Obcina Mare: Vârful Toaca-Pasul Ciumarna-Dealul Crucii

Aspectul caracteristic al Obcinelor Bucovinei, acela de relief vălurit, cu culmile paralele, este determinat de alcătuirea geologică şi de fragmetarea sa tectonică.

Formată din roci mai dure, şisturi cristaline şi dolomite, Obcina Mestecănişului deţine altitudinea maximă a zonei, Vârful Lucina de 1588m.

Obcina Ferdeului şi Obcina Mare aparţin zonei flişului şi a gresiilor, aspect ce a determinat o mai puternică eroziune, astfel că în Obcina Mare altitudinea maximă abia se ridică la 1223m în Vârful Şcoruşeţu.

(În şisturile bituminoase şi gresiile de pe Vârful Rusca, de lângă Suceviţa, s-a găsit cel mai mare peste fosil din ţara noastră.

Dacă aş veni să spun că acesta avea o lungime de peste 1,8m sper să nu fiu privit ca un povestitor în cele vânătoreşti…)

În schimb Obcina Mare se impune prin lungimea sa de peste 60km de culme continuă, nefragmentată de cursuri de apa ori de şei mai adânci.

Culmea domoală a Obcinei Mari, însoţită şi de o potecă (chiar drum de căruţă), ar putea tenta pe drumeţ, dar gândul că 90 la sută din traseu se desfăşoară prin codrii întunecaţi de brad, face ca de fiecare dată planurile făurite în faţa hărţii să rămână la stadiul de dorinţă…

Ajungem în ,,Ţara de Sus” venind dinspre Fălticeni, pe lângă Dealul Păltinoasa şi micuţa Obcină a Voroneţului.

Străbatem cochetul orăşel de munte Gura Humorului şi dincolo de ramificaţia drumului spre Mânăstire Voroneţ prindem un drumeag spre dreapta şi oprim în preajma unor gospodării invadate de flori.

Ne echipăm de drum, cu bocanci şi jambiere, căci iarba e udă de la ploile de ieri.

Ţinem drumeagul de pe valea pârâului Toaca vreo 200m şi la indicaţiile unui localnic o luăm la deal, de-a dreptul, fară cărare.

 

Decum ieşim la culme vedem în stânga alte 3-4 spinări de obcine. Se pare că cea din ultimul plan ar fi chiar partea estică a Obcinei Feredeului.

Urcăm o vreme printr-o tăietură de pădure.

În spatele nostru, de partea cealaltă a Râului Moldova, se deschide Valea Voroneţului.

La celălalt capăt al satului, într-o poiana de pe stânga pârâului, e cuibarită vestita mânăstire, locul unde a stăreţit o vreme la fel de vestitul părinte Daniil…

Mai sus tăietura de pădure se sfârşeşte şi în dreapta se iţeşte poiana de la care avem mari aşteptări, din care să vedem de sus panorama oraşului Gura Humorului.

Urcăm prin aerul rece şi tare, prin iarba cruda, lipsită încă de podoaba florara a lunii iunie.

Întâlnim doar câteva exemplare de poroinic (Orchis mario), una dintre cele câteva orhidee sălbatice ce pot fi întâlnite prin pajiştile din Carpaţi.

Şi o specie de culoare roz: Orchis papilonaceea.

Mai sus ajungem în poteca de pe culmea principală a Obcinei Mari.

În fotografie se vede cum cărarea lată ocoleşte Vârful Toaca prin stânga şi în planul depărtat intră în padurea de molid.

În continuare poteca de culme (marcată cândva cu bandă roşie) trece peste vârfurile: Magherniţa 1031m, Tocila 1074m, Preluca 1083m, Bobeica 1207m, Rotunda 1163m, Scoruşeţu 1223m, Poiana Marului 1196m, Poiana Prislop şi Poiana Ciumârna.

Una-două zile de mers până în Pasul Ciumârna. Tentaţia e mare, dar cine mai are în ziua de azi trei zile libere pentru a străbate întreaga culme a Obcinei Mari?!…

De data aceasta ne mulţumim să descoperim locurile şi să ,,ciugulim” ce-i mai frumos din acest colţ de ţară.

Exemplarul de pin roşu de lângă potecă, jalonul de intrare în Obcina Mare dinspre sud-est, de la Gura Humorului.

Ajungem pe Vârful Toaca 834m, punctat de o cruce albă.

De pe vârf privelistea e generoasă spre mica depresiune intramontană, locul unde Humorul (stânga) se varsa în râul Moldova.

În spatele fotografiei se vede Dealul Păltinoasa, extremitatea sud-estică a tuturor Obcinelor Bucovinei, iar în dreapta avem Obcina Voroneţului.

Spre est vedem cum începe să se profileze Obcina Cacica-Călugăriţa, chiar de la ultimile case din oraş.

Obcina Cacica-Călugăriţa se continuă cu o înşiruire de vârfuri golaşe.

În partea din stânga fotografiei se distinge profilul svelt, de un alb strălucitor, al bisericii Mănăstirii Humor.

Am fi dorit o coborâre de-a coasta până la vechiul lăcaş, dar asta ar fi prelungit tura cu cel puţin 2-3 ore.

De jos auzim latratul câinilor de la stână, aşa, de figuraţie, că n-or fi nebuni să urce până la noi.

Pentru coborâre alegem o alta rută, poate cea corectă pentru intrarea în traseul de culme al Obcinei Mari, pe un picior de munte prelung şi cotit spre dreapta.

Abia dupa ce ajungem la jumătatea muntelui vedem că sub vârful pe care am fost stă scris numele oraşului de la poale.

În dreapta vedem locurile pe care le-am străbatut la urcare.

Mai jos trecem pe lângă o altă stână, ridicată mai pe fugă…

Ajungem deasupra caselor şi căutăm din ochi un loc pe unde să ieşim la drumul principal.

Ne lăsăm mai spre dreapta şi vedem că odată ajunşi la pensiunea de mai jos, problema ieşirii la drumul principal ar fi ca şi rezolvată.

Trecem pe lângă acareturile unei gospodării şi repede ajungem chiar în drumul unde am lăsat maşina.

De la Gura Humorului mergem pe drumul eruropean de traversare a Carpaţilor. În localitatea Vama era punct de graniţă pănă în anul întregirii.

De aici facem dreapta pe drumul ce însoţeşte apa Moldoviţei pâna dincolo de izvoare.

La Vatra Moldoviţei facem popas şi, cu toate ca nu era în plan, ceva ne atrage spre mânastirea de dincolo de zidurile groase.

În curtea interioară suntem luaţi de valul unui grup de pelerini. O maică-ghid are răbdarea şi harul de a da viaţă fiecărei picturi de pe zidul exterior, apoi celor din naos.

Căte ceva mai ştiam şi noi: că icoana mare din dreapta altarului reprezinta întotdeauna hramul bisericii, că pe peretele din faţa altarului, în partea dreapta găsim totdeauna tabloul votiv reprezentând pe ctitorii bisericii, împreună cu familiile lor, oferind macheta bisericii, prin intermediul sfinţilor patroni ai ei, către Maica Domnului Si Isus Hristos.

Aici vedem chipul lui Petru Rareş, cu familia, în straie de culoare galben-auriu, culoare reprezentativa pentru Mănăstire Moldoviţa, ridicata in anul 1537.

În liniştea relativă a Mânastirii Moldoviţa.

În centrul localităţii găsim şi un indicator vechi, triunghi roşu, care trimite spre extremitatea nordică a Obcinelor, prin satele dintre Obcina Feredeului şi Obcina Mare: Moldoviţa, Râşca, Argel, Dubiuşca, Zalomestra, Brodina…

Nu e un traseu de culme, ci unul care urmeaza Valea Moldoviţei, ca apoi sa treaca dincolo, la apa Brodinei.

În sezonul estival pe Valea Moldovei circulă şi Mocăniţa Huţulca.

De la Vatra Moldoviţei intrăm pe Valea Ciumârna şi dupa 6km de drum asfaltat oprim în satul cu acelaş nume.

Chiar în centru Adriana întreaba de bisericuţa veche care ne-a adus până aici…

O ,,stradă” din satul Ciumârna de pe faţa muntelui Ursulova.

Pe o terasă de pe partea dreaptă găsim Biserica scândurarilor huţuli din Ciumârna.

Ascunsă în spatele unui gard de bârne groase, bisericuţa îşi dezvăluie călătorului răbdător povestea sa veche de mai bine de trei sute de ani…

Lăcaşul acesta dumnezeiesc a fost cumpărat cu 300 de florini şi adus de ciumârneni în satul lor, lemn cu lemn, tocmai de la târgul domnesc al Câmpulungului.

Doi ani au cărat huţulii lemnele cu carele cu boi, iar icoanele, prăznicarele, odăjdiile… le-au adus la piept.

Aşa cum am văzut ca fac ctitorii de biserici, închinând lăcaşul lui Dumnezeu, oferindu-I-l pe palme, cu coconii domnesti alături…

Doar un ochi atent poate înţelege meşteşugul suprapunerii lemnelor ,,cladite în magla”, ,,în coadă de rândunică”, fără niciun cui, ori legătură străină.

Aflăm că această ştiinţă străbună a ,,scândurarilor” de la munte este ,,predată” copiilor şi nepoţilor lecţie cu lecţie, începând de la alegerea copacului din pădure.

Astfel talpa bisericii nu poate fi decât din stejar ,,ridicat” din pădure doar prin februarie-martie, nu mai târziu.

Dar meseria adevărată e la alegerea lemnului pentru părţile nordice ale bisericii, cele mai expuse la umezeală.

Pentru asta se caută în partea de sus a codrului lemnul de ,,zâmbru”.

Aflat încă în picioare, lemnul se alege cu ochiu, se ascultă cu urechea sunetul scos la lovirea cu lama securii şi… chiar se gustă pe limbă.

Se ia o aşchie din rădăcină şi ea trebuie sa fie dulce… şi nu iute, ori amară…

Lemnul astfel ales şi tăiat se afumă, apoi se ţine trei săptămâni în pământul acid al muşuroaielor de furnici. …Pentru a nu putrezi nici peste trei-patru sute de ani…

Tot povestindu-ne, Maxim Gavrilciuc, ghidul nostru de ocazie, ne invită sa urcăm scările de lemn ale clopotniţei.

Apoi spunea că a auzit de la bătrânii satului că în vara lui 1944, după ce ruşii rupseseră frontul şi răzbiseră până prin locurile astea, în clopotniţa asta urcaseră câţiva nemţi din ultimile linii ale frontului.

Şi-au dat seama că clopotul din dreapta e făurit dintr-un aliaj de cupru cu aur şi şi-au pus în plan să-l dea jos.

Dar când să treacă la treabă, dinspre munte au ţăcănit scurt mitralierele ruseşti.

Nenea Maxim a venit cu doi-trei băietani să sape groapa pentru un moş din sat.

Ne invită şi pe noi la parastas, explicându-ne că aici, la ei, la huţuli, mai intâi oamenii se pun la masă, mănâncă, beau, vorbesc de bine mortul şi abia dupa aceea îl conduc la groapă.

Ţara huţulilor… Ţară mică, câteva cruci pe morminte…

Maxim Gavrilciuc, ,,stăpânul” cimitirului şi al poveştilor din Ciumârna.

Mai sus de satul huţulilor drumul se înscrie prin serpentine largi pe pajiştile verzi ale Obcinei Mari.

Poienile de aici sunt declarate Rezervaţie naturală pentru ocrotirea unei plante atât de rare ca nici noi n-am reuşit să dăm de ea.

Ajungem în Pasul Ciumârna 1100m de pe culmea principala a Obcinei Mari, în locul ştiut de toţi sub numele de ,,La Palmă”.

Serpentinele dinspre Ciumârna, pe unde tocmai am urcat.

Ne echipăm din nou pentru tură şi prindem drumul de culme dinspre sud.

Aflam că pe Vârful Prislop am putea întâlnii militari în aplicaţii, dar motivul pentru care nu continuăm prea mult pe creastă e noroiul masiv de la ploile de ieri.

Cu putina determinare am fi ajuns înapoi pe Vârful Toaca. În vreo doua zile…

Ne întoarcem în trecătoare unde tocmai au sosit vânzătorii de ouă încondeiate. Au venit pe urma noastră, din Vatra Moldovitei, iar un ouţ cu mărgeluţe merge cam la 5 lei.

Monumentul din Pasul Ciumârna a fost ridicat în anul 1968, spre cinstirea constructorilor dificilului drum ce traverseaza Obcina Mare de la Suceviţa la Vatra Moldoviţei.

De data asta prindem drumul de culme din direcţia opusă, înspre Putna.

În poiana de mai jos gasim un buchet de narcise bătute. La noi li se mai spune şi ,,ghiocei-ca-steaua”.

Străbatem o

pânză de padure şi ieşim în Poiana Ursului.

Drumul de culme al Obcinei Mari urmăreşte pe acest sector chie liziera pădurii din faţă. Ce tentaţie s-o ţii tot înainte!…

Ne mai minunăm încă o dată de peisaj.

…Şi prindem drumul de coborâre spre Suceviţa.

Trecem în goana maşinii pe lângă Mânăstire Suceviţa, poate cea mai frumoasă şi elegantă dintre ctitoriile voievodale ale Bucovinei.

În schimb oprim în Marginea, localitate renumita pentru atelierele sale de ceramică neagră.

Pe lângă mulţimea de cioroboaie aflate în diferite stadii de producţie, suntem surprinşi să descoperim două şiruri paralele cu replici în lut ale celebrei perechi ,,Gânditorul de Hamangia”.

Şi mai surprins sunt atunci când aflu că meşterii cunosc faptul că statuetele au fost găsite la Baia şi nu la Hamangia…

Şi mai mult de atât, în faţa atelierului opreşte un autocar cu…japonezi, care se duc glonţ, unde credeţi?… la rafturile din magazin cu statuetele noastre…

Custodele unui alt muzeu-magazin, cu artă ţărăneacă de Marginea.

Iată-ne ajunşi la Putna!

În mod normal drumeţul ar fi ajuns aici după povara a trei zile de mers prin pădure.

Încercăm şi noi să gustăm un strop din satisfacţia celui ajuns la acest capăt depărtat al Obcinei.

Înainte de a ajunge la mânăstire prindem drumul spre chilia lui Daniil-Sihastru, dar nu cu gândul de a o vizita, ci pentru a găsi drumul betonat ce străbate satul mai prin stânga, ca mai în colo să continuie în sus pe Valea Putnişoarei.

Trecem apa Putnei pe un podeţ îngust şi lăsăm maşina pe malul apei.

Ne schimbăm in bocanci şi căutăm cu privirea potecuţa ce se strecoară printre gardurile a două gospodării.

Un urcuş scurt, printr-o plantaţie tânără, ne scoate în preajma unei troiţe cu o cruce alba de beton.

Vedem deja de sus casele mai dinspre munte, de pe unde incepe aleea de acces la Mânăstirea Putna.

De la troiţa de jos vedem în faţă Dealul Crucii. Cândva, pe pantele dinspre mânăstire era scris cu puieţi de brad cuvântul ,,ŞTEFAN”.

În iarba măruntă de pe potecă vedem şi o năpârcă…

La început tura promite a fi o plimbare lejeră, apoi panta creşte tot mai mult.

În dreapta se vede tot mai bine Mânăstirea Putna, cu biserica sveltă, împodobită la exterior nu cu freşce pictate, ci cu adevărate dantelării de piatră.

Ştim bine legenda în care se povesteşte că Ştefan cel Mare ar fi ales locul înălţării lăcaşului de rugăciune prin slobozirea unei săgeţi din arcul său, chiar de aici, de pe Dealul Crucii.

Mai de sus se profilează şi mai bine acest capăt al Obcinei Mari, sfârşită aici prin interfluviul dintre Valea Putnei (stânga) şi Valea Putnişoarei (dreapta).

Pe Valea Putnişoarei se înscrie un traseu turistic marcat cu cruce albastră, care, în 4-5 ore ne conduce până în preajma Mânăstirii Suceviţa.

Trecem de vârful punctat acum şi de o cruce mai mare, electrificată.

Întrăm în adâncul pădurii de pe culme şi încercăm să ne familiarizăm cu imaginile acestea care ar fi însoţit drumeţul dealungul întregului traseu de trei zile.

Doar că de multe ori, în schimbul singuratăţii locurilor, sunt de preferat oamenii locurilor.

La întoarcerea de la Putna ( în localitate facem loc unei coloane de 7 autocare cu pelerini, cu maşina de poiţie antemergatoare şi maşină de salvare la urmă) oprim în loclitatea Vicovu de Sus.

Pot spune că ştiu aşezarea asta la fel de bine ca pe satul natal.

Ne vom revedea aici cu prieteni buni cu care ne cunoaştem de peste 16-17 ani.

Despre ,,fenomenul Vicov” s-ar putea scrie o carte… Despre hărnicia unor oameni care au ridicat în două decenii poate cele mai importante fabrici de încălţăminte de pe la noi.

Casa prietenului unde mă prindeau mereu lungile nopţi de iarnă în aşteptarea finalizării comenzilor de încălţăminte…

,,Casa de oaspeţi” unde şoferul din mine visa doar drumuri troienite…

În ,,raiul bucovinean” în care continui să vin pentru a mă convinge de fiecare dată că prin muncă se poate visa la orice…

Încheiere.

Cu altă ocazie comparam Bucovina cu Dobrogea comparând doar căruţele.

Fară a mă dezice de vreuna, imparţial ca un părinte, voi încerca o nouă comparaţie…