Munţii Măcin: Culmea Sivrica

Motto:

,,Primăvară, unde-ai fost?

Iarna n-are niciun rost…

Vară, dacă iute treci,

Toamnă ni-i pe veci…”

Iarna în Dobrogea e ca o rochie de mireasă pe o fată bătrână.

Poate de aceea primăvara se grăbeşte aici să dreagă în vreun fel lucrurile…

Doar că graba asta a anotimpurilor ne poate da planurile peste cap şi suntem surprinşi mereu pe picior greşit.

Suntem în ultima zi de aprilie şi deja s-a instalat canicula verii, cu 32 de grade Celsius la umbră.

În aceeaşi formaţie de şase ca şi în tura din Niculiţel, (cu Eugenia, Adriana, Florin I., Florin B., Andrei şi cu mine), trecem peste muchia Chervantului şi numaidecât avem în faţă depresiunea Mangina, o ramură nordică a depresiunii Cerna.

În ,,fotografia sălbatică”, după melci, broaştele ţestoase se pozează cel mai uşor. Numai sa le găseşti, căci multe au treabă în această perioadă…

Ţinta turei noastre din aceste două zile se află undeva spre nord, dincolo de culmea prelugă a ,,T”-ului care leagă creasta principală a Măcinului cu vârful Iacobdeal şi braţul Măcin al Dunării.

Printr-un peisaj de savană şi o căldura tropicală luăm ca primă direcţie vârful Roman-bair.

Cu rucsacii îngreunaţi cu apa pentru două zile facem popas la fiecare petic de umbră.

Ne gândim că am putea tocmi un porter…

Prindem drumul colbuit de pe valea Mangina. Pe flancuri suntem însoţiţi de lătratul câinilor de la o stână.

Privim atitudinea de detaşare filosofică a ciobanului sprijinit în bâtă.

Cu doua săptămâni în urmă întâlnisem pe potcoava Delictaş un alt cioban care citea filozofie: Friedrich Nietzche-,,Om şi supraom”.

Eternitatea s-a născut la stână…

Mai sus valea Mangina se sfârşeşte înşelător, fără izvor, într-un platou fără de margini, umbrit de un stejăriş compact.

Mai mult din intuiţie, fără vreun reper sau vreo cărare, ne abatem spre stânga, în speranţa că vom ajunge pâna la urmă la o culme mai evidentă.

Atunci când am socotit noi ca ar trebui să fim pe culmea principală a ,,T”-ului în punctual numit Lifante, cotim spre vest şi ne afundăm şi mai mult în verdele pădurii.

Pe trunchiul unui copac descoperim o şopârlă ce stă nemişcată în faţa aparatelor noastre, parcă nevrând să renunţe la raza de soare ce-i încălzea reumatismele cervicale dobândite peste iarnă.

Ne oprim la umbra unui stejar cu un coronament cum n-am mai văzut decât prin tablouri.

E ora prânzului şi asta se poate vedea şi din forma regulată a umbrei.

Unele minuni ţin trei zile. Altele, numai trei ore.

Lăsăm în urmă umbra răcoroasă a pădurii de stejar şi ieşim la gol pe vârful Pietrele Albe 286m alt., de unde avem o prima perspectivă apre versantul estic al vârfului Priopcea.

,,Nalt-îi ceriul, largă-i lumea

Uite c-a-nvezit pădurea.”

De pe Pietrele Albe se deschide zarea spre Cerna.

Urcăm o nouă cupolă golaşă (vârful Boldea 306m) şi vedem spre nord localitatea Greci întinsă în depresiunea de sub Ghinaltu şi Călcata.

Din vârful Boldea se desprinde spre nord culmea Sivrica, un synclinal suspendat, desprins ca un pinten din culmea Mangina-Priopcea.

Ca aspect culmea Sivrica se aseamănă cu culmea Pricopanului, dar păstrând unele proporţii: Sivrica are circa 1500m lungime şi o altitudine maximă de doar 261m.

Versantul vestic apare deosebit de spectaculos când îl privim din şoseaua Măcin-Constanţa, înainte de a ajunge în pasul Priopcea. Cu toate acestea nu ştiu ca vreunul dintre prieteni să fi ajuns până acum pe aici.

Un picior masiv desprins din culmea Sivrica spre vest. Lipsa precipitaţiilor a lăsat degradarea muntelui doar în seama vântului, lucru ce a condos la formele de relief greoaie întâlnite în mai toată zona.

În zare se disting vârful Iacobdeal şi panglica braţului Măcin.

Culmea Sivrica e formată din patru aflorimente granitice

îngropate până aproape sus de propriile materiale de dezagregare.

Relieful rezultat se impune mai degrabă prin şeile largi. Efortul de a le depăşi e sporit de căldura înăbuşitoare, aşa că şeile devin deodata şi foarte adânci.

Un copac ne ademeneşte cu umbra sa asemeni părului cu fructe zemoase din povestea aceea cu două fete…

Numai că în cazul nostrum ,,febra descoperitorului” e mai puternică decât canicula de afară şi decât tentaţia unei clipe de odihnă la umbră.

Mergem mai departe.

Vedere spre capătul nordic luată de pe al doilea vârf stâncos.

Un bloc de granit aflat într-un echilibru precar.

Printre stâncile încinse de sub cel de-al treilea vârf.

O vedere dintr-un alt unghi spre culmea principală a munţilor Măcin, cu vârfurile Cetatea, Ioaneşu şi Secaru.

Vârful Sivrica 261m, capătul nordic al culmii.

Urcăm pe ultimul vârf pe o faţă estică, acum umbrită.

Paza de vârf de pe Sivrica.

Refacem traseul culmii la întoarcere şi din şaua ce leagă culmea Sivrica de vârful Boldea coborâm spre vest, spre locul în care de sus se vedea că ar putea fi un izvor.

În aceste locuri aspre un izvoraş e o adevărată minune. Mă întreb dacă această minune ţine în cele trei luni de vară…

Ne-a luat ceva timp până ne-am potolit setae şi ne-am găndit la diferenţa dintre o cămilă şi un moldovean: ,,O cămilă poate munci 7 zile fără să bea, iar moldoveanu poate bea 7 zile fară să muncească.”

Canionul în loess pe fundul căruia se află izvoraşul firav.

La capătul turei de pe Sivrica şi după aprovizionarea cu apă, ajungem la rucsaci şi ne dăm seama că ne încearcă şi foamea.

Hotărâm să înnoptăm la marginea pădurii de pe Boldea şi să nu mai urcăm seara Priopcea, aşa cum aveam în plan.

O decizie inspirată, căci după miezul nopţii, când am terminat palavrăgeala şi am întrat în corturi, s-au pornit într-un dialog două inconfundabile privighetori.

Noapte, dă-mi un vis curat

Ca argintul strecurat!

Stelele reci de pe boltă

Cadă-n roua de pe holdă.

Lângă cortul nins de lună

Stai tu, noapte, pază bună!

Dimineaţa e destul de răcoare şi parcă nici ciocârliile nu şi-au scuturat aripile de rouă pentru a se ridica în zborul lor ciripit către soare.

Cu rucsacii mai subţiaţi facem un ocol larg pentru a ocoli câmpul arat dintre Boldea şi Priopcea.

Culmea Sivrica privită din alt unghi.

Şi canionul de loess ce delimitează clar culmea Sivrica de vârful Boldea.

Începem uecuşul pe coasta Priopcei având în fundal un peisaj ,,iconic” pentru munţii Măcinului: creasta principală şi culmea Sivrica.

Spre ultima redută.

În fotografia anterioară se vede că Eugenia e cu un pas mai în faţă, sufficient ca ea să fie cea care vede prima vipera.

Mai sus panta devine accentuată, soarele mai arzător, iar aerul nemişcat, de parcă toate lăcustele au sărit să-ţi târâie în creieri.

De pe vârful Priopcea avem o perspectivă de zile mari spre Iacobdeal şi Dealul Bijoarelor, stiva de calcare cu o rezervaţie fosiliferă.

Poza de vârf de pe Priopcea 410m alt.

În spate se disting Balta Igliţa, Braţul Măcin şi, dincolo de el, popina Blasova.

De pe vârf mai privim încă o dată, de rămas bun, culmea Sivrica, ţinta călătoriei noastre din aceste două zile.

Ia să vedem şi linia traseului din aceste doua zile.

 

Versantul vestic al Priopcei, pe care vom fi nevoiţi să coborâm până la şoseaua spre Măcin.

Alegem pentru coborâre o zonă cu mai puţină stâncarie.

Jos, în pasul Priopcea, staţionează un autocar ce aşteaptă parapantişii pe care i-a adus aici pentru zbor.

Înainte ca noi să ajungem la drum, vedem ,,microbuzul nostru” care tocmai venea dinspre Cerna.

Fluierăm la şoferul autocarului să oprească el microbuzul… Şi fuuugi!…

Cursa picată la fix ne duce până la trecerea cu bacul de la Smârdan.

La o terasă de pe malul Dunării comandăm o stivă de mici. Că doar e 1 Mai şi micul se înţeleneşte tot mai mult în mase ca o tradiţie. Şi asta la orice sărbătoare.

Tot azi, în zi de sărbătoare, aflăm că s-a dat ,,dezlegare la peşte”, adică s-a suspendat pentru o zi prohibiţia de primăvară la pescuit.

Şi se vede că ,,microbul” peştelui e cel puţin la fel de tare ca cel al muntelui, de care suferim noi.

Şi, în inconştienţa lor, pescarii vor deveni în timp clienţii clinicilor de boli reumatismale.

Aici eu mă dau deştept, care, în pozele în care apar, mi se vede bandajul pus la spitalul de urgenţă, când mi-au extras căpuşa de pe braţul stâng…