Dintotdeauna am fost convins că pe un sait de munte rolul cel mai important îl are organizatorul de tură. Pe site-ul Carpati.org aceşti organizatori sunt binecunoscuţi, iar turele propuse de ei aduc întoteauna entuziasm printre useri. În continuare vin să arăt că şi pe Mecanturist.ro, saitul oamenilor de munte din Galaţi, organizatorii de ieşiri în natură îşi iau în serios rolul.
Poate că nu a sosit încă vremea bilanţurilor, dar eu îmi amintesc multe din turele acestui an, în Suhard, Rarău şi Giumalău, Căliman, Ciuc, Vrancei, Penteleu, Siriu, Tătaru, Ciucaş, Bucegi, Piatra Craiului, Iezer-Păpuşa, Făgăraş, Cozia, Latoriţei, Parâng, Şureanu, Poiana Ruscă, Bihor şi, bineînţeles, Dobrogea.
Mai ales că de cele mai multe ori gălăţenilor s-au alăturat şi prieteni din Iaşi, Piatra Neamţ, Braşov, Bistriţa, Focşani, Buzău, Târgovişte, Bucureşti, Tulcea, Brăila…
Spre sfârşitul unei săptămâni de toamnă blândă o echipă de vreo 12 mecanturişti pleacă într-o tură în versantul vestic al Bucegilor. Se pune totul la punct miercuri seara, la întâlnirea de la restaurantul ,,Takis”.
Când întrebările şi explicaţiile cu privire la Şimon, Guţanu, Gaura etc. se mai domolesc, propun şi eu să trecem Dunărea, pentru atmosfera de toamnă dobrogeană şi soarele pieziş al sfârşitului de octombrie. Şi nu mică mi-a fost mirarea că, atunci când am coborât din maşini, ne-am strâns mâinile şi apoi am trecut la poza de grup vreo 19 prieteni.
Gigi (Mocanu), Diana, Cristina, Iulian, Florin (Ichim), Horia, Lucian, Laura, Florin (Balineanu), Adriana, Emilia, Daniel, Andrei. Jos: Costel, Cristina (Stoian), Mircea, Nelson şi Marin.
Problema e că, după ce am trecut de atâtea ori Dunărea, orice tură în Dobrogea riscă să devină un ,,pelerinaj” de rutină prin locuri deja cunoscute.
Totuşi Dobrogea de Nord e mult mai întinsă decât s-ar putea crede şi încă o ,,premieră” poate fi ,,stoarsă” oricând chiar şi Munţilor Măcin.
Atâta doar că alegerea traseului trebuie făcută împreună cu cineva care se mai si pricepe. Adică cu Andrei Raftopol.
Secaru e o culme bine individualizată în peisajul de la sud de localitatea Greci, un ,,munte” cu o altitudine relativă de vreo 300m şi care este legat de culmea principală a Munţilor Măcin printr-o culme înaltă şi îngustă.
Dacă mai ţinem seama că pantele sale sunt îmbrăcate în veşmântul multicolor al unor pădurici de cărpiniţă, mojdrean, stejar pufos şi peri sălbatici, decidem că avem tot ce ne trebuie pentru a putea porni la drum.
Lăsăm maşinile pe ,,Drumul grecilor”, la răspântia dintre căile de acces spre Cheile Chediului şi Cantonul Cozluc.
Ne întoarcem cu toţii spre muntele nostru şi suntem tentaţi să-l urcăm direct, pieptis, dinspre nord.
Cu greu Andrei ne convinge să-l ocolim prin dreapta.
Mai întâi pornim la drum deadreptu, printr-o mirişte.
Ajungem din nou la ,,Drumul grecilor”, cel pe care am venit cu maşinile până aici şi îl urmăm spre al doilea intrândal Depresiunii grecilor în coasta muntelui.
Acest ses, cultivat aici cu grâu de toamnă, se întinde pe mai bine de 6-7km din localitatea Greci pâna spre Şaua Oancea de pe culmea principala a Munţilor Macin.
Trecem prin marginea unei păduri de nuci, dar se vede treaba că veveriţele au suflat tot.
În dreptul vârfului stâncos Pietrele Lacului părăsim drumul si ne îndreptăm spre munte.
Din poieniţa prin care urcăm avem în spate o perspectivă spre Culmea Sivrica, înşiruire de 4-5 vârfuri stâncoase pe care am urcat în primavară. Vezi Jurnal ,,Munţii Măcin: Culmea Sivrica”.
http://www.carpati.org/jurnal/muntii_macin_culmea_sivrica/2697/
Urcăm prin pădurea pipernicită şi în ochiurile cu iarbă uscată ne tot oprim pentru a fi împreuna şi a spune bancuri, glume şi a retrăi amintiri cu faze tari din vremea vechiului Mecanturist.
Lăngă o cărucioară venită la furat de lemne găsim doar hamurile calului legate de hulube.
Cineva îşi da cu parerea ca poate animalul a fost înghiţit de vreun urs, gogârţ… după care i-a regurgitat căpestrele necomestibile.
Haida-haida, ajungem pe vârful pietrele Lacului.
Aici, după ce încep să se deschidă zările, se lasă pentru o vreme o linişte parcă nefirească… Toată lumea fotografiază.
În spate vedem locurile prin care am urcat până aici.
Privim mai atent, scoatem şi o hartă şi observăm că exista şi un al doilea promontoriu stâncos ce ţine tot de acest vârf Pietrele Lacului. Hai şi pe el!…
Ocolim doi paşi prin pădure şi găsim ca de aici se vede si mai frumos.
Pauza de pe cel de-al doilea vârf se tot lungeşte şi nimeni parca nu se indura să intre în padurea nesfârşită…
Atunci ar fi momentul să întindem şi masa.
Nimerim chiar lângă câteva firişoare din floarea denumită Miliţeaua dobrogeană, planta endemica pentru Munţii Macinului, dar care, de fapt, înfloreste în luna mai.
Şi o codiţa şoricelului galbenă.
Cele doua vârfuri Pietrele Lacului au, primul 349m, iar cel de-al doilea 344m alt.
De aici Culmea Secaru se vede ca e putin mai joasă, vârful ei sudic ridicându-se la abia 312m.
La masă am avut grija să nu se bea mai nimic… Doar s-a gustarit puţină pălincă, puţin lichior de cireşe amare culese de pe Moroianu, un picuţ de cornată, un vin corpolent de la Costache Negri şi unul mai suav de la Panciu…
Berea a fost un fel de apă minerală, pentru şpriţ.
Trecerea pe Culmea Secaru nu se face coborând direct în Valea Radului şi urcând pe celălalt versant, ci făcând un mare arc de cerc prin pădure, pe teren drept, la pas, adica o plimbare.
În apropierea potecii vedem o zona mai inverzită, probabil cuveta secata a unui lac temporar, cel care da numele celor două vârfuri din apropiere.
Trecem şi pe lângă un fânar gol, o hranitoare pentru căprioare şi constatăm astfel cât de mult se preocupă cei de la Parcul natural Maunţii Macinului pentru hrana de peste iarnă a sălbaticiunilor.
Ştim că ceva mai încolo sunt vreo trei poieni, aici în pădure, pe coama muntelui şi odata erau cultivate cu lucernă pentru aceste hrănitori.
Altfel cerboaicele vor coborî la lanurile cu grâu…
Ne dăm seama că, aşa cum mergem noi, la grămadă, suntem deja pe culmea principală a Munţilor Măcin.
Trebuie să ocolim larg pâlnia de formare a Vaii Radului, cea care ne desparte de Culmea Secaru.
Apoi Andrei scoate o schiţă de hartă, ca o copiuţă, pentru dificilul examen de orientare pe care trebuie să-l trecem astăzi.
,, Iată, facem stânga deabia după ce trecem de a treia poieniţă.”
Trecem de borna silvică cu numărul 125…
În a treia poiană ne regrupăm şi aşteptăm ca Andrei şi Marin sa dibiuască intrarea spre şaua ce ne va scoate pe Secaru.
Înainte de a ne afunda din nou în pădure mai tragem o poza de grup, de data aceasta şi cu ,,Aşa” lui Horia.
Prindem la fix drumeagul de pe şaua înaltă. Şi gps-ul lui Florin indică aceeaşi direcţie. Doar că zece minute mai târziu după intuiţia lui Andrei…
Spre nord se văd Cheile Chediului şi locul unde am lăsat noi maşinile.
Drumul, însoţit şi de un fantomatic marcaj punct roşu, se lasă repede spre pioana de la Cozluc.
Noi ţinem direcţia vest şi într-o rarişte ne oprim să culegem păducel şi măceşe. La câţi suntem ne comportăm ca un stol de grauri coborâţi în vie…
Apoi încet, fără grabă, ajungem pe Culmea Secaru undeva, în zona sa de mijloc.
Ne facem de lucru cu o busolă militară şi verificăm daca nordul ei coincide cu cel de pe gps-uri.
N-are cum, căci cele trei direcţii converg… Bene mă!… Ne laşi cu chestii d-astea?…
Andrei povesteşte pe unde s-au întors din nou la drum în tura de săptămâna trecută şi arată pe hartă cum au reuşit să nu ajungă şi atunci aici, pe Secaru.
În zona sa somitală Culmea Secaru e un platou larg, cu o vegetaţie de silvostepă.
De pe vârful din extremitatea nordică facem un tur de orizont şi vedem că până la maşini nu mai avem decât o coborâre abruptă.
Aici e locul de unde se vad cel mai bile Cheile Chediului…
O parte din grup n-a mai urcat prin chei şi ar dori să le vadă acum.
Hotărâm să ne despărţim: Florin Ichim îi va însoţii în chei, iar noi, câţiva, ne vom întoarce pentru a parcurge întreaga culme a Secarului până la vârful său sudic de 312m.
Rămân mai în spate şi privesc o pereche de goruni singuratici.
Îmi dau seama că în natură frumosul are o doză de egoism intrinsec. Se pare că natura nu vede cu ochi buni frumosul omenesc, veselia unui grup mare.
Iată, în singurătate îi dai frumosului şansa să ţi se dezvăluie. Nu sunt de acord cu Baudelaire, care spunea că ,,frumosul nu există decât în mine.”
(Cum spunea cineva: ,,Toate mamele nasc băieţi deştepţi ori fete frumoase, dar cu mine se pare că a cam întrecut măsura.”)
În iarba uscată abia mai sclipesc vreo patru garofiţe.
Când mi-am ridicat ochii din iarbă am văzut că Andrei îmi face semn să tac si să privesc spre marginea pădurii. Două căprioare cenuşii, cu nişte petice albe, în formă de inimioară la fund, ne privesc nemişcate.
,,Teleobiectivul…” vrea să spună Andrei sucindu-şi pumnii în dreptul ochilor.
După ,,macro” tu vrei ,,tele”?! Până m-am mocoşit eu…
La capătul sudic ne aşteaptă Emilia şi Adriana. Şi ele ne fac semn sa privim spre marginea pădurii. Ele spun ca au vazut patru caprioare. Altele decât ale noastre.
Eu mă bucur să fotografiez doar un păr sălbatic ,,vopsit” în roşu.
Nelson rupe câteva crenguţe pentru o ,,ikebana” în vaza de la birou.
Revenim în marginea dinspre nord a platoului şi privim spre Depresiunea Greci.
Dincolo de localitate încep să se profileze primele cocoaşe ale Culmii Pricopanului.
Ceva mai aproape identificăm Dealul cu Drum, cel din zona Racova, cu poteca marcată cu triunghi roşu.
În lumina înserării abia se disting în peisaj Pietrele Măriei.
Ajungem la maşini şi până ce noi ne împărtăşim impresiile, ne luăm la revedere şi facem promisiuni că ne vom reîntâlni cât de curând, Adriana o ciuguleste pe Aşa de cornuţi, dinţii-babei şi turiţă, pe care le-a strâns, ca un ,,carterpillar”, drept în frunte.
Rămân în urmă, pentru altă dată, ,,Copacul” şi (mai în dreapta) ,,Cantonul” de la Cozluc.
Traseul turei de azi.
Şi concluzia că, iată, atunci când avem timp mergem cu tot Galaţiul la Măcin, iar când nu avem noi timp… vine ,,Măcinul’ la Galaţi.
Ca un ,,Munte” la Mahomed.
P.S. Jurnalul lui Andrei Raftopol din tura de săptămâna trecută postat pe saitul Mecanturist.ro.
http://www.mecanturist.ro/2012/10/22/toamna-pe-varful-negoiu-al-muntilor-macin/
Clubul MecanTurist e unul dintre cele mai prolifice ca numar de ture, inclusiv departe fatza de Galati (Apuseni, Bucovina, Grecia), iar daca s-ar merge simultan (per weekend) in doua locatii diferite, palmaresul s-ar dubla. Cat despre faptul ca „s-a terminat” Dobrogea si ca „deja ne repetam”, va asigur ca ati acoperit abia a zecea parte din partea muntoasa, va provoc la un maraton de 5 zile pe culme continua, de la Dunare la Marea Neagra.
Multumim Gigi, Andrei, Marinica si Costel c-ati modelat aceasta tura faina si ati facut posibil ca toti cei 19 inscrisi sa poata „gusta” Pietrele Lacului si Secaru. Ne-am simtit bine, am socializat, am cutreierat putin muntele si pastram vederea superba a cheilor Chediu si a Pietrelor Lacului, vazute de pe Secaru.
O frumoasa amintire mecanturista…