Sclipiri de argint din Rarău si Giumalău

„Vis de-argint și de petale
Cuibul tău e sus pe creste
Raza ta-mi coboară-n cale
Mai frumos ca-ntr-o poveste.” (Viorel Popescu)

Introducere

Cel mai greu lucru când scriu un jurnal este începutul. Simt atâtea gânduri, trăiri, senzații și amintiri care mă invadează, ca un mare torent ce vrea sa dea năvală. Un puhoi de cuvinte care vor să iasă care mai de care mai repede și să prindă o bucățică din coala de hârtie. Până la urmă scrierea unui jurnal e tot o călătorie. E un drum intre autor și cititor,  un drum limpede, curat și luminos care încearcă sa aducă puțină frumusețe și căldură în suflete.

Vă invit astăzi să călătoriți împreună cu mine spre Nord, peste minunatele plaiuri ale Bucovinei. Vă invit la o călătorie de iarnă peste Rarău si Giumalau, peste culmi lungi și albe cu sclipiri de argint, cu brazi împodobiți de nea, deasupra văilor adânci ale Bistriței și Moldovei. Vă invit sa fiți părtași la o parte din bucuriile și aventurile pe care le-am trăit timp de trei zile (28-30.01.2012) pe meleaguri bucovinene, împreună cu zece oameni frumoși și cu dragoste de munte, zece prieteni adevărați, cu care mi-a făcut mare placere sa călătoresc.

Dar să facem o prezentare a personajelor, așa mai în stil NBA:
– din Galați, o parte gașca de mecanturisti gălățeni: Alex Grigoraş (alex_sandrin), Lucian Bălănică (naycool), Ana Maria Moise (anamaria), Ștefan Bako, Valerică Râmbu, subsemnatul;
– din Piatra Neamț, D-l Doru Stoica (stoic) – veteranul echipei, un mare iubitor de munte în general și de Ceahlău în particular;
– din Maieru (Bistrița Năsăud), profesorul nostru de geografie și un mare cunoscător al munților din nord,  Ioan Croitor (jhony) împreună cu soția sa Victoria Croitor;
– din Iași, un haşpemist de nădejde și un mare iubitor de frumos – Cristian Vidraşcu.
Dar haideți sa pătrundem în aventură.

Ziua 1: Câmpulung Est – Pariul Izvorul alb – Mânăstirea Poiana Sihăstriei –   Motel Rarau – PR (6h 30’)

Dacă stai sa îl asculți pe Nea Gigi Cepoiu, bunul meu prieten și un veteran al mersului pe munte, ai mereu cate ceva bun de învățat. Din învățăturile lui, două lucruri importante am „băgat la scufie”:
– sa nu te duci la munte doar ca să te duci la munte, indiferent de vreme, ci sa alegi momentul pentru a te bucura cat mai mult de aceasta experiență;
– dacă ai hotărât sa te duci la munte, sa nu te grăbești. Sa nu alergi pe munte sau să mergi până la epuizare, ci sa îți rezervi timp pentru a gusta pe îndelete această experiență.

Ușor de zis, greu de făcut. În societatea asta dominată de un capitalism sălbatic, în care exploatarea resursei umane este împinsă la limita, omul își găsește cu greu timp și pentru sine. Din ce în ce mai multe aventuri ale noastre, cat și ale confraților de pe carpati.org s-au transformat într-o cursă  contracronometru, ce începe sâmbăta la primele ore ale dimineții și se termină duminica târziu în noapte. E o cursă animată de  pasiune, de multe ori neînțeleasă de cei din jur, care implică multe ore petrecute la volanul mașinii sau în vagonul de tren, ca un fel de pedeapsă pentru încercarea de a evada din banalul cotidian al multor români work-home-supermarket-tv.

Când m-am decis sa merg în Rarau-Giumalau, am hotărât în același timp să o fac în tihnă, sa cumpăr niște timp. Cum pentru sfârșitul lunii ianuarie, se anunța un senin de cristal în nordul țării, am tras tare cu munca și am reușit sa-mi iau o zi de concediu luni, discutând în prealabil cu Ștefan, Lucian și Ana Maria, care erau și ei „available” pentru trei zile. Nu mică mi-a fost mirarea și bucuria ca de la acest nucleu de patru, sa ajungem în ziua plecării, în ciuda viscolului care se abătuse asupra Moldovei în ultimele zile, zece aventurieri.

Cu trenul sau cu mașina, înfruntând mai mult sau mai puțin zăpada de pe șosele, la ora 10 am ajuns cu toții la locul de întâlnire și de plecare în traseu, gara Câmpulung Est. Orașul Câmpulung Moldovenesc este un oraș de munte cu case tradițional bucovinene, cu oameni harnici și prietenoși, ca mai peste tot pe aceste meleaguri. Un grup de zece pistolari, mărșăluind de-a latul uliței, în miez de iarna este întotdeauna o imagine ce atrage privirile:

O oră durează traversarea orașului de-a latul pe strada Izvorul Alb. Pe drum privim cu uimire și cu bucurie oamenii locului, cu activitățile lor cotidiene:
Admiram o potecă pe lângă o gospodărie desprinsă parcă dintr-o probă de atletism: 3000 m garduri:
Traversăm o zona micuță de chei, intitulată Cheile Izvorului Alb:
Pătrundem apoi mai adânc în pădure, care cu razele soarelui sclipind printre copaci, ne întâmpină cu imagini de poveste:

După mai bine de două ore și jumătate de mers, ajungem la Mânăstirea Poiana Sihăstriei, așezată, așa cum ii spune numele, într-o frumoasa poiană, despre care aflăm de la unul din călugări, ca este magică, întrucât aici nu pătrund niciodată animalele sălbatice:

Bisericuța din lemn de aici a fost ridicata în 1994, pe locul unui schit de călugări din secolul al XVI-lea, desființat de stăpânirea austriacă. După ce ne rugăm ca niște buni creștini, suntem invitați la o ciorbă caldă de către călugării din schit.
Clipele petrecute la mânăstire ne lasă cu senzații amestecate. Călugării de aici, oameni aflați în căutarea mântuirii, încearcă sa ne împartă cate ceva din înțelegerea lor. Personal din cele doua variante expuse, prefer versiunea de mântuire a starețului bătrân, mai împăcat cu viața și mai aproape de o conciliere intre laic și religios.

Drumul nostru continua de aici cale de mai bine de doua ore prin pădurea împodobită în strai alb spre Motelul Rarău. Pe drum, întâlnim doua personaje ale pădurilor, desprinse parca din cărțile lui Fenimore Cooper: în stânga Uncaş, iar în dreapta Ochi de Şoim, cu pușca sa vestită Ucigașul de Cerbi:
Iată-ne ca ajungem pe inserat și la Hotelul Rarău, prilej cu care admiram superbele Pietre ale Doamnei înainte de a se lăsarea serii și urcăm și până pe Piatra Șoimului pentru a admira apusul:

Urmează o seară frumoasă și liniștită, cu multa voie buna și multe povești de spus, asa cum au mereu prietenii să își spună după o lungă despărțire, și chiar ne bucurăm să avem parte și de o scurtă repriză de dansuri populare moldovenești :).

Ziua 2: Motel Rarau – Vârful Giumalau – Cabana Giumalău – BR (7 ore)

„Mersul iarna la munte este prin excelență o mare aventură. Şi pentru o adevărată aventură, trebuie sa fim pregătiți de orice… Ce caut eu de fapt aici (la munte)?!  Trebuie să-ți mărturisesc ca și eu îmi pun aceasta întrebare de multe ori… Şi mai trebuie să-ți spun ca aproape toate vor fii împotriva ta! Vei începe să-ți dai seama, mai repede decât crezi, ca nu ești echipat corespunzător. Apoi, vei reface cunoștință cu un prieten mai vechi- FRIGUL… Se cuibăresc dibaci în sân nesiguranța, nerăbdarea, frustrarea, oboseala, neputința, slăbiciunea. Asul din mânecă poate sa fie la tine și se numește MOTIVAȚIE. Dacă o ai, dai un sens la toată nebunia…” (Dan Glazăr)

 E duminică dimineața și termometrul de la ieșirea din motel arata -12 grade. Ne adunam cam încet pentru gusturile mele pentru a face poza de grup, înainte de a porni la dificilul atac al celui mai înalt vârf din aceasta expediție: Himalău (scuze Giumalău am vrut sa scriu, o eroare de tastare)

Urcăm din nou pe Piatra Șoimului, pentru a admira încă o data din acest punct de belvedere locurile frumoase ce ne înconjoară în lumina soarelui de dimineață.

Spre Est, vârful Rarău, care nu știu cum se face, a păcalit  pașii mei și la această a doua ascensiune în masiv:
Către nord admiram marea de muntișori și păduri a Obcinelor Bucovinei. Când au ocupat aceste locuri, in 1775, austriecii au cautat sa găsească un nume potrivit pentru aceasta regiune, așa că au numit-o Tara Fagilor (ger. Buchenland):
Spre Vest, falnic și impunător, acest munte ce era sa mă pedepsească cândva, într-o zi cu ploaie și multi nori pentru nesăbuință, sclipind acum și chemându-mă ca o Fata Morgana în rochie de nuntă, Giumalaul:Spre sud-vest, în depărtare, la limita vestică a Bucovinei, ne atrage ca un magnet privirea și imaginația, uriașa căldare vulcanică a Călimaniului:
Iar către sud, coama abrupta și semeață a Pietrosului Bistriței, dominând valea Bistriței, încă cufundată în cețurile dimineții:
În cele din urmă, la ora 9:30 pornim la drum. Până în șaua Fundu Colbului pașii noștri  însoțesc noul drum modernizat ce face legătura intre Motelul Rarău și comuna Pojorâta. Admirăm Pietrele Doamnei și dintr-o altă perspectivă:
Iar în depărtare, cu un zoom generos, surprindem Olimpul Moldovei, muntele din visul domnului Stoica, Ceahlăul:
În fata noastră ne așteaptă provocarea de astăzi , Giumalaul:
Intrăm în pădure și înaintarea noastră devine mai grea, dar la fel de frumoasă:
Înainte de a ieși în golul alpin, ne întâlnim la momentul potrivit cu un salvamontist de nădejde, d-l Voicu, de la Salvamont Suceava, căruia țin sa îi mulțumesc  pe aceasta cale încă o data ca ne-a ghidat pașii peste aceasta zonă cu zăpada ce depășea, sub creastă, 1,5 metri:

Suntem în creastă și deși vântul bate zdravăn, privirile ne sunt atrase, prin fanta cagulei,  de peisaje de vis. Spre Nord admirăm Munceii Raraului si Obcinele Bucovinei în fundal:
Asemeni cruciaților de acum aproape un mileniu în urmă, o cruce magică ne poartă pașii în lupta cu stihiile naturii:

Înspre nord-vest, admiram semețele creste ale munților Rodnei, cu vârfurile Ineu-Ineut-Rosu și munții Suhard, iar înspre nord, către granița cu Ucraina, munții Maramureșului:
Facem poză de grup lângă crucea de pe vârf, ca niște adevărați cuceritori creștini ce suntem:

După o frumoasă discuție cu tematică geografică pe care o avem pe vârf, cu încercarea de a recunoaște cât mai multi munți și vârfuri posibil, pornim la vale. În imagine admirăm în centru creasta Oușoru-Fărăoane (Munții Suhard), în ultim plan vf. Heniu (Munții Bârgău):
Coborârea este scurtă și frumoasă, având în permanență în față frumoasa creastă a munților Bistriței:
Ce-şi dorește mai mult sufletul călătorului, după mai bine de 7 ore de efort prin frigul antarctic al iernii? Un loc cu căldură și prietenie, un loc cu gazde primitoare și cu ceai fierbinte, asa cum numai cabana Giumalău poate fi:
Urmează o repriza artistica, cu cântece de munte, fiecare după vocea și talentul sau, cu multa voie buna și bucurie, “caci așa e sus la munte”, înainte de binemeritata odihnă.

Ziua 3: Cabana Giumalau – Pasul Mestecanis – BR (6 ore)

E luni dimineața și soarele ce strălucește puternic prin geamurile cabanei ne cheamă la drum. Termometrul cabanei Giumalau indica -18 grade. Ne despărțim cu greu de această minunată cabană, un loc cu multa căldură și prietenie în mijlocul întinderii de alb. Mulțumim din inima doamnei Dana și domnului Bebe, niște gazde atât de primitoare, și promitem ca vom reveni. Cum Ioan și Victoria Croitor au plecat dis de dimineață către Rusca, sa prindă trenul spre casă, facem o fotografie de grup cu frumoasa cabană într-o varianta restrânsă:

Primii pași prin zăpada afânată din jurul cabanei  fac să îmi încolțească un gând: va fi o zi grea, poate cea mai grea de pana acum.
Pornim la săpat urme, prin zăpada ce măsoară peste 30 de centimetri, conform metodei standard: cei mai mari mai în față. După ce traversam o zona împădurită traseul urmează o curbă de nivel pe la baza piciorului muntelui. Spre norocul nostru aici zăpada e înghețată, și putem înainta cu ușurință, cu ajutorul bețelor de trekking, pe marginea crustei înghețate, având grijă sa nu alunecăm spre valea ce se lasă în stânga:
Ajunși în golul alpin, perspective frumoase ni se deschid privirilor către vârful Giumalău, rămas în spate:
Iar în stânga către Poiana Ticşeni:Drumul ne poartă apoi pe acest lung picior de munte către Poiana Ciungi:
Intrăm în pădure și norocul ne surâde din nou. Un snowmobil a urcat până aici de la Vatra Dornei, așa ca efortul nostru de a sparge zăpada va fi mult ușurat:
Drumul trece prin zone parțial despădurite care oferă perspective frumoase către Obcina Mestecăniș sau Munceii Raraului (Înșirați):

Părăsim urmele de smowmobil și pornim către Pasul Mestecăniș. Zăpada este mult mai mică aici, așa ca putem înainta fără un efort deosebit prin pădure, având timp sa admiram pe îndelete frumusețea pădurii în mantie albă: Ajungem în Poiana Fierului, și cum scăpăm de fața ascunsă a Oușorului, ce ne bloca perspectivele,  în fața noastră se deschide o priveliște minunată peste creasta lungă și sclipitoare a Suhardului, o chemare către noi tărâmuri din vis:
Vârful din stânga este Fărăoane, iar în planul doi frumoasa creastă Diecilor-Pietrele Roșii – Omu – Stânișoarei:
Drumul, mai larg acum și cu urme de mașină pe el trece pe lângă două mânăstiri frumoase: Mânăstirea Înălțarea Domnului și Mânăstirea Sf. Pantelimon,
dar inimile noastre sunt furate de chemarea depărtărilor:
După 6 ore ajungem în Pasul Mestecăniș, locul unde povestea noastră se sfârșește, ca de obicei la o ciorbă caldă și o friptură, aşa cum se cuvine unor călători care au izbândit în aventura lor.

 

Încheiere

Puhoiul amintirilor s-a mai potolit. Suntem la capătul drumului, pe care sper ca l-ai parcurs cu placere împreună cu mine, cititorule. Sper ca nu te-am plictisit prea tare și sper ca ți-am adus în suflet o fărâmă din sclipirile de argint cu care Maria Sa, muntele, ne-a răsplătit preț de o clipă, în lunga noastră trecere. Nu-mi rămâne decât, în loc de încheiere, sa te las cu versurile frumoase ale unui cântec de munte, cântat într-o noapte geroasă de iarnă, de un grup de prieteni în cabană la Giumalau:

„Ceaţa s-a lăsat pe munte
Brazii s-au posomorât
Timpul a trecut prea iute
Tura noastră s-a sfârşit
Rămân în urmă regrete şi-un mic suspin
Şi-o amintire cu cer senin”

 

Foto: Lucian Bălănică