Timpul este de multe ori cel mai mare duşman al omului. Timpul se împarte în timpul în care faci ceea ce vrei tu să faci, timpul în care faci ce vor alţii să faci şi timpul în care nu faci nimic –“le temps perdu”, cum zic francezii. De câteva zile tot încerc sa scriu cate ceva, simt ca am multe lucruri bune şi frumoase de împărtăşit, dar in ultimele zile nu am găsit picătura de timp sau voința necesară şi pentru mâzgălitul foii de hârtie. Timpul tău liber e adesea ca o moneda de schimb, trebuie sa renunți la o parte din el astăzi, pentru a beneficia de el mâine.
Aşadar, întorcându-ne în timp în vara anului 2011, iată-ne din nou împreună cu prietenii noştri mecanturiști, în a treia zi a periplului nostru prin Făgăraş, într-o luminoasă zi de Sânta Maria. O dimineaţă perfectă ne întâmpină la plecarea dis de dimineaţă de la noul si prietenosul refugiu de lângă lacul Podu Giurgiului, locul nostru de popas de noaptea trecută. Admirăm încă o dată de sus lacul străjuit de peretele muchiei Podragu:
De aici începe urcuşul de dimineaţa pana pe Vârful Mircii (2470m), cel mai lung urcuş al zilei:
Este aproape 8 si suntem pe vârf. Cum vârful Mircii nu este aliniat cu creasta principala, priveliştile ce ni se deschid de aici asupra întregii creste a Făgăraşului sunt magnifice. Spre Vest in prim plan (stânga) se înalţă vârful Arpaşu Mare, iar ceva mai in spate, in centrul imaginii, Vânătoarea lui Buteanu. In ultim plan remarcăm culmea abruptă Lespezi – Negoiu:
Spre Sud se înalţă frumoasa şi lunga culme sudică Buda(dreapta)- Râiosu I(stânga) – Râiosu II (in centru)- Muşeţeica (în spate):
Spre Est admiraă spectaculoasele culmi străbătute cu o zi înainte, Podragu, Podu Giurgiului, Corabia, trapezul Viştea – Moldoveanu:
Sunt atâtea frumuseţi care ne încânta privirile, atâta armonie şi magie în jurul nostru, încât hotărâm sa ne oprim aici pentru micul dejun, probabil cel mai frumos mic dejun pe anul 2011:
Cum călătorului îi şade bine cu drumul, paşii noştri de aici se îndreaptă peste o frumoasă şa aeriană, ce separă căldarea glaciară Buda spre sud, de cea a Arpaşului Mare spre Nord. În faţă privirile ne sunt mereu furate de semeaţa culme Arpaşu Mic-Buda-Râiosu:
În planul următor, împodobită cu o cunună de nori fumurii, ne priveşte provocativă şi dură, asemeni unei lame de fierăstrău, creasta Arpăşel-Vârtopel.
Încă câţiva paşi pe îngusta culme înierbată, si in stânga noastră se deschide privirilor oglinda de mărgean a Lacului Buda:
La capătul culmii, sub Arpaşul Mic, întâlnim un vechi monument închinat unora dintre cei mai vechi călători peste acești munți, Richard Nerlinger si Herta Ruzicka, „turişti din Sibiu, cari în 30 iunie 1934, alunecând de pe poteca din cauza ploii şi a ceţii, şi-au găsit acolo o moarte nemiloasă” (citat din ziarele vremii):
După un moment de reculegere, ne continuam traseul. Paşii noştri sunt mai grijulii acum căci ne apropiem de Portiţa Arpaşului, o şa îngustă şi ascuţită, asemenea colţilor unei guri de rechin, loc intrat în folclor sub denumirea „la 3 paşi de moarte”:
Iată-ne atacând pereţii abrupţi, în care sunt montate pentru siguranţa turiştilor lanţuri şi şufe. Vara, pe o vreme de vis ca astăzi, toţi membrii grupului bifează opţiunea “like” pentru traversarea acestora:
Peste lanţuri:
Odată trecuţi pe partea “cealaltă” a muntelui, de la Fereastra Zmeilor, admirăm noul refugiu din Fereastra Zmeilor (centru), vârful Mesteacănu (stânga) iar în mijloc şarpele de asfalt al Transfăgărăşanului. În ultim plan, piciorul lung al muntelui Podeanu, locul unei aventuri recente de iarnă cu mecanturişti:
În faţă traseul urmează o lungă curbă de nivel spre ultimul obstacol principal al zilei de azi, Muntele Capra:
În spate mai aruncăm o privire, pentru a mai fura o amintire de vis a locurilor pe unde am trecut. Cel mai adesea, aceste priviri înapoi sunt cele care se ţin cel mai bine minte, și îţi revin apoi în memorie asemenea unor flash-back-uri, ce te cheamă să revii:
În depărtări, asemenea spinării unui uriaş şarpe de mare verninan, ce pentru o clipă şi-a scos spinarea la suprafaţa apei, ne uimeşte Muntele Cozia:
E de acum miezul zilei, si ajungem si la lacul Capra, loc de destindere, odihnă şi popas, intr-un decor încântător.
Aici luăm decizia să il trimitem pe cel mai tânăr dintre noi, pe Ionuţ, înainte, în speranţa de a găsi o ocazie care să-l ducă până în vale, pentru a recupera maşina lăsată în Sâmbăta de Jos, în timp ceilalţi ne vom mai lăfăi ceva timp şi sta la bronzat la soare pe malul lacului.
Urmează coborârea, ultima etapă, către un loc mirific văzut de sus, Lacul Bâlea:
De mai aproape, prinţesa din poveşti ca în orice poveste din folclorul românesc, nu mai pare atât de frumoasă. O coloană mare de maşini, asemenea unui uriaş miriapod se mişcă încet la deal şi vale. În ora care a avut-o avans, în care sute de maşini au trecut pe lângă el cu 5 la oră, Ionuţ nu a găsit “bunul samaritean” care să îl ducă în vale. S-au dus de mult vremurile cu românul cel bun şi ospitalier, acum „I kill everybody for one pesetas” a devenit dictonul acestui popor. Daca mai ieri mai auzeam câte ceva despre prietenie, ajutor pentru aproapele tău, astăzi totul se reduce la două cuvinte: banii mei. Ne închidem în propriile case, în propriile familii, în propriile maşini şi refuzăm să vedem altceva în schimb, altceva care ne-ar putea afecta relativa stabilitate.
Norocul nostru stă tot în găsirea altor oameni ca noi, altor nebuni ai muntelui şi ai vieţii, cum a fost cazul data aceasta a prietenilor noştri din “dulcele târg al Ieşilor”, Senty si Florin, şi a prietenilor lor, care ne-au ajutat la ducerea planurilor noastre la bun sfârşit.
După 4 ore de stat la bere, de făcut cafele pe malul lacului la primus…
timp în care un puhoi de “maşinişti” ne priveau ca pe nişte exponate, nu îmi rămâne decât să conchid, că Bâlea este locul unde visele despre munţi ale unora se nasc, în timp ce ale altora, pe moment, se sfârşesc.
La revedere Făgăraş, la revedere prieteni!
Foto: Ne-a încântat din nou privirile Lucian Bălănică.