortificaţie romană de paln rectangular, cu turnuri circulare plasate la colţuri.

Cetatea făcea parte din reţeaua de mici ,,castella” (burgi) destinate să supravegheze drumul roman ce urca de la Tropaeum Traiani până la Noviodunum.

Cu ocazia cercetărilor arheologice efectuate la cetate s-a descoperit aici şi o aşezare rurală care asigura funcţionarea fortificaţiei.

Soarele e la scăpătat şi noi ne îndreptăm spre Cetatea Enisala.

De această dată nu intenţionăm să mai vizităm cetatea genoveză, ci ne grăbim spre locul de cort pe care îl ştim din toamna trecută, aflat într-o pădure de cărpiniţă, peste drum de cetate.

După o noapte călduţă şi uscată strângem corturile fără probleme şi hotarâm sa mâncăm mai târziu, pe traseu, după ce ne mai completăm rezervele de apă.

De la Enisala urmăm drumul de pe malul Razelmului, drum pustiu, dar refăcut de curând la standarde europene.

La Jurilovca oprim chia la intersecţia cu drumul spre Capul Doloşman.

Cu proviziile refacute rulăm cale de 5-6km peste dealuri si câmpuri pustii şi la capătul drumului asfaltat ne oprim sa luăm micul dejun avănd în faţă apele lacului Goloviţa ninse cu pescăruşi şi pelicani dolofani.

Cu bagaj minim ne îndreptăm spre CETATEA ARGAMUM.

Locurile amintesc de peisajele irlandeze, cu case singuratice şi vechi faruri marine.

Dimineaţă însorită. Casa paznicului de la cetate şi lacul Goloviţa în zare.

Pătrundem în incintă prin poarta de vest.

Cetatea Argamum (Orgame) minunat aşzată pe ţărmul înalt al lacului Razelm.

Cetatea a fost fondată de coloniştii greci veniţi din Asia Mică prin sec. 7 î. Hr.

Este aşezarea antică de pe teritoriul României cu cea mai veche atestare documentară: Hecateu din Milet (sec.6 î. Hr.) nota: ,,Orgame-oraş lângă Istru”.

Cetatea grecească Orgame este cunoscută în epoca romană sub numele de Argamum. Ea a fost localizată la Capul Doloşman de către Vasile Pârvan în anul 1916.

Arheologii au adus la lumina zile ziduri de incintă extrem de puternice şi ruinele unei aşezări exterioare ce se întind pe o suprafaţă de 100ha.

Au fost identificate 4 bazilici paleocreştine şi bizantine.

E năucitor cum grecii au adus în Europa civilizaţia şi cultura, iar acum, dupa trei milenii, tot ei sunt aceia care zgâlţâie şandramaua europeană.

Mi-ar fi plăcut să trăiesc în Atena lui Pericle şi nu în Atena lui Papandreu…

Un istoric avea o părere mult mai tranşantă decât aceasta. El zicea că grecii, ca popor, ştiind cine au fost odată şi văzând cum au ajuns, n-ar avea decât o singură variantă de ieşire: să se sinucidă… Ca popor.

Mă gândesc că după Zorba Grecu şi după nevestele celebre ale lui Onasis, grecii n-au mai dat nimic lumii…

Ba da. Restaurantul ,,Takis”, locul de întâlnire săptămânală al carpatiştilor gălaţeni.

Ne strecurăm printre ruine şi dupa ce identificăm locul unui cuptor de ars ceramică, urmăm pantele line spre zona joasă a ţărmului Goloviţei.

De nicăieri, acoperit de foşnetul stufărişului, răsare un cal alb.

Sa fie aevea?…

Extremitatea Capului Doloşman e locul unde se îngemănează apele Razelmului cu ale Goloviţei.

De aici de jos nu mai ghicim în zarea lucitoare limba de uscat de la Gura Portiţei şi e tot mai clară senzaţia că suntem la un ţărm de mare.

Ne îndreptăm spre faleza înaltă, cu pereţi verticali.

Şi de această data peisajul se aseamănă cu ţărmurile spterpe şi bătute de valuri ale Scoţiei…

Trecem pe sub stratele vechi, sarmaţiene, pe care le vom întâlni şi în partea de sud a Dobrogei, la Canaraua Fetii.

Foşnetul valurilor, şuieratul vântului, aduc cu ele în mizul toamnei un aer de vacaţă fără de sfârşit.

Pietre rotunjite, cu lapiezuri mărunte, parcă născute din spuma mării, ca Venus, zeiţa romană a frumuseţii şi iubirii. Pe care grecii o numeau Afrodita.

Chiar dacă sunt atât de albastre, florile acestea s-au uscat de mult.

Nu ştiu dacă sunt de anul acesta, ori din anii trecuţi.

Cu alte cuvinte nu ştiu daca sunt din vremea împăratului Valens (Flavius), ori din vremea împăratului Iulian (Stănescu)…

La întoarcere urmăm drumul dintre stufărişuri şi după ce străbatem din nou satul lipovenesc ieşim în vâltoarea limii reale, la drumul european spre Constanţa şi gonim spre sud, unde vom incerca să scoatem la lumină ,,Peşteri şi canarale în Dobrogea de Sud”.

Cu doar câţiva ani în urmă, când am devenit şi noi parte a lumii civilizate, ,,marginea lumii” s-a aşezat din nou tot în Dobrogea de Nord, exact pe aceeaşi ,,margine a unei foste lumi”.

Doar că ,,romanii” zilelor noastre şi-au aliniat ,,limesul” de apărare în faţa barbarilor ceva mai în spate.

La Deveselu.

Nimic nu e nou sub Soare!

(Fotografii: Andrei Raftopol şi Gigi Cepoiu.)