Un meşteşug pierdut – Plutăritul

     Ocupaţie veche de sute de ani, plutăritul a rămas doar în amintirea sătenilor din localitaţile de pe văile Bistriţei (cu afluenţii Bistriţa Aurie, Dorna, Cârlibaba etc), Siretului, Sucevei şi Moldovei, Mureşului, Vaserului şi Bârzavei.

Pe Bistriţa Aurie, negustorii turci transportau lemn până la Galaţi şi Chitila, necesar pentru construcţiile de corăbii.Dacă la jumătatea secolului XIX plutăritul pe Bistriţa era plin de riscuri din cauza stâncilor şi neregularizării cursului de apă, după 1885 au loc importante lucrări de amenajare, iar după 1918 plutăritul pe Bistriţa a devenit și mai eficient, un drum de la Vatra Dornei la Galaţi fiind parcurs pe plute în 10 zile.

Se transportau prin plutire doar lemnele cu greutatea volumică mai mică decât a apei (brad, molid), dar şi lemne de foc (fag, stejar) uscate în stive cel puţin jumătate de an.

Lemnele se deplasau în plute alcătuite din 2-5 table distincte, legate între ele prin sârme împletite sau cabluri (gânjuri).O tablă era formată din 20-30 de buşteni.Tabla care plutea în faţă se numea buzar, ultima codar, iar cele intermediare se numeau mijlocare.

Plutele erau legate pentru a se deplasa cu capetele subţiri ale buştenilor înainte, despicând mai uşor apa.Fiecare plută avea două cârme, una pe buzar şi cealaltă pe codar, fiind dotate şi cu 1-2 cârme de rezervă.

Erau situaţii când plutele erau mai mari, iar pe buzar se amplasau două cârme.În general, viteza de deplasare era între 6 și 12 km/h funcţie de pantele râurilor.

Plutăritul se practica mai ales primăvara, când apele erau crescute în urma topirii zăpezii ori a căderii ploilor abundente, dar şi vara, când nivelul apelor era crescut artificial cu ajutorul unor baraje, numite opusturi, ce se executau în amonte de zona flotabilă (schiţa 1).În spatele acestor zăgazuri se înmagazina o cantitate de apă care, lăsată să curgă prin canale și porţi asigura în sectorul flotabil profilul de curgere necesar plutirii.

Pentru ca plutele să nu fie expuse ruperii, la început se elibera doar 20-25% din debitul întreg, cu rolul de a creşte adâncimea normală a râului şi de a ridica materialele de plutit de pe fundul albiei și abia dupa cel puţin o jumătate de oră se dădea drumul la hait.Acest avans era necesar pentru că plutele mergeau mai repede decât apa şi puteau eșua pe uscat.

     Transportul lemnului angrena un număr mare de muncitori care trebuiau să fie buni cunoscători ai cursului apelor pe care lucrau.De asemenea erau alcătuite echipe de muncitori specializate în încheierea şi legarea plutelor, conducerea acestora, executarea lucrărilor de intervenţie sau în executarea lucrărilor hidrotehnice.                                  

În Transilvania, după forma și după modul cum erau compuse, plutele erau de două feluri:

– pluta ţoloşă (schiţa 2), alcătuită din 16-18 bârne dispuse în ađa fel încât și prova şi pupa plutei să fie egale la lățime (se aşeza o bârnă cu capătul gros și lângă ea a doua cu capătul subţire).

Pentru a incheia pluta, se bătea în prima bârnă un cui de lemn (boinog) de care se lega o funie ce ţinea pluta în loc.Peste bârnele care formau plutele se puneau trei chingi, peste care se băteau cuie de lemn ce treceau prin fiecare bârnă (schiţa 3).„Dindărătul chingii mari este un cui numit purice (B), bătut pieziș pe chingă, ce ține chingile mai tare lipite de bârne și nu lasă ca chinga sa sară din locul ei”.Pe trei bârne situate la mijloc, lângă chingi se construieşe jugul plutei (C), format din trei rasteie perpendiculare pe bârne, la capătul cărora se află două fălcele.

Plutele pot avea 1-4 cârme, după mărimea şi felul curentului de apă.În mijlocul bârnei este un gânj de care se agaţă cârma când trece peste iaz.

Pluta ţoloşă, numită şi mureşeană se punea pe apă, pleca pe Mureş în jos până unde apa era mai lină şi se agăţau mai multe plute la un loc.În mijlocul plutei este furcoaia, un lemn cu două coarne de care se agăţa îmbrăcămintea pentru a nu se uda.Se construiau vetre de foc și așternute din paie.

– pluta cu dulab (schiţa 4), la care bârnele cu capetele subţiri se aşezau la prova iar cele groase la pupa, formată din 5-12 fârtaie, fiecare fârtai cuprinzând 6-16 bârne.

Plutăritul a rămas un meşteşug peste care s-a aşternut uitarea, fără puterea de a fi readus în actualitate, tehnologia modernă conducând la dispariţia acestei meserii odată cu amenajarea râurilor şi construirea de diguri şi baraje.Pe valea Bistriţei, finalizarea construcţiei barajului de acumulare de la Bicaz a pus capăt acestei meserii.

Sursă de informare: volumul „Industria casnică la români” apărută în 1910 la Academia Română.