Aventura greaca (2): Canionul Vikos si Muntii Pindului

Grecia e o ţară muntoasă. Când o străbaţi pentru prima dată rămâi surprins de dezordinea reliefului, de aşezarea parcă nefirească a lanţurilor muntoase în peisajul general al părţii continentale.

Pentru multă vreme ţinutul muntos din nordul Greciei a fost străbătut doar de poteci pentru picior, ori pentru caravane.

Prin pasurile înalte ale Munţilor Pindului nu treceau decât turmele vlahilor în timp de pace şi falangele pedestre în timp de război.

Această izolare pe care o oferă ţinutul zagorian a păstrat în zona Epirului o insulă de latinitate desprinsă din lumea vlahă de dinaintea venirii slavilor în Balcani.

O fotografie veche, devenită tablou, cu vlahi zagorieni urcând carările Pindului pe la sfârşitul sec. 19.

De la Ioannina ne îndreptăm spre nord, pentru a ajunge în unul din satele de pe rama sudică a Munţilor Pindului.

Dintr-un labirint de intersecţii rutiere pirdute pe dealungul unor văi seci alegem cu greu destinaţia noastră pentru această zi, silabisind cu greu un panou cu litere greceşti: Monodhendhri.

În ţinutul Epirului satele zagoriene au ca particularitate faptul ca sunt construite în totalitate din piatră: străzile sunt pavate cu piatră, gardurile sunt ridicate din piatră, zidurile caselor sunt din piatră frumos făţuită şi chiar acoperişurile sunt făcute din pietre, din lespezi mai subţiri aşezate cu măiestrie ca ţiglele de pe casele noastre.

Stradă cu case de piatră din Monodhendhri.

Mai mult de atât, în prezent aceste sate, 40-50 la număr, sunt aproape pusti.

Istoria lor spune că, datorită terenului arid (n-ai să vezi aici loturi agricole lucrate şi nici staule pentru animale), delungul vremurilor bărbaţii au plecat la munca în Occidentul acelor timpuri.

S-au întors acasă cu mici averi şi au ridicat cu ele satele de piatră, apoi şi-au asigurat cu restul de bani o oarecare autonomie faţă de ocupaţia otomană.

Ne cazăm la o pensiune din centrul satului şi spre seară echipa noastră de 9 foşti ,,olimpici” se împarte în trei echipe mai mici şi mai eficiente în demersul nostru de descoperire a locurilor noi.

Împrerună cu Adriana şi Costel pătrundem în labirintul de piatră apucând de la început pe străduţa ce trece prin faţa şcolii părăsite, cu buruieni crescute prin pavajul curţii.

Găsim la fel de pustie şi mânăstirea Sfântul Gheorghe (Agios Georgios).

La un vechi magazin sătesc au fost trase obloanele. Greu de spus când…

Aparent pustiu, parcă părăsit brusc în urma unui cataclism universal, satul se doreste a fi, totuşi, o destinaţie turistică aflată într-o permanentă stare de ,,stand by”.

Pe un panou aproape ruginit citim ca prin anii 80 aici s-au construit din fonduri europene câteva obiective turistice, printre care şi un teatru de vară şi un camping în Poiana Stejărişului.

Intrarea în amfiteatru.

Se lasă seara mai repede decât ne aşteptam. Pe la 19,30.

Am constatat că în Grecia, chiar în perioada asta a solstiţiului de vară, ziua nu este aşa de lungă cum ne-am obişnuit în zona latitudinilor noastre.

Soarele răsare pe la şase şi ceva şi apune pe la ora 19.

Ne oprim în faţa unei case în care se simte ceva miscare. Pe o mică terasă pavată cu piatră două mese cu cate patru scaune aşteaptă…

Pe holul de la intrare zărim o vitrină frigorifică drapată cu culorile verzi ale unor mărci de bere.

Nu ne-am lamurit prea bine dacă noi am fost primii musterii pe ziua de azi.

A doua zi, dupa micul dejun, Dan şi cu Edy pleacă cu amândouă maşinile pentru a lasa una dintre ele la iesirea din traseul de trei zile pe care urma să îl facem.

Povestesc că au ocolit cam 35km şi au lăsat maşina lui Dan în satul Kapetsovo. Un sat format dintr-un sens-giratoriu şi atât.

În răstimpul cât ei au fost plecaţi, noi formăm o echipă reunită, în care fiecare urma să arate grupului locurile descoperite de el cu o seară mai înainte.

Trecem printr-o piaţetă cu un platan secular răsărit cândva chiar în mijloc.

Ştefan ne conduce pe drumul de piatra descoperit de el, care ne scoate pe esplanada unei micuţe mânăstiri.

De pe o terasă a acestei mânăstiri, care se cheamă Sfânta Paraschiva, avem pentru prima dată o perspectivă asupra canionului Vikos.

Până în anul 1986 canionul Vikos a fost considerat (notificat şi în Cartea Recordurilor) ca fiind cel mai mare din Europa.

Adâncimea medie a canionului este de 900m, iar distanţa între pereţi la partea superioară atinge 1100m. Deasemeni lungimea sa depăşeşte 12km.

După măsurători ulterioare s-a stabilit că lungimea canionului Samaria din insula Creta este de peste 15km, în prezent acesta deţinând recordul european amintit.

Observăm că o brână îngustă străbate unul dintre pereţi pe la jumatate.

Aşa cum ne aşteptam, mânăstirea Aghia Paraskieva e pustie.

Străbatem o mică curte interioară şi pătrundem şi într-un paraclis ceavea uşa larg deschisă.

Nici ţipenie de om…

O scară cu balcon conduce la o chilioară cu uşa descuiată.

De pe o altă terasă avem posibilitatea să studiem modul de aranjare a lespezilor din acoperiş.

O caracteristică generală a ţinutului calcaros zagorian e că startele de rocă sunt totdeauna perfect orizontale şi nu întoarse la 90 de grade ca în creasta Pietrei Craiului.

În plus stratele de calcar se prezintă sub formă de lespezi subţiri, ca cele de gresie.

Deci materialele pentru o astfel de casă de piatră nu te costă mare lucru. Iei o rangă şi-ţi scoţi piatra care trebuie…

Ieşim în spatele mânăstirii printr-o portiţă boltită.

După o muchie verticală a peretelui pătrundem pe brâna orizontala de pe o faţă nordică, mai umbrită.

Înaintăm cu uşurinţă pe platforma perfect plană, dar nu uităm că suntem la 500-600m deasupra firului văii.

Urmărim brâna până la un cot al peretelui şi înainte de intrarea într-o peşteră ne întâlnim cu un turist grec.

Ne arată tufele de soc până unde se poate înainta, apoi ne aşteaptă să facm împreuna drumul de întoarcere la bisericuţă.

Ne povesteşte ca soţia dumnealui, grecoaică, a urmat ,,farmacia” la Cluj, iar el e madic. Şi amândoi locuiesc la Atena.

Ne tragem mai spre umbra unor ziduri ale mânăstirii…

Ne mai povesteşte că a vizitat Cheile Bicazului şi Delta Dunării.

Îl asigurăm că în drum spre deltă a trecut şi prin oraşul nostru.

Spre deosebire de kir Kiriacos de la Ioannina, domnul Kautris e încântat să vorbească despre România. A citit despr mareşalul Antonescu şi regele Mihai şi mai nou despre Ceausescu.

Apoi ne vorbeste de războiul civil din Grecia anilor 1948-1949 şi de dictatura coloneilor.

Împreuna tragem concluzia că aparţinem unor popoare extrem de neliniştite şi suntem de acord că şi unii şi alţii ne-am plictisi îngrozitor într-o ţară ca Olanda, sau Danemarca…

Acolo istoria la clasa se poate face cu profesorul de sport…

Ne întoarcem la punctul de întâlnire cu şoferii şi în jurul orei 11 pornim din Monodhendhri spre fundul canionului Vikos.

O cărare pietruită (cu lespezile puse pe muchie, în picioare) ne coboară abrupt prin serpentine scurte şi aeriene.

Într-o oră şi un sfert, mai cu glume, mai cu ironii, căci ne auzeam, dar nu ne vedeam de vegetaţie, coborâm o diferenţă de nivel de apropae 700m. După gps.

Simţeam că n-ar mai fi mult până în fundul pământului…

Ajungem jos si facem un prim popas pe bolovanii albi. În canion Ştefan va constata că gps-ul dă erari mari, probabil datorită undelor reflectate de pereţi.

Pereţii care ne înconjoară sunt impresionanţi. Niciun mod de ai fotografia parcă nu reuşeşte să le redea adevărata măreţie.

Pornim să strabatem canionul spre aval.

Poteca e bine conturată şi din loc în loc e marcată cu ideograma O3 , pe tăbliţe prinse pe copaci.

Ea şerpuieste permanent, dar pe verticală, agăţata de peretele din stânga, când coborând la nivelul talvegului sec, când căţărându-se la 200m înălţime, uneori chiar dublată de corzi fixe.

Aici strabatem o limba de grohotiş.

Pe unele porţiuni ale traseului vedem din cărare alveolele pline cu apă de pe fundul canionului.

Socotim că o străbatere a canionului chiar pe firul văii ar fi foarte dificilă, pe alocuri imposibilă

După vreo trei ore de la plecare ajungem într-o zonă mai puţun sălbatică.

Pe versantul drept în acest loc ,,se varsă” în Vikos un canion afluent cu numele de Megas Lakkos.

Pe malul nostru întâlnim o zonă mai largă, dar presărată cu mari blocuri căzute din perete.

Printre ele, dar mai spre albie, se afla şi un izvor amenajat printr-o aducţiune a apei de pe celălalt versant.

Locul e destinat popasului de la jumătatea drumului, aşa că hotărâm să ne oprim pentru masa de prânz.

Ne prinde din urmă un grup de finlandezi mai obosiţi , mai însetaţi, mai slab echipaţi, dar şi mai tăcuţi decât noi.

După masă Dan şi cu Edy coboară în albie ca să încerce apa. Au făcut pofta de baie şi fotografilor…

Peisaj mai rar pe canionul sec al Vikosului, bolovani si băltiţe cu apă, în zona izvorului de pe malul stâng.

Obişnuiţi cu marcajele bune din Carpaţi, aveam sa le gasim cam deficitare pe cele intâlnite prin munţii Greciei.

Deşi totul in jur e din calcar încins şi e greu să-ţi imaginezi o ploaie în ţinutul zagorian, pe alocuri străbatem o adevarată junglă.

Ne oprim pentru câteva poze sub un perete surplombat.

În partea dreaptă se mai deschid spre canionul Vikos alte chei înguste ale unor văi afluente. Toate seci.

Se vede treaba ca odată şi odată pe aici au curs ape învolburate.

E mai greu să-ţi imaginezi ca pietrele astea ar mai fi miscate acum de unele viituri.

Aproape de final valea se deschide, dar pereţii sunt încă înalţi si nu lasă posibilitatea ca o potecă să ne scoata din canion.

Peretele din dreapta e din nou fragmentat de văi afluente.

Misterul ieşirii din canion avea sa se lamureasca mult mai jos, la o intersecţie de poteci străjuita de un ulm bătrân.

Spre stânga porneste în urcus cărarea spre satul Vikos, iar spre dreapta, dupa ce traverseaza firul văii, avea să urce traseu nostru spre două sate zagoriene surori: Megalo Papingo (Papingo Mare) şi Micro Papingo (Papingo Mic).

În locul în care traseul O3 traversează firul canionului vadul este perfect secat şi bolovanii albi de pe fund spălaţi de ploi.

La numai 10m mai jos o puternica exurgenţă (izvor, izbuc) da naştere la un râu cu debit mare, cam cum ar fi Cerna în zona Băilor Herculane.

Ne răcorim bine, luăm apă proaspată şi pornim sa urcăm poteca cu serpentine strânse de pe malul drept.

Deşi uscată ca într-o Dobroge de luna august, vegetaţia ne prilejuieste întâlnirea cu fel de fel de flori vazute pentru prima dată.

O chem pe Doina şi Doina mă cheama pe mine ca să nu scapăm niciun exemplar din asta rarisim…

Mai sus o creastă parca de marne dă impresia ca ne va bara înaintarea.

O lacustă aşa, mai înfiripată, de vreo 10cm lungime.

Când fotografiam un fluture anunţam tare că sunt dispus să schim un fluture cu două flori frumoase. Ca la timbre…

Ace de calcar, martori de eroziune pe care echipa i-a asemănat repede cu Acul Cleopatrei de sub Negoiu…

Luăm repede înălţime. Privim spre fundul canionului şi vedem apele râului abia format.

E posibil ca în alte vremuri râul Vikos să fi curs pe întrega lungime a canionului, ulterior ele găsindu-şi un alt curs, mare parte subteran.

Înainte de a se vărsa în Marea Ionică, după alţi 40km, Vikosul străbate dealatul şi Albania.

Dupa ce ne ridicăm la vreo 400m faţă de fundul canionului poteca schimba de direcţie spre nord şi se strecoara pe sub pereţii de sus ai versantului drept.

Soarele incalzeste stânca şi temperatura depăşeşte cu siguranţă 40 de grade.

Traversăm spre stânga zona de formare a unui canion afluent . Sub pereţii din versantul drept ghicim casele de piatra ale satului Micro Papingo.

Noi avem cazare rezervată de Edy pe internet în satul Megalo Papingo.

Alt sat de piatră, aceleaşi caracteristici: pensiuni modeste şi terase în curtea casei care aşteaptă niste turişti iluzorii.

După cazare, cum gazda noastra nu are şi tradiţionala ,,taverna” mergem prin vecini.

O găsim singură acasă pe tanti Kalioppi, o vlahă verde, de vreo 78 de ani.

Ca de fiecare dată punem mese cap-la-cap, apoi dăm o mână de ajutor gazdei să aducă berile de la vitrina frigorifică din casă.

Tanti Kalioppi nu e surprinsa ca graiurile noastre, românesc şi vlăhesc se aseamăna atât de mult. Are o nepoata la centrul cultural de la Metsovo şi povesteşte că vlhaii de acolo şi o mână de români inimoşi din Drobeta Turnu-Severin au facut vara trecută nişte vizite încrucişate.

Ne minunăm de formele la care au rămas unele cuvinte româneşti, neşlefuite de sute de ani.

Apoi doamnei Kalioppi îi place sinonimul nostru la cuvântul ţuică: rachiu.

Îi place şi rachiul, căci noi bem bere, iar dânsa unul mic…

…Printre gene lipite văd cum Spania învinge Portugalia la lovituri de la 11m şi încet-încet trec în lumea viselor…

[[ Prin excelenţa faptelor, ,,aventura greacă” s-ar putea identifica în cel mai fericit mod cu aventura lui Alexandru cel Mare în războaiele de cucerire a Orientului.

La treisprezece ani tatăl său îl pune sub autoritatea lui Aristotel. Copilul ascultă cu pasiune lecţiile unui maestru care ştie tot. Citeşte operele lui Homer, Pindar şi Euripide.

La şaisprezece ani i se încredinţează o unitate a armatei tatălui său şi funcţia de regent.

La moartea lui Filip al II-lea, aflat la vârsta de numai 20 de ani, Alexandru începe o domnie de 12 ani care va schimba faţa lumii antice.

O fire a contrastelor, se va încerca explicarea personalităţii duble a marelui conducator prin moştenirea sa genetică.

Mama sa, o fire violentă şi cu o sensibilitate excesivă, pretindea că se trage din Pirus, fiul lui Ahile, eroul cu inimă de leu.

Şi mai şi, dinspre tată, Alexandru era convins ca se trage din însăşi Zeus, tatăl lui Heracles.

Şi astfel, într-o lume obsedată de supranatural, se va lua degraba hotarârea de a face din Alexandru un zeu.

Crezându-se un supraom, eroul nostru se va comporta pe mai departe ca un supraom.

Uită repede lecţiile de morală ale lui Aristotel şi va afirma că pentru el moderaţia este calea sigură spre eşec.

Visând să reînvie amintirile Iliadei, Alexandru porneşte o expediţie a Europei împotriva Asiei.

Împingându-şi imperiul până dincolo de India şi China, macedoneanul rămâne fidel ideilor elenistice ale lui Aristotel şi încearcă să răspândească în lume cultura greacă.

Astfel el are în plan să ridice din temelii pe cuprinsul întregului imperiu 34 de oraşe greceşti, toate urmând să-i poarte numele.

Se ştie că numai în unul din cazuri planul său a răzbătut: oraşul Alexandria din Egipt.

Şi ce oraş!…

Olimp al înţelepţilor, comoară a ştiinţelor cuprinsă într-o bibliotecă legendară.

La doar 33 de ani Alexandru cel Mare a intrat în istorie lasând în urma sa un mare imperiu grec.

Peste mai puţin de trei secole, un alt bărbat de 33 de ani , avea să lase omenirii un imperiu şi mai mare. Un imperiu universal ridicat pe iubirea de oameni…

Totuşi, pănă la urma-urmelor, orice mare cuceritor cu sabia se dovedeşte în particular a fi un mare tiran.

Nu cred ca un supus din vremea lui Napoleon a fost prea încântat sa ia parte la nesfârşite expediţii…

Retoric şi Ştefan cel Mare se întreba: ,,Unde e Boldur… şi Comşa… şi… Pământ!”

Dimineaţa facem o regrupare la sala de mese şi discutam despre obiectivul zilei, refugiul Astraka, aflat la altitudinea de 1950m.

Mai întâi urmăm cale de vreo 2km drumul sinuos care leagă satele Megalo şi Micro Papingo.

Casă de piatră din Micro Papingo şi creasta muntelui Vikos de pe cealalta parte a canionului.

Centrul satului e punctat de biserica de piatra, umbrită de coroana unui nuc batrân.

Satul Megalo Papingo văzut din centru satului frate.

Alte culmi muntoase şi alte sate de piatră în ţinutul zagorian al Pindului.

Cararea până la refugiul Astraka e punctată de trei izvoare frumos amenajate. Pentru că în aceşti munţi de calcar apa e foarte preţuită.

Dan tocmai a pus ochii pe clopotul aninat de o creanga a arborelui bătrân…

Pentru început urcăm printr-o ,,pădure” de arbuşti şi tufărişuri.

În fundal pintenii muntelui Astraka au o imagine care duce cu gândul la ,,inselbergurile” acelea din deşertul Nevada.

Mai sus peisajul se schimbă. Pantele sunt acoperite cu ierburi şi multe flori.

Multe din florile prezentate în ,,filonul 2” al Jurnalului sunt fotografiate astazi.

O pauză obligatorie la izvorul nr. 2.

Fetele ne servesc care cu glucoză, care cu ciocolata albă, care cu dropsuri gumate.

Acuma dacă apa e din belşug, merg si nişte căcăţişuri de napolitane, batoane energizante, ori din cele de fittnes…

Ne pierdem din vedere pe cărarea care ocoleşte blocurile căzute din pereţi.

Rar îl ajungem din urmă pe domnul Ceapchi, care, printre gâfâituri, îşi exprimă admiraţia faţă de peisaj şi satisfacţia că a reuşit nişte poze bune. În rest e mereu primul şi trebuie să fluierăm când hotărâm un nou popas.

La fluierat sunt asurzitor…  Nu am învăţat să fluier la mine la ţară, ci la liceul de marină. Ca ofiţer de navigaţie nu strigi de pe comandă la nostromul de la vinciul din prova: Filipiuc!…

Iar pe munte când vreţi să fluier… fluier!

Edy e atras de mirajul unor pereţi spre care poteca se îndreapta, dar pe care nu-i vom atinge niciodată.

Ana şi Adriana, două prietene care se cunosc de-un car de vreme, dar doar de pe ,,Carpaţi.org”.

În zece zile greceşti a fost timp pentru povestit…

Ne apropiem tot mai mult de culmea mai domoală din stânga vârfului Astraka.

Acum se vede bine clădirea de piatra a refugiului, pe care o asemănăm repede cu cabana Babele. Când urci de la Peştera…

La refugiu suntem întâmpinaţi de un cabanier grec tânar şi cu mare poftă de a vorbi în engleză.

La radio de la recepţie se aude ,,Maria, Ma-ria, sei mai nem per favor!” Adriana face observaţia ca e muzica românească.

Grecul e încântat, dar nu cred ca poate deosebi româna de spaniola…

Imediat după noi, în clinchetul clopoţeilor, ajunge la refugiu şi caravana de aprovizionare formată din şase căluţi suri.

Cei doi greci descarcă pe rând poverile caravanei: bere, uzo, spaghette… Vin…

Ca şi la refugiul Spilos Agapitos din Olimp, intrarea în sala de mese şi dormitoare se face fără bocanci. În papuci de plastic luaţi din dulapurile de la intrare…

Deocamdată nu intrăm.

După ce mâncăm pe terasa de afară echipa noastra de 9 se divide în două, pentru o mai bună eficienţă.

Ana-Maria, Ştefan şi Edy vor urca pe vârful Gamila (Cămila) de 2497m, cel mai înalt din acest sector al munţilor Pindului, sector numit Parcul Naţional Timfy.

Doina, Adriana, Costel, Dan, Cristi şi cu mine vom urca la lacul Dragonului, aflat pe culmea principală a masivului.

Ascensiunea de pe Gamila ne-a povestit-o Hana chiar la întoarcerea de pe vârf…

,,După ce ne-am despărţit pe fundul circului glaciar de sub vârful Astraka, noi trei am trect pe lângă un izvor unde ne-am mai răcorit puţin şi am schimbat şi apa luata de la refugiu.

Mai sus am trecut printr-o zonă cu o aglomerare haotică de blocuri de calcar de parca erau căzute din cer.

O săgeată de marcaj ne-a dat să înţelegem ca vârful nostru este chiar cel în dreptul căruia am ajuns.

Facem spre stânga şi-i dăm la deal.”

Foto: Ştefan Bako

,,Poteca urcă constant şi înainte de a prinde faţa sudică a vârfului Gamila mai străbatem o mare de grohotişuri.”

Foto: Ştefan Bako

,,Ajungem pe vârful Gamila 2497m la aproape două ore de la plecarea din refugiu Astraka.

Poza de vârf: eu, Eduart Munteanu şi Ştefan Bako.”

Foto: Ştefan Bako

,,Spre stânga vedem ochiul de smarald al lacului Dragonului.”

Foto: Ştefan Bako

,,Spre dreapta un vârf geamăn dă numele de Gamila (Cămila, cu două cocoaşe).”

Foto: Ştefan Bako

,,Ne dăm seama că vârful nostru e situat în partea mijlocie a şirului muntos Timfy.

Se observă că versantul nordic e format din pereţi verticali, cu mări de grohotişuri la bază.

Versantul sudic e mai prelung, cu feţe înclinate şi pe alocuri înierbate.”

Foto: Ştefan Bako

,,Întoarcerea am făcut-o cam pe acelas traseu, dar acum am avut timp şi pentru flori, pentru nişte blocuri de piatră găurite (!), pentru doline şi avene de care e plină zona.”

Înainte de a coborî în circul glaciar de sub vârful Astraka noi am văzut (şi fotografiat) firul potecii care ne va urca până la lacul Dragonului.

Aici suntem pe poteca de coborâre de la refugiu în circul glaciar.

De remarcat că întreaga zonă, iclusiv căldările glaciare,este sculptată de foştii gheţari în calcare jurasice, lucru pe care nu l-al prea întâlnit prin Carpaţi, unde relieful glaciar e dăltuit de obicei în şisturi cristaline.

Vârful Astraka şi lacul colmatat din circul glaciar de sub el.

Urcăm tare în soarele după-amiezii.

Ajungem pe malul lacului Dragonului, aflat la o altitudinede circa 2200m.

Merg spre malul opus pentru a găsi un unghi cât mai bun din care să prin oglinda lacului uşor vălurită şi profilul vârfului Astraka.

Malul nordic al lacului.

Existenţa lacului poate parea o minune în acest masiv format din calcare permeabile.

Explicaţia constă în faptul că toata fâşia de munte pe care a urcat poteca noastră pana la lac şi chiar si fundul lacului se găsesc pe o intruziune de gresie impermeabilă.

Acest lucru se poate observa uşor şi din fotografie. În stânga sunt calcare, iar in dreptul lacului sunt gresii.

Dan a făcut o baie în apele limpezi ale dragonului, dar cand a ieşit la mal a fost pus pe fugă de nişte tăuni înfiorători.

Şi pe noi ne pişcau prin tricou, astfel că am fost nevioţi să ne punem gecile de vânt.

Spre nord, dincolo de creasta muntelui, apar şi alte masive muntoase ce ţin de lanţul de peste 300km al Pindului.

Dincolo de lac, spre est, ne apar pereţii impresionanţi care se lasă de sub vârful Gamila.

Chiar pe vârf i-am zarit pe cei trei colegi ai nostri, am strigat unii la alţii, dar fară un zoom ca lumea, aparatul nu vrea să redea decât mareţia locurilor…

Vârful Gamila şi vârful de gresie (plan apropiat) oglindindu-se în apele lacului Dragonului.

Ca fotograf am avut satisfaţia ca la întoarcere să vad în tablourile din sala de mese a refugiului pozele cu vqrful Astraka şi cele din jurul lacului Dragonului făcute cam din aceleaşi unghiuri pe care le-am ales si eu.

Chiar dacă ştim că înserarea va veni mai repede decât trebuie, zăbovim la lac mai bine de un ceas.

În preajma lacului descoperim şi alte trei-patru specii de flori nemaivăzute.

Pe poteca de întoarcere.

După cină Edy se străduieşte sş ne înveţe un joc de dezvoltare economica gen ,,Monopally”, dar când lucrurile începeau să se lege vine anunţul scurt al grecului: ,,Se stinge lumina.” ,,Peste cât timp?” ,,Acum.”

Şi grecii ăştia…

Să fie oare un nume de grec ce să întreacă în strălucire renumele lui Alexandru cel Mare?

Poate Ahile-eroul legendar, poate Ulisse-cel isteţ şi răzbătător, poate Socrate-înţeleptul, sau poate Homer, Herodot, Platon, Aristotel, Diogene…

Orbiţi de strălucire de fiecare dată omitem să vedem consistenţa.

Pericle.

Provenind dintr-o familie nobilă, tânărul atenian ia lecţii de la Anaxagoras, cel care afirmă că doar raţiunea poate pune ordine în haosul lucrurilor.

Are o personalitate puternică şi nobilă. E democratul care s-a dovedit ca nu prea iubeşte mulţimea.

Vorbeşte arareori, doar în împrejurări de mare importanţă. Şi ştim că poporul se dă în vânt dupa astfel de oameni, desfidând demagogii.

Se spune că, stăpân pe el, Pericle nu surâde niciodată, în schimb a plâns când tinerii soldaţi atenieni nu s-au mai întors din război.

Se înconjoară de oameni luminaţi: Protagoras, Herodot, Sofocle, iar Fidias are libertatea să ridice orice clădire şi să dăltuiască oricâte statui.

Cu o minte lucidă, în care raţiunea încearcă să pună ordine şi în viaţa oamenilor, Pericle concepe un sistem politic amplu pe care îl pune în practica cu perseverenţă, în faţa unui popor atât de nestatornic cum e poporul grec.

Este ales ,,strateg”, adică conducator al Atenei de 15 ori, iar cei 30 de ani în care Atena a cunoscut cea mai mare înflorire aveau să se numească ,,secolul lui Pericle”.

Acropola, pe care zeiţa Atena o va părăsi de la o vreme, va fi loc de strălucire, succesiv, pentru Isus şi Alah…

Dar aici vor veni să se închine mereu toţi aceia care nu şi-au pierdut speranţa în om…

A treia zi de dimineaţă suntem în faţa cabanei înainte de ora 6. Deci înainte de răsăritul soarelui.

Gata de drum.

La izvorul din circul glaciar facem popas. Umplem sticlele cu apă proaspată şi cam atât.

Pe inima goală şi pe frigul de dimineaţă nimeni nu gustă apa de izvor.

În schimb mai desfacem harta încă o dată.

Am lăsat în urmă refugiul Astraka şi ne îndrepăm pe o direcţie generală sud-est, sperând să avem şi vreun marcaj de potecă.

Trebiue să ne depărtăm de zona înaltă a Pindului şi să ieşim în unul din satele de pe rama sudică a masivului: Tsepelovo, Kapetsovo, Bratelovo etc.

Facem un popas de data aceasta numai pentru un exerciţiu de admiraţie.

Privim faţa estică a vârfului Astraka, scăldată în primele raze ale soarelui.

Se pare ca vârful poate fi atins numai printr-o ascensiune mai lungă venind dinspre sud.

Subţiaţi de foame (n-am mâncat de dimineaţă la refugiu) străbatem o depresiune lipsita de blocuri de calcar.

Nu ne vine prea greu să ochim un loc de masă…

Un lac natural e ajutat de un baraj antropic să-şi ţină cât mai mult apele pentru adăparea vitelor lăsate slobode prin preajmă.

De pe o culme rotunjită se deschide perspectiva spre locurile prin care va continua traseul nostru.

Observăm că de la stâna de piatră de mai jos firul potecii ar putea coborî în canionul ce se adânceşte până la vârsarea sa în canionul Vikos.

De la stână privim spre nord, spre vârfurile de pe culmea principală. De remarcat zona frământată a feţelor sudice ale munţilor Pindului.

Zona calcaroasă abundă în lapiezuri de toate marimile, la doline rotune, unele cu fundul plat, altele terminându-se cu avene la care nu poţi vedea cât sunt de adânci…

Muntele Astraka văzut de departe, dinspre sud-est.

Ne apropiem mult de canion şi vedem că firul lui începe chiar de sub noi.

Încercăm să evităm coborârea în firul canionului printr-o ocolire spre stânga.

Poteca, dacă există vreuna, am pierdut-o încă de sus, de la stână, aşa că acum suntem pe cont propriu…

Într-o depresiune zărim un lac de formă circulară.

Ocolirea imensei căldări (mai bine zis depresiuni) de sub culmea masivului ne ia mai bine de două ceasuri.

Obosiţi, fără potecă, sărind din creastă în creastă lapiezurile adânci, suntem prăjiţi de soare până la scrum.

Pe malul celui de-al doilea lac circular întâlnim o caravană de aprovizionare a vreunei stâne din munte.

Câinii însoţitori n-au nicio treabă cu noi, dedulcindu-se şi ei la o răcoreală multaşteptată. Trebiue sa fie vreo 40 de grade. La soare, căci umbră n-ai de unde spera.

Aşa ca fără umbră popasurile nu sunt decât scurte reprize de plajă nedorită.

Pentru stabilirea direcţiei de mers urcăm pe câte un vârf cu vedere mai bună.

De unde am ajuns eu se văd casele din satul Tsepelovo. Numai că noi nu vom coborî aici.

O potecă nemarcată ne conduce dealungul unei culmi cu direcţia sud-est. E bine că am ajuns în apropierea satelor…

Cu toate că nu am văzuti nicio turmă de oi în munţii din Grecia pe unde am trecut, caravanele astea or fi mergând ele spre ceva…

Ne-am depărtat mult (vreo 7 ore) de culmea principală a munţilor Pindului.

Coborâm puternic o faţă de munte şi jos ieşim la un drum asfaltat. Singurul reper de orientare e că spre dreapta drumul pare să mai şi coboare…

Canionul de mici dimensiuni ce se adânceste pe lângă drum are nişte strate orizontale erodate într-un mod ce le aseamănă cu ,,canarelele” din Dobrogea de Sud.

Sau cu nişte temple hinduse din Tailanda ori Nyamar…

Drumul asfaltat schimbă de direcţie şi noi prindem pe mai departe un drum de pământ care pare să meargă în direcţia bună.

Întâlnim o casă. E ea pustie, dar dacă urmăm drum care vine pqnă la ea, trebiue sa ajungem undeva…

Trecem printre ,,ruinele” nou-nouţe ale satului Bratelovo. Totul e perfect, o firmă scrisă în greceşte ar putea fi a unei pensiuni. Se aude şi o vitrină frigorifică funcţionând. (Setea îţi ascute simţurile).

A… apare şi o pisică cu pisoi… Dar nici ţipenie de om.

Un indicator cu totul neconveţional şi scris şi doar cu litere greceşti ne spune că până la ,,Scala” mai avem de mers 15min.

Care ,,Scala”?! O fi vreun nou amfiteatru?…

Dar ce avea să urmeze va depăşi orice aşteptare…

O potecă pietruită, săpată în stâncă ori sprijinită pe parapeţi de piatră stivuită, începe să coboare în serpentine, agăţată de versantul vertical al unui canion de cel puţin 200m adâncime.

Din câte ne dăm seama, pentru multă vreme acest drum de picior a fost singura cale de acces spre sătucul Bratelovo prin care am trecut mai sus.

Aveam să aflăm că această operă de artă a meşterilor pietrari a fost construită pe la jumătatea sec. 17, când, chiar sub dominaţie otomană, zona zagoriană a cunoscut o oarecare dezvoltare economică.

Ştefan pe unul din coturile aeriene ale ,,Scalei”.

Am coborât aşa, uimiţi, mai bine de jumatate de ceas…

Construcţia pare tot maigrandioasă, ducându-ne pe noi cu gândul la ,,zidul chinezesc”.

Aşa ceva nu există!

N-aveam habar de existenţa unui asemenea pasaj în traseul nostru. ,,Scara” nu e trecuta nici în hartă.

Coborâm… Coborâm… Pe firul văii vom trece şi peste un pod de piatră.

Am aflat că astfel de poduri de piatră pot fi întâlnite peste multe din canioanele zagoriene. Unele din ele putând avea 3, chiar 4 deschideri boltite…

O imagine a ,,Scalei” văută de pe versantul opus al văii.

Într-un sfârşit şoferii încep să recunoască locurile de la Kapetsovo.

Găsim maşina lui Dan lăsată chiar în centrul satului, centru care nu e decât un sens giratoriu ce cuprinde în interior clădirile unei bisericuţe de piatră.

Vom vedea cum casele satului sunt sub nivelul şoselei din sensul giratoriu, motiv pentru care acum trei zile cei doi şoferi ai noştri au zis că satul e doar un drum în cerc…

După 11 ore de mers prin soare fiecare vrea să se numere printre primii norocoşi care vor ajunge cu Dan la Monodhendhri.

Vom rămâne peste noapte tot la pensiunea de trei stele, cu sălile alea de baie din piatră, dar cu duşuri cu hidromasaj…

Pentru un om care sfârâie de ore bune, un duş rece e cel mai frumos dintre vise…

Nu ştiu cum se face, dar pentru o vreme rămân singur în mijlocul satului pustiu. Ca un unic supravieţuitor…

Apoi de nicăieri apare un căţel minuscul care vine direct la mine.

Într-un pustiu prietenia e la fel de dorită ca şi apa.

Apoi o doamnă numai zâmbet mă întreabă ceva în greceşte: ,,Apo pou ise?”

Mă ridic şi răspund în engleză că nu înţeleg.

,,De unde ai venit?”

,,De la Micro Papingo, Astraka…”

Zâmbeste cu înţelegere: ,,Din ce ţară?”

,,Din România.”

,,Minunat! Şi eu am fost în România.”

Şi constat, ca de fiecare dată, cât de bine suntem văzuţi ca români în Grecia…

Cel puţin în ,,ţara de piatră” a fraţilor vlahi…

La începutul sec.2î.Hr o nouă putere începea să se afirme în Mediterana: Roma.

Aceasta cucereşte pe rând şi provinciile greceşti Sicilia şi Cartagina, astfel încât în anul 146 î.Hr. întreaga grecie e transformată în posesiune romană.Dar aşa cum se întâmpla atunci când cultura celor cuceriţi e superioară culturii cuceritorului, Grecia se va impune repede pe planul culturii, spiritului si religiei romane.

În şcolile romane ştiinţele, retorica, artele erau predate de profesori greci.

În casele nobililor romani puteau fi întâlniţi sclavi greci care erau respectaţi si chiar iubiţi de copiii stăpânilor.

Înciudaţi romanii spuneau: ,,Generalii romani construiesc drumuri pe care sa se plimbe filosofii greci”. Fie ei chiar sclavi.

Şcolile ateniene, îndeosebi ,,Liceul” lui Platon, îşi vor păstra nestirbita reputaţia pentru încă o mie de ani.

Dealtfel ştim că însuşi Ovidiu şi-a desăvârşit studiile literare, filosofice şi de retorică la şcolile din Atena.

Când Marc Antoniu şi Cezar au cucerit regatul ptolemeilor din Alexandria (Egiptul), ei însăşi au fost cuceriţi de inteligenţa şi frumuseţea Cleopatrei, care nu era urmaşă a faraonilor egipteni, ci grecoaică din stirpea generalilor lui Alexandru cel Mare.

Dupa ce împăratul Theodosius a împărţit Imperiul Roman în două, Imperiul de Rasărit a mai dăinuit încă o mie de ani, susţinut de bogăţiile fostelor oraşe-cetăţi greceşti, de ştiinţa greacă şi de ortodoxia îmbrăţişată cu multă căldura de greci.

Dealtfel jumatate din împaraţii bizantini au fost greci.

În a doua călatorie misionară (anii 51-54 d.Hr.) Sfântul Apostol Pavel va predica biblia cu succes în oraşele macedonene Filipi, Apolonia şi Thesalonic.

În cetatea culturii elene, Atena, filosofii epicurieni si stoici care îşi petreceau timpul în Agora, au ascultat cu interes predica Apostolului Pavel.

Ei l-au aratat si lui Dionisie Areopagitul, care, după convertire, va deveni primul episcop creştin al Atenei.

Totuşi doctrina crestină nu era străină ţinuturilor greceşti.

Cu sute de ani înainte de Hristos, printre credinţele în zeii de tot felul, se năşteau unele secte mistice de inspiraţie orientală.

Unul din promotorii acestor secte mistice secrete avea sa fie chiar filosoful idealist Platon.

De la aceste organizaţii religioase dogma crestina va prelua conceptul nemuririi.

Doar ca la sectanţii platonici nemurirea era apanajul celor iniţiaţi.

În acelaşi mod multe din practicile şi preceptele morale ale creştinismului (sărăcia de bună-voie, viaţa austeră, împărţirea bunurilor cu cei săraci etc) sunt preluate din filosofia stoică.

Prima traducere a Vechiului Testament din ebraică s-a făcut în limba greacă, în vremea lui Ptolemeu al II-lea, la Alexandria.Apoi Noul Testament a fost scris direct în limba greacă.

Tot grecii aveau să dea omenirii cea mai curata credinţă ortodoxă: Muntele Athos, unde chiar Sfânta Fecioară a venit şi a vestit că locul acesta este dorit de Dumnezeu. ,,Pe muntele acesta voi trimite bărbaţi din toata lumea, ca să vieţuiască în curăţie, după chipul îngerilor!”

Începută în zorile omenirii ,,aventura greacă” va mai străbate şi cele două milenii ale erei creştine.

Un şir nesfârşit de oameni care au iubit dureros viaţa, frumosul, dansul…

Scoborâtori din eroi legendari şi având permanent cugetul pătruns de spiritul victoriei, grecii vor ridica cu demnitate fruntea sus şi braţele în semnul victoriei al zeiţei Atena Nike.