Godot, Gropşoare, Goliat si alte câteva gânduri nevinovate din Ciucaș
Eduard Munteanu
„Cu cât întâlnesc mai mulţi oameni, cu atât sunt mai fericit. De la cea mai neînsemnată creatură înveţi câte ceva, te îmbogăţeşti, îţi guşti mai bine fericirea.” (Samuel Beckett – Așteptându-l pe Godot)
Expozițiunea: Conform planului de acasă, încercăm să parcurgem creasta Ciucaşului într-un week-end de iarnă târzie (23-24.03), pe ruta Culmea Bratocea – Vf. Ciucas – Cabana Ciucas – Şaua Gropsoarele –Vf. Gropsoarele – Vf. Zaganu – Cheia
Personajele: Lucian Bălănică, Ana Maria Moise, Ştefan Bako, Ionuţ Sava, Octavian Stoica, subsemnatul
Actul 1 – Așteptarea
Drum de munte, cu mașini. Nu prea multe mașini. Pe partea cealaltă a drumului o veche mănăstire. Aștept. Aștept o ocazie să mă ducă în Pasul Bratocea unde ma așteaptă restul personajelor. Eu i-am lăsat acolo să aștepte. Să stea la soare la stână și să mă aștepte Pe partea cealaltă, albă, strălucind în soare e o mașină. Am cheile de la ea în buzunar dar totuși aștept. Cum Bogdan nu a mai putut veni, asta e soluția – autostopul. Autostopul necesită o tehnică aparte. Un autostop reușit e o comunicare non-verbală intre cel ce ia și cel ce este luat. Un autostopist de succes trebuie să-și stăpânească bine limbajul corpului. Să exprime încredere şi disperare în același timp. Un autostop e și o lecție de umilință, pe care e bine să o iei din când în când, pentru o cauză nobilă. A trecut o oră. Nu a oprit nimeni. Ma urc în mașină și plec spre pas. Lasă pe mâine ce nu poți face azi, spune un proverb românesc. Asta e, pe moment, nimic de făcut.
Actul 2 – Gropile
Gata, la drum. Rareori vezi atâta bucurie în ochii tovarășilor mei de drum la apariția mea. Fiecare își ia rucsacul în spate și părăsește stana în viteză maximă:
Pornim spre releu și apoi tot mai sus spre Poarta Bratocei: Zăpada e tare și apoasă. Urme mai mult nu. Spre bucuria noastră suntem depășiți de două persoane, din care îl recunosc pe unul din ei. E Virgil din Brașov, pe care l-am cunoscut la începutul anului, într-o tură carpati.org în Făgăraș. E bine ca avem înaintași de valoare, și ar fi indicat sa le călcăm pe urme. Dar bineînțeles asta e opțiunea fiecăruia dintre noi. Facem poze și la câteva brândușe, de un violet intens (evit intenționat folosirea expresiei adevărate flăcări violet) Ce-mi place mie la muntele ăsta e ca trebuie să treci printr-o poartă ca să-i descoperi tainele . Trecem de poarta Bratocei, zările ni se deschid, nu-i echipa mai frumoasă și iubită ca… Gata mă opresc din scandări să admir puțin culmea Zăganu- Gropșoarele în partea dreaptă: Pe fetele noastre se citește uimirea și încântarea – Ana Maria, un exemplu reușit: Dintotdeauna mi-a plăcut piatra asta sub forma unei tigve uriașe, iar în decorul alb parcă e și mai interesantă: Admirăm în depărtare creasta Munților Tătaru: In stânga, o căpățână de piatră cu verdele în sus, Muntele Tesla. Se pare că de aici provine o expresie celebră, ce s-a născut atunci când un cățărător în urcuș spre vârf a căzut și s-a lovit cu o parte anatomică mai moale de stânca dură: Pașii ni se afundă din ce în ce mai adânc în zăpadă. Un proverb moldovenesc spune “Ești prost de dai în gropi”. Se pare ca varianta prahoveană a acestui proverb este “Ești gras de dai în gropi” Se pare ca în tura de astăzi a fi suplu reprezinta un mare avantaj, pentru oamenii “cu greutate”, zăpada este din când în când o capcană în care te scufunzi și ieși cu dificultate: Renunțăm la intenția de a urma traseul marcat, iar acolo unde se poate facem ocoluri consistente doar pentru a utiliza iarba. Folosind o expresie profesionistă, cum zice Lucian, facem creasta matematică: In spate admiram uriașa potcoavă a Babeşului, un martor tăcut al eforturilor noastre: Trecem printr-o zonă în care mersul peste tufele de ienupăr este tehnica potrivită. Cei ce nu o folosesc și vor sa meargă “pe potecă” sunt aspru pedepsiți: Cam cât de mare credeți voi, așa din ochi, că este zăpada? Încep să se zărească în față pereții înalți și spectaculoși ai feței vestice a Vârfului Ciucaş: Iar în stânga Ţigăile Mari: Facem o traversare consistentă pe o curbă de nivel spre Șaua Ţigăilor: Aici, întotdeauna frumusețea este la ea acasă: Înainte de șa, surpriză, ne întâlnim cu un personaj tânăr și faimos, un prieten, un om pe care îl respect pentru tot ceea ce face. Pentru cei ce nu îl știu vă spun doar că “e un călător în țara mea”: In șa ne așteaptă o altă cunoștință mai veche, ceva mai în vârstă de data asta, căruia îmi permit sa îi divulg de această dată numele: Goliat Ca de fiecare dată când trecem pe aici, schimbăm câteva vorbe cu bătrânul, ascultându-i povețele pline de învățăminte: Puțin mai în vale un alt străbun: Faraonul. Il surprindem într-un moment de admirație a depărtărilor, în zare către Bucegi și Neamțului, asa ca nu ne permitem sa îl deranjăm și pe dânsul:
Actul 3 – Cucerirea
Gata, ne pregătim de asaltul final către vârf. Înainte de a pleca din șa, Lucian mai face o poză interesantă: în stânga ţigăi (oi?), în dreapta mecanturişti (oameni?) Aici estetismul este la el acasă (supertare propoziția asta): Urcușul spre vârf îl facem într-un ritm ceva mai alert, caci ziua se apropie cu pași mici spre obștescul sfârșit: Cât de spectaculoasă este această parte vestica a Vârfului Ciucaş, şi cât de putina lume urcă pe aici! Urcând spre vârf, m-am decis ce vreau să mă fac când voi fi mare: raket. Cum prietenul nostru din Iași este raket (este dotat cu rakete de zăpadă), a ajuns pe vârf cu aproape o ora înaintea noastră, luând pauze consistente să ne aștepte. Când privesc spre vârf am o senzaţie de Mont Blanc – nu din cauza înălțimii, ci din cauza cozii (replica asta dacă o citește d-l Mihai Tănase, sigur îmi da cartonașul roșu): Muntele parcă e și mai frumos, cu soarele aruncând raze de argint, printr-o fereastră dintre doi nori: Iată-ne și pe vârf, la timp (tocmai plecase puhoiul de ghizi), așa că facem poze în grupuri mai mari: sau mai mici (Lucian mi-a spus ca această poză se intitulează: Ciucaş, Mon Amour): După ce admirăm bine depărtările, pornim spre cabană, pe lângă Ţigăile Mari, luminate în lumina călduță a amurgului: Ceva mai jos admiram și „Babele la sfat”. Mie personal mi se pare că baba din dreapta cam exagerează cu debitul verbal, a zis atât de multe cuvinte, și din cauza frigului, acestea s-au transformat în zăpadă și au început sa curgă la vale. Mai ușor băbuțo, mai taci și matale din gură și lasă primăvara sa vină sa se mai bucure și oamenii!
Actul 4 – Cabana
După ce natura ne mai încântă cu un peisaj suprarealist, și mai admirăm încă o dată pe înserat Tigăile Mari cu clătite (tu chiar nu înțelegi că e cu Ţ ?), mergem la cabană, să bem și să mâncăm (papanași, yummy!) și noi ceva, și desigur să ne odihnim. Mai mulți cunoscuți de-ai mei, oameni de munte, nu vor să-și exprime o părere despre aceasta cabană. Părerea mea e că nu bine să nu ai nici o opinie, așa că o să exprim ceea ce cred eu:
– cu plus: exista, se mănâncă bine și la un preț acceptabil, condițiile de cazare sunt foarte bune;
– cu minus: e o cale de acces ușoară pentru ATV-isti și mașini de teren, care vor umple vara locul cu zgomot, grătare și manele. Care e mai mare, plusul sau minusul, las la latitudinea fiecăruia dintre voi. Eu, pentru prima dată când am stat aici, o să acord un „like”.
Noua cabană Ciucas, duminica dimineața:
Actul 5 – Urmele
De la cabană, traseul nostru pornește duminica dimineața spre Șaua Gropşoarele, urmând sa parcurgem culmea Gropsoarele – Zaganu. Cam asta era planul, dar știți voi zicala cu planul de acasă – urme de aici spre șaua Gropşoarele – ioc. Il trimitem înainte pe Stefan, responsabilul cu problemele „heavy duty” în grupul nostru, care după o oră se întoarce și ne zice: „băi români, eu v-am zis ca e groasă” (zăpada, bineînțeles). Asa deci și prin urmare, pornim la vale pe clasicul „bandă galbenă” spre cabana Muntele Rosu. După ce depășim zona de forestier nămolos de pe Valea Berii, mergem agale prin pădure, admirând în dreapta Culmea Bratocea, pe unde am umblat cu o zi înainte: Cu 20 de minute înainte de a ajunge la cabană, descoperim și o poieniță frumoasă, plină de ghiocei, semn ca, încet încet, primăvara vine și pe
Gata, am ajuns la Cabana Muntele Roșu, unde supunem câinii locali la salturi acrobatice: Apoi ne îndreptăm spre Cabana Silva, unde savurăm o bere – Silva bineînțeles -, care are voie, și o ciorbă ca la mama acasă, servită de amfitrionul locului, domnul Bucurescu. Apoi ne întindem la soare, ascultăm câteva cântece de munte, cat îl așteptăm pe Ștefan, care s-a încăpățânat să mai urce o bucată în sus, spre Vârful Muntele Roșu: In cele din urmă, pornim la vale, către Cheia, admirând pe drum doua Trabanturi roz, ieșite la „asfalt”:
Incheiere
„Vladimir: Ne spânzurăm mâine. Dacă nu vine Godot. Estragon: Si dacă vine? Vladimir: O sa fim salvați” (Samuel Beckett – Așteptându-l pe Godot)
Sigur există un Dumnezeu al autostopiștilor. Sau cel puțin în cazul nostru a existat. Aşa că ne luăm la revedere de la Ciucas, nu înainte de a ne opri la Mănăstirea Cheia, și a închina o rugă de mulțumire pentru toți cei care au curajul, ca, din când în când, sa ia în mașină un turist în căutarea cărării:
