Ţăran mic în ţara lui Dan Puric

Ţăran mic în ţara lui Dan Puric

România profundă, ,,căruţă de ţărani care a ţinut în şah imperii”, neam ales, cu o misiune divină, demnitatea martirică a poporului român…

Note într-un registru grav, care-l fac pe orator să-şi dreagă glasul pentru a prinde tonurile cele mai joase…

Dar atunci când iese de sub apăsarea torentului de cuvinte mari, descoperim un povestitor OK, cu stângăciile şi inadvertenţele unui şcolar în faţa compunerii de după vacanţă.

O povestioară clar-închipuită ne face să înţelegem că nu oricine se naşte şi trăieşte la ţară e deopotrivă şi ţăran.

În sensul bun, a fi ţăran e mai mult o vocaţie şi nu doar o identitate căpătată cu buletinul.

Citim:

,,Să tot fi avut vreo 17 ani, când mama a crezut că m-am maturizat suficient ca să fiu capabil să tai o pasăre din curte.”

Fiind de-un leat, socotesc că doar câţiva km au făcut să nu fiu coleg de clasă cu autorul. Şi fără ca părerea mamei să fie determinantă, pe la 9-10 ani eu eram ,,călău” cu ştate vechi în decimarea orătăniilor din curte.

,,Ia, dragă, şi tu o găină sau o curcă şi tai-o ca s-o jumulesc, că acum se face 12 şi vine taică-tu de la serviciu şi n-am ce să-i pun pe masă!”

Aici se încearcă trecerea în derizoriu a unei activităţi importante din gospodăria de la ţară.

O bună gospodină hotărăşte felurile de la masa de prânz încă de la prima oră a dimineţii, astfel încât pasărea sortită pieirii să fie prinsă atunci când zboară din coteţ direct spre grăunţele puse strategic într-o strachină şi nu risipite pe jos ca în celelalte zile.

Alegerea zburătoarei nu se face la întâmplare şi nici dintre cele mai dolofane, ci dintre cotcodacele ce nu şi-au prea dres glasul în ultima vreme.

Dacă alegerea a fost bine făcută sau nu, se va vedea puţin mai târziu: ,,uite, săraca, era plină de ouă!”

Cu priceperea pe care e pe cale să o dovedească, riscul ca autorul să găjbuiască din greşeală o cloşcă devine demn de luat în seamă…

,,… am luat toporul ce stătea sprijinit de un butuc în curte de parcă m-ar fi aşteptat…”

Niciunde toporul nu stă rezemat ca o sculă oarecare, ca o greblă, ori ca o furcă ruginită pentru bălegar.

Toporul e totdeauna înfipt în butucul cu căpătâiul rotunjit de tăieturile mărunte. Asta ca să nu dai peste el din greşeală şi nici ca gura acuţită să nu-i ruginească în ploaie.

,,Cu un gest brusc am prins o curcă de gât şi am scos-o repede din ogradă.”

(Cum spunea un comandant în armată: asta ve-am mai spus-o, şi dacă n-am mai spus-o, v-o repet.)

Deci repet: am rezerve că cineva prinde, de unul singur, cu o mişcare scurtă, o orătanie din ogradă. Şi oloagele de raţe parcă prind aripi…

,,Am strâns şi mai hotărât curca de gât şi cu toporul în mâna cealaltă mă-ndrept spre uliţă pentru că ştiam, văzusem de nenumărate ori, că acolo, la baza gardului sau între uluci, era locul execuţiei.”

E eroarea supremă care m-a determinat să mă aplec asupra acestui text.

Mai întâi că ditamai curca nu se duce spânzurată de gât, ci la sub braţ, fixând-o bine de picioare.

Apoi cu toporul pasărea se sacrifică nu la gard, ci la tăietorul de lemne. Se ţine bine cu mâna stânga de cap, se fixeaza gătul pe butuc şi toporul din mâna dreapta cade ca o ghilotină: harşti!…

Printre ulucile gardului se taie pasărea doar cu cuţitul. Dar nu la baza lui, ci vârându-i gâtul printre ţambrele ascuţite de sus.

Să vezi asta de nenumărate ori şi tu să te duci cu toporul la gard…

,,Simţeam să las toporul din mânăşi să fug cu curca undeva în lume. Când deodată am fost trezit de glasul unei ţărănci mai în vârstă.

-Ce faci, maică, cu curca aia-n mijlocul drumului?!

-Ce să fac?, am răspuns automat… M-a trimis mama s-o tai, dar mi s-a făcut milă.

-Lasă, maică, nu te mai umple tu de păcate, că eşti tânăr. Dă-mi-o mie!

Şi până s-apuc să mă dezmeticesc, îmi smulge curca din mâna şi hââârş!… cu toporul.”

Aici autorul devine şi mai necredibil. Doar dacă în satul lui lumea era atunci întoarsă cu susul în jos…

La ţară femeile nu taie păsări. Ferească sfântul!…

Cănd niciun bărbat nu e acasă, gospodina iese la poartă cu orătania sub braţ şi cu cuţitul în mâna dreaptă şi aşteaptă ca pe drum să treacă un bărbat. Un vecin sau un necunoscut. Nu contează. Şi se roagă de el.

(Se poate întâmpla ca tocmai atunci când te plimbi cu iubita să fi pus la încercarea supremă: ,,taie-mi, maică, şi mie puicuţa asta!”)

Dar motivul pentru care am rămas siderat când am citit acest text a fost altul…

Păi cum devine treaba asta, să te naşti la ţară, să trăieşti acolo zi de zi, clipă de clipă, şi când pe drum trece o femeie tu să o numeşti ţărancă?!

Iar tu, copil nevolnic şi mucos, ce eşti? Peştişorul de aur?! ,, Ţărane, ţărane!”?

Femeia care trece pe drum poate fi, după caz, o vecină, o rudă, sau doar cineva pe care ai mai văzut-o la biserică ori la magazinul sătesc, dar căreia, oricum, îi dai ,,săru mâna”.

În satul meu nu am văzut niciodată ţărani.

S-ar putea ca doar eu să fiu vinovat de asta, dar ca ţăran nu văd cum aş putea vedea pe cei din jurul meu ţărani.

Asta pentru că eu însumi am aflat acum ca în vremea lui Dan Puric, ca tăietor de păsări, n-am fost decât un ţăran.

Şi cu asemenea îndeletniciri lucrative nu puteam fi decăt un ţăran mic, fără vocaţie.

,,De undeva din iarba de lângă gard, din capul ei căzut într-o parte, mă privea încă ochiul plin de albastru cerului…”

Şi, bag seamă, peste timp am rămas acelaş ţăran gregar şi prost, incapabil să vadă în aceasta povestire sufletul sensibil, ca acela al copilului-vânător din ,,Moartea căprioarei”.

Şi când, într-un final, am închis coperţile acestui volum cu titlu explicit, ,,Fii demn!”, am constatat cu regret că mi-am pierdut şi acea ,,abilitate” a noastră, a românilor, ,,de a cădea pe spate” la auzul cuvintelor mari: România profundă, neam ales de Dumnezeu etc.

Oftez şi mă întristez… Ce-ar putea să mă mai impresioneze de-acum?… Poate lacrimile Ginei Pistol, care spune că plânge deopotrivă la filmele de desene animate, cât şi la cele pentru adulţi.