„În spate aveam culmea întinsă a Penteleului, starostele munţilor din Buzău..”
Alexandru ODOBESCU – Pseudo Kynegeticos
Masivul Penteleu este situat la extremitatea estică a munţilor Buzăului, fiind despărţiţi de munţii Vrancei şi Podu Calului prin culoarele văilor Bâsca Mică şi Bâsca Mare.Cu altitudinea maximă la 1772 m, impresionează prin culmile sale prelungi, pajişti întinse şi prin perspectiva largă pe care o oferă asupra Carpaţilor de Curbură.
Numele Penteleu ar deriva de la pronunţia grecească a cifrei cinci – „pente”, ştiut fiind că din trunchiul său pornesc răsfirate, ca degetele de la o mână, cinci culmi mari: Cernatul, Miclăuşul, Piciorul Caprei, Viforâta şi Zănoaga. Nicolae Iorga explică denumirea prin derivarea de la numele Pantelimon transformat în Pintilie, Pentelie, Penteleu.
Recunoscut prin „cele mai încântătoare şi cele mai bogate plaiuri din tot cuprinsul Carpaţilor” (Alexandru Vlahuţă – România pitorească), Penteleul a păstrat în mintea oamenilor imaginea numeroaselor turme de oi, care odată cu topirea zăpezii, iau cu asalt uriaşul masiv așezat în locul de întâlnire al celor trei mari provincii româneşti: Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.
Oieritul, precum şi spaţiul de confluenţă al unor provincii cu evoluții istorice diferite au făcut din Penteleu un tărâm care ne întâmpină cu poveşti şi legende frumoase, personaje şi istorie interesante.
În jurul anului 1500 (nu există dată precisă) pe muntele Penteleu, de ziua Drăgăicii, în locul numit „La Lilieci”, situat lângă Lacul Roşu (acum este colmatat) se organiza un târg la care buzoienii, râmnicenii şi vrâncenii participau cu lână, brânzeturi, dogărie, ţuică, fructe şi miere de albine, iar transilvănenii cu postavuri, vase şi opinci.
Acolo, când infloreau drăgăicuţele, păstorii din ţara Românească, Moldova și Transilvania se întâlneau, iar fetele și feciorii de dincolo și dincoace de Carpați își găseau perechea prin nunțile ce urmau a se face în timpul sărbătorilor.
În tradiția populară, Drăgaica era o mireasă ce umbla pe pământ sau în aer în ziua solstițiului de vară, cântând și dansând împreună cu alte zâne fecioare, peste câmpuri şi păduri.În timpul nopţii introducea bob în spicul de grâu, dimineața stropea cu rouă plantele de leac, iar ziua împărțea rod semănătorilor, ursea fetele la măritat, înmulţea păsările şi animalele.Dacă ziua ei era nesocotită, Drăgaica aducea vijelii și furtuni, iar florile rămâneau fără leac şi miros.
Din a doua jumătate a secolului XVIII, târgul Drăgaicii de pe Penteleu este mutat la marginea oraşului Buzău, devenind una dintre cele mai așteptate sărbători populare românşti.
Cum tot ceea ce este adevărat trece prin timp, descoperim balada ţa si până-n Penteleu, luând de la bogaţi şi dând celor nevoiași.
Născut prin părţile Cislăului, Gheorghelaş (fiul moşneanului Negoiţă), cunoscut şi sub diminutivele de Gheorghiţă şi Gheorghieş, se înrolează în oastea de panduri a lui Tudor Vladimirescu în 1821, cu care participă la luptele date contra arnăuţilor la Pătârlagele, Mânăstirea Cârnu, Nișcov şi Mânăstirea Găvanu.
După moartea lui Tudor Vladimirescu, între 1821-1827 (când a fost ucis) , Gheorghelaș ia drumul haiduciei alături de alți doisprezece tovarăși de arme, ce stăteau mai mult ascunși pe valea „Șapte Izvoare” din Penteleu.O altă ascunzătoare era pe valea pârâului Cașoca la cascada Pruncea în munții Podu Calului.
Inamicul său, armașul Ștefan Macovei, omul banului Dumitrache Ghica, cel ce uzurpase munții Penteleului, Brăiești, Mușa și Furu de la obștile moșnenești, va fi răpus de haiduc pe pășunea de la „Fântâna Bradului”.
O poteră formată din oamenii lui Macovei îl prinde pe Gheorghelaș, fiind trădat de către un cumătru de-al său, Ștefan din Cătina, și îl omoară în locul numit „Chichilăi”, lângă o potecă ce urcă pe piscul Penteleului.
Istoricul literar Gheorghe Dem Theodorescu în volumul său „Poezii populare române” precizează că „haiducul Gheorghiță este cel mai autentic dintre toți, deoarece este singurul care are un mormânt atestat istoricește”.Cel mai probabil ar fi vorba de locul numit „Fagul Alb” din Penteleu.
La sfârșitul secolului XIX s-a născut o altă legendă, cea a haiducului Năchită, de origine din Varlaam.Rămas orfan de tată (plecat fiind după oi la Cernatu, fusese adus cu pielea capului smulsă de o labă de urs) în 1871, pe când avea 18 ani, rămâne cu puține oi, cu arenda pășunilor tot mai mare și este prins la furat de mioare de la ciobanii cu chimirul plin ce urcau pe Penteleu.
Scăpat nevătămat de la pieire, viața lui capătă un curs dramatic spre deznădejdea mamei sale, luând calea codrilor Penteleului alături de iubitele lor.Maria Sterian nu a fost de acord, așa încât Năchită o răpește, dar în calea lor, amețit de băutură ucide o persoană, moment în care autoritățile demarează prinderea lui.Se organizează o poteră, care printr-o confuzie o ucide pe Maria, fără a-l prinde însă și pe Năchită.
Într-o noapte, Năchită se întoarce în locul unde fusese împușcată iubita lui și înfige în pământ o cruce de fag, denumită mai apoi „Crucea Fetei”.Năchită este prins de poteră şi împuşcat chiar de mama sa, care nu suporta ideea ca fiul să-i atârne în ştreang.
Troiţa de lemn de la „Crucea Fetei” există şi astăzi, fiind îngrijită în fiecare primăvară de către ciobani.
În numărul 5-6, 1-15 Martie 1884, al revistei Transilvania, apărută la Sibiu, descoperim o versiune romantică a povestei tragice de iubire în munte, culeasă de către un anume Sava Sioimescu, doar că pe fată o cheamă Leana.
Sus pe munte-n Penteleu
Când e viscolul mai greu
Cine crivățul înfruntă
Şi pe gol pustiu se-avântă?
Cine-n piscul cel înalt
Ca vulturii dau asalt?
Nu e oastea românească,
Ci e ceata haiducească,
Ce-ntr-o noapte a răpit
Și-n păduri s-a rătăcit
Cu cai mari şi albe mioare
Şi cu Leana, mândră floare.
Ceata suie prin brădiş,
Până iese-n luminiş
Sus la şapte Izvoare,
Unde iarna-i viscol mare.
Dar din sat cine sosește
Pe haiduci îi urmăreşte?
Sunt părinţii păgubaşi
Şi ai satului nuntași.
Şi cu mirele în frunte,
Toţi voinici cu flinte crunte.
Când de-acasă au plecat,
Ei cu toţii au jurat
Pe haiduci să-i pedepsească,
Pe Leana s-o desrobească,
Că-i frumoasă ca o stea
Toţi la joc că mi-o prindea.
S-a oprit chiar mândrul Soare
S-o privească-n hora mare.
Sus, haiducii urcă mereu
Până-n vârf de Penteleu
Şi-n pădure se opresc
Şi-un foc mare ocolesc.
Cetea şede haiducește
Bea, mănâncă, chiuiește,
Numai Leana stă privind
Plănuind şi tot gândind,
Cum să scape de-asă soartă
Ori în viaţă ori moartă.
Căpitanul cu blândeţe
Îi vorbi de frumuseţe
Şi de salbe şi de-amor
Ca să uite vechiul dor
Şi cu el în haiducie
Să traiască, ca sţie.
Tristă, Leana-i răspundea:
– „Viaţa mea e-n mâna ta,
Dar să ştii c-a mea iubire,
Traiul dulce, fericire,
Numa’tuncea vei gusta
Când tu codru-l vei lăsa,
Și-aste flinte și pistoale
Le-i schimba-n fier de ogoare
Și-ţi vei face car de boi,
Să n-ai grijă de nevoi.”
– Car cu boi şi plug şi casă
Am avut şi turmă-aleasă.
Dar unul grec, ciocoi cumplit,
Cu zapciul învoit,
Cu încet ei mă prădară
Şi în codru mă-nfundară!
Şi de-aici nu voi ieşi
Până nu le-o voi plăti….
Ţi-a venit acuma rândul
Să-ţi vedem credinţa, gândul:
Mândro, mergi de păşte
Şi de-ndată ne vesteşte
Când pe culmi vei vedea
Că ne calcă potera.
Fata iese din brădiş
Şi păzeşte-n luminiş
Tot gândind c-au să sosească
Cei ce au s-o desrobească.
Către seară şi zăriră
Poteraşii cum veniră,
Prin ninsoare sus pe munte
Chiar cu mirele în frunte
Leana mult se veselea
Şi pe nume-i şi chema.
Dar e viscolul prea mare
Şi a-l ei glas răsunet n-are.
Degeaba ea i-a strigat,
Să nu se facă păcat,
Că-i a portului haiducesc,
Dar a pieptului femeiesc.
Poteraşii n-auziră
De departe mi-o ochiră
Şi un glonte-o nimeriră,
La pământ o şi culcă.
Cine-n piept moartea-i trimise?
Al ei mire ce venise
Din robie a o scăpă
Şi-a ei frunte a-ncunună,
Cum se cade la mireasă
Şi a munţilor Crăiasă.
Pe când potera gonea
Pe haiduci îi risipea,
Leana-n sânge se scălda
Şi-aici sufletul îşi da.
Părinţi, mire o găsiră
Şi cu toţii o jeliră.
Ei cu preotul din sat
Se gătiră de-ngropat
Şi făcură-nmormântare
Chiar aici pe culmea mare!
Şi de-atunci oricine trece,
Vede-aici o piatră rece,
Pe-o movilă de pământ
E al fetei, trist mormânt.
În cotul Carpaților, în zona Gura Teghii-Penteleu a trăit la începutul secolului XX vulturul Ilie – „ultimul zăgan”, aşa cum l-a botezat poetul Marin Sorescu.
Istoria consemnează existenţa lui la Buzău între 1924-1942, prins fiind de pădurarul Furtună din Gura Teghii şi cumpărat de bogătaşul Petre Zangopol, care a îndrăgit acest zăgan, căruia îi făcuse cuib în turnul morii sale din apropierea gării feroviare din Buzău.Vulturul Ilie, iubind mult libertatea, zbura zilnic până în înaltul cerului, admirând oraşul Buzău de la înălţimi.În timp, ajunsese să fie îndrăgit şi iubit de buzoieni.
Dar zborul i-a fost frânt brusc când, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, un soldat de pe peronul gării a ochit inima ultimului zăgan buzoian. Ilie a fost înmormântat ca oricare cetăţean al oraşului în cimitirul Dumbrava.
Bucuria acestui articol este cu atât mai mare cu cât cititorii, dornici să cunoască şi să înţeleagă cât mai bine acest falnic munte, se vor încuraja să păşească pe căile ce duc înspre împărăţia Penteleului.
Ce dor mi s-a facut de Penteleu cu articolul asta 🙂
Superba poezia!