Aventura greaca (1): Olimp si Meteora

Notă.

Să fim înţeleşi de la bun început: titlul ales pentru două episoade de ,,aventură greacă” va fi potrivit, odată pentru tura de 10 zile făcută de noi în munţii Greciei, apoi pentru ,, aventura” poporului grec, punctată aici de un şir de consideraţii şi aprecieri la istoria şi mai ales la cultura milenară a grecilor.

Aceste adăugiri sper să facă mai interesantă şi mai placută lectura Jurnalului prin parfumul mediteraneean adus.

Pentru evidenţierea în text, voi cuprinde aceste prezentări în paranteze drepte [[ … ]] şi le voi ilustra cu flori întâlnite în munţii Olimpului şi ai Pindului.

[[Grecia e o ţară muntoasă. Lipsa câmpiei, pământul bolovănos şi o climă aspră sunt premisele sigure ale sărăciei.

Pentru a compensa lipsa resurselor naturale, geniul uman a fost nevoit să ordoneze lucrurile, dar mai ales să ordoneze lumea.

Pentru ca viaţa să devină astfel suportabilă.

La începuturi ,,aventura greacă” a fost o aventură a foamei…

Măslinul. Poate cel mai vechi arbore cultivat de om. Şi singurul fără dăunători naturali.

Iubind cu toată intensitatea viaţa, al cărui preţ este cu atât mai mare cu cât ea pare mai efemeră, grecul nu lasă să-i scape niciun mijloc de a o face mereu mai frumoasă.

Aşezat la răscruce de drumuri, grecul va alege ,,ponos”-ul, efortul dureros, dar creator.

El alege sa se ajute singur decât să aştepte ajutorul zeilor din Olimp.

Îşi asumă destinul lui de om, de cele mai multe ori preţuind mai mult înţelepciunea decât războiul, mai mult frumuseţea trupului decât jertfirea lui în numele unor idei religioase…

Floare de ficus.

Istoria poporului grec nu trebuie confundată cu istoria Greciei. Şi asta pentru că civilizaţia elenistică nu se rezumă la Peninsula Balcanică.

Putem spune că ea îşi atinge apogeul dincolo de mări, în Asia Mică, în Egipt, în Sicilia şi pe ţărmurile Pontului Euxin.

Ca şi în prezent, Greciei continentale i-au lipsit căile de comunicaţie. Asta datorită reliefului accidentat . (Autostrada Ioanina-Tesalonic e nevoită să urmărească în mare parte traseul vechiului drum roman.)

Chiar daca au trăit în oraşe-state separate, Atena (grecii spun Atfina), Sparta, Epirul, Tesalia, Macedonia, Tracia, grecii au avut de la început o cultura unitară.

Deşi divizaţi politic, grecii au născut o aceeaşi filosofie raţională, aceleaşi concepte despre cosmos, geometrie şi mecanică.

Ba chiar şi aceeaşi dragoste pentru frumos. În artă. În poezie, în teatru, în sculptură, în arhitectură.

Smochine verzi.

După mai bine de două milenii şi jumătate miturile şi epopeele greceşti sunt surse de inspiraţie pentru contemporani, iar tragedia greacă obiect de studiu pentru psihanalişti.

Poate că pentru contemporanii lui Pericle operele de artă se învecheau repede, poate că ideile filosofice deveneau perimate cu fiecare alt profesor de la ,,Liceul” lui Platon.

Dar desăvârşirea lucrurilor le păstrează proaspete până astăzi.

Se pare că sufletul grec e plămădit cu harul nemuririi…

Aventura noastră avea să înceapă dincolo de Sofia, când zorii zilei răsplateau eforturile de o noapte întreagă ale şoferilor şi ale navigatorilor cu harta şi gps-ul în mână.

Am lăsat în urmă capitala bulgară, nu mai mult decât o mare de lumini strânsă jur-împrejur de munţii întunecoşi, care abia se prifilau pe cerul înstelat.

Autoastrada spre punctul vamal Kulata străbate un şir de tuneluri şi cu fiecare ieşire din galerie parcă trăim un nou rasărit…

Urmează un drum pustiu prin defileul râului Struma având în dreapta masivul Belasica Planina ce depăşeşte uşor altitudinea de 2000m, iar în stânga Munţii Pirin, în care distingem Vârful Kamenca de 2826m.

Un indicator spre Mânăstirea Rila ne face atenţi că spre est se înalţă masivul cu acelaş nume, dar din drum noi nu vedem Vârful Musala, ci doar Vârful Molovica de 2729m.

Aproape de graniţa cu Grecia un alt şir de munţi se întinde spre est. Sunt Rodopii, ale căror culmi mai înalte formează graniţa dinte cele două ţări până spre Turcia.

Nici în această a doua vamă nu prea suntem băgaţi în seamă. Doar o doamnă poliţist, cu un aer extrem de elegant (blondă) ne refuză buletinele şi ne salută cu un camaraderesc ,,Iaşoş!” şi cu o urare de bun sosit ,,in ză Griis”!

Trecuţi dincolo, peisajul se schimbă brusc şi odată cu el şi starea noastră de spirit.

Dispare ca prin farmec oboseala nopţii nedormite şi o efervescenţă ne cuprinde pe toţi.

Admirăm şirul nesfârşit al leandrilor înfloriţi de pe marginea şoselei, coloanele înalte şi subţiri ale chiparoşilor, poate cei mai demni arbori din natură şi rămânem muţi când zărim prima livadă de măslini…

Grecia continentală, şi in special provinciile nordice Macedonia, Epirul şi Tesalia, va rămâne pentru mult timp o Grecie rurală.

Mai mult de atât, în antichitate aceste regiuni erau locuite de popoare considerate atunci ca fiind barbare.

Totuşi din Pogasi, portul Tesaliei, avea să plece într-o aventură legendară Iason şi argonauţii săi, cei care au găsit lâna de aur pe ţărmurile estice ale Pontului Euxin.

Totdeuna grecilor le-a placut să îmbrace campaniile de cucerire (militare, comerciale) într-o aura de legendă, cu mari eroi, bătălii universale la care finalitatea era stabilită implacabil de intervenţia zeilor.

E greu să crezi că frumuseţea unei femei (mă refer la Elena din Troia) a pus în mişcare armate şi flote…

E greu să crezi, dar e frumos să-ţi poţi închipui!…

O butadă spune: ,,Nu ştim dacă Iliada şi Odiseea au foast scrise de Homer, ori de un altul cu numele său…”

De parcă cineva dintre noi l-ar fi putut cunoaşte personal pe marele povestitor…

Mult timp am crezut că Homer a fost contemporan cu eroii troieni şi a relatat faptele petrecute ca mai târziu un cronicar de curte.

Aiurea! Homer a scris cele două epopei la 500 de ani după… ca un culegător de folclor.

Aşa cun Vasile Alecsandri a cules Mioriţa într-un sat din Vrancea…

În vremea grecilor antici (presocratici) ştiinţa supremă era geometria.

Dealungul vremurilor vârful de lance al ştiinţei avea să fie, pe rând, mecanica, apoi termodinamica (prin excelenţă britanice), fizica atomică (germanii), electronica (japonezii) şi informatica (americanii).

E curios faptul că în perioada de înflorire a geometriei (pe frontispiciul unei scoli scria: ,,Să nu intre cine nu e geometru!”) coincide cu perioada în care sculptorii greci trec de la reprezentarea frumuseţii feminine la frumuseţea trupului… bărbătesc.

O vreme egocentrismul bărbatului inteligent va exclude femeia din viaţa socială.

…Astfel grecii au inventat homosexualii.

Cu prima ocazie apărută, înaintea unui punct de taxare pe autostradă, oprim pentru a vedea de aproape leandrii.

Prima noastră destinaţie este mai noua staţiune de la Marea Egee, Olimpic Beach, 5km mai la sud de Paralia Katterini.

Sunt priviţi cu îngrijorare şoferii, care conduseseră peste 15 ore, dar odată ajunşi la mare nimeni n-a rămas în camera hotelului, nerăbdători să vedem cu ochii noştri albastrul transparent de Egeea.

Într-adevăr, apa mării e incredibil de limpede, de parcă n-ai avea încredere că te-ar putea susţine conform legii grecului Arhimede.

Însă imediat aveam să descoperim o şi mai mare încântare: din preajma geamandurii se vedea spre ţărm profilul Muntelui Olimp.

Oare pe unde vom urca noi mâine?…

Ne prinde seara pe plajă.

Alegem o ,,tavernă” cu vedere la mare, apoi ne întrecem în alegerea unor meniuri cât mai ciudate din lista bucătarului grec.

Surprizele continuă să curgă necontenit.

Seara-târziu primim telefon de la refugiul de pe Muntele Olimp, unde aveam rezervate 9 locuri. Suntem înştiinţaţi că pentru sâmbătă seara nu mai sunt locuri libere şi ne sugerează să mai amânăm totul cu numai o zi.

Dimineţa mergem din nou să facem baie în mare.

Suntem încântaţi (şi nu prea) cum începe ascensiunea Olimpului: ,,tabăra de bază” e la nivelul zero, între valurile mării.

Rapid încropim un program de sâmbătă şi pornim spre un oraş istoric străvechi: Dion.

La numai 5km de ţărmul mării, la poalele Muntelui Olimp, aveam să descoperim vestigiile anticului ,,oraş al lui Zeus”, important centru de civilizaţie greacă (şi romană) pentru mai bine de 1000 de ani.

Săpăturile începute abia în anul 1982 au scos la iveală o mare parte a oraşului antic, zidurile, templele şi teatrele din spaţiul înconjurător.

Vizităm palatul lui Dionyssos, cu uimitoarele mozaicuri în sălile sale, apoi dăm un tur stadionului ,,jocurilor olimpice”. Macedonene.

Ruinele termelor sunt spectaculoase deoarece fundaţia sălilor de baie a rămas până azi sub forma unor tamburete de cărămidă şi plăci de marmură, loc potrivit pentru prima fotografie de grup şi prezentarea echipei: Cristi Vidreşcu (Iaşi), Doina şi Dan Popa, Adriana Cepoiu, Ana-Maria Braşoveanu (Târgovişte), Ştefan Bako, Edy Munteanu şi Costel Ceapchi.

Încet-încet plimbarea pe aleile parcului-muzeu ne înmoaie puterile şi ne slăbeşte entuziasmul.

La soare sunt peste 40 de grade şi noi începem să căutăm umbra arborilor. Fotogenicii chiparoşi se dovedes mai puţin darnici la capitolul umbră deasă.

În afara zidurilor oraşului se gasesc templele lui Demeter şi cel al zeiţei egiptene Isis.

Din păcate nivelul apelor râului care coboară din Olimp şi străbate situl acoperă mare parte din aceste vestigii.

Locuitorii din antichitate ai Macedoniei (sec. 6 î. Hr.) se adunau la Dion pentru a venera zeităţile Olimpului şi pentru a le aduce ofrande.

Regele Archelaos organiza aici jocuri sportive (asemănătoare celr de la Olimpia) şi spectacole de teatru dedicate muzelor.

Tot aici şi-a strâns Alexandru cel Mare trupele înaintea campaniilor de cucerire, venerându-l pe Zeus din Olimp.

În timpul domniei lui Philip al 5-lea, dar mai ales dupa moartea lui Perseas, ultimul rege al Macedoniei, în anul 168 î.Hr., oraşul a fost distrus şi în mare parte abandonat.

În timpul împăratului roman Octavian Augustus oraşul a cunoscut o nouă perioadă de înflorire, dar spre sfârşitul sec. 5 d.Hr. cutremurele şi inundaţiile au alungat locuitorii din oraş, aceştia retrăgându-se pe pantele mai înalte ale Olimpului.

Zeiţa Isis.

Până în prezent au fost date la iveală 14 străzi ale vechiului oraş.

În preajma termelor au mai fost descoperite statui în marmură al lui Aesculapius şi ale ficei sale Hygeea.

Ştim că Esculap e văzut ca zeul medicinei în vechea Grecie.

Se pare că în fapt acesta a fost un vindecător care, reuşind mai multe minuni cu pacienţii săi, a fost venerat pe rând ca erou, semizeu, apoi zeu al medicinii.

Un fel de ,,canonizare” sau ,,beatificare” practicată şi de biserica creştină.

Una din străzile vechiului Dion.

În drum spre amfiteatru.

În spate se văd crestele Muntelui Olimp.

Probabil că vizitarea întregului parc arheologic ar dura zile întregi, dar noi suntem goniţi de caniculă spre sălile răcoroase ale muzeului.

Aici vom vedea artefactele originale descoperite în sit.

Ca acest mozaic cu inscripţia ,,Toeti Hisoca”.

Cum ironizam eu pe cei mai ,,subţiri” la geografie, ca au studiat-o cu profesorul de atelier…

Ei bine, acum se dovedeşte că am învăţat literele alfabetului grecesc cu profesorul de algebră: alfa, beta, gama, delta, epsilon, fi, kappa, teta, miu, ro etc.

O placă de ceramică cu o scenă în basorelief.

Să zicem că un bolnav vindecat aduce o ofrandă (un porc) zeului Esculap (vezi şarpele).

Bustul lui Philip al 2-lea, tatăl lui Alexandru Macedon.

Am pipăit uimit perfecţiunea marmurei vechi de aproape 2500 de ani. Gândul mi-a zburat la lucrările de artă de prin parcurile Galaţiului, ori la cele de la tabăra de sculptură de la Măgura. Acum socotesc că aceia nu sunt decât nişte bolovani ciopliţi într-un mod grosolan…

Pietre scrise acum 2500 de ani. Nu am putut distinge scrierea cu litere mari de cea cu litere mici. M de m.

Acestea mi-au amintit de scrierea kirilică (rusească).

După creştinarea ruşilor (parcă prin anul 871) s-a constatat ca limba rusă nu avea o scriere şi nici un alfabet.

Astfel ca împăratul bizantin care s-a ocupat de ei le-a recomandat preluarea alfabetului grecesc.

Statui descoperite la Dion.

De remarcat că în toată antichitatea greacă femeile reprezentate erau drapate în mantii fine, în timp ce bărbaţii erau reprezentaţi goi-puşcă.

Ceramicii grecesti îi sunt specifice picturile roşii pe fond negru…

…sau negru pe fond roşu (orange).

Foarte cunoscută în Grecia antică, dar nu emblematică pentru cultura elenistică, avea să fie statul-oraş Sparta.

Beneficiara a primei ,,constituţii” din istorie (sec. 8 î. Hr.), Sparta era organizată social pe trei niveluri.

,,Egalii” erau cetăţenii cu toate drepturile sociale şi politice.

,,Meseriaşii” erau oameni liberi, dar făra dreptul de a participa la viaţa publică.

,,Hiloţii” erau nişte paria din toate punctele de vedere. (Ştim că după invazia dorienilor şi învingerea aheilor, acestia din urma devin sclavi, în Spatra fiind aceşti ,,hiloţi” de care vorbim.)

Floare de rodie.

În antichitate era un lucru comun să lauzi austeritatea spartană.

A devenit legendă faptul că imediat după naştere pruncul era arătat bătrânilor din trib şi dacă aceştia considerau că nu e bine conformat, porunceau să fie aruncat în prăpastia Taiget.

Dacă merită să trăiască, copilul spartan primeşte o educaţie (mai degrabă un dresaj) organizată în întregime de stat.

Elevul este înregimentat la vârsta de 8 ani. Învaţă să scrie, să citească şi să cânte. Asta deoarece cântecul înflăcărează soldatul pe câmpul de luptă…

Gimnastica şi mânuirea armelor e baza deprinderii meseriei de militar.

Se insuflă simţul disciplinei şi al comunitarului.

Cetăţeanul nu trebuie obişnuit să-şi dorească…

El nu trebuie să fie în stare să trăiască singur, ci să fie ca albinele, dependent de ceilalţi şi loial unui conducător.

Ritualuri aberante (pentru normele de azi, când nici nu se mai face armată), cu scopul de a-l căli pe viitorul cetăţean, impun ca la trecerea de la coplărie la adolescenţă tânărul să trăiască singur un an de zile, pe lânga sanctuarul din Ortia.

Alte practici sunt rezervate doar unei elite (premianţilor) la sfârşitul instrucţiei.

Ei trebuiau să trăiască nevăzuţi şi, prin escapade nocturne, ca vârcolacii, să-i ucidă pe hiloţi. Dealtfel total nevinovaţi.

Aşa cum se întâmplă totdeauna, lucrurile ieşite din comun ori sunt prea elogiate, ori prea denigrate.

La fel s-a întâmplat cu evocarea Spartei dealungul istoriei.

Poate ar fi trebuit s-o elogiez mai mult?…

Duminică dimineaţa părăsim staţiunea Olimpic Beach echipaţi de tură de munte şi cu rucsacii plini cu cele necesare pentru cel puţin două zile.

Câmpia litorală dintre ţărmul Golfului Thermaic şi baza muntelui se cheamă Plaka.

Ea e străbatută de la nord la sud de autostrada Thesalonic-Atena.

Trecem de partea cealaltă a autostrăzii şi priveliştea se deschide spre Litochoro, un orăşel aninat de primele pante ale Muntelui Olimp.

Litochoro se află la gura defileului Enipeas şi reprezintă punctul de plecare în ascensiunile vârfurilor Skala (2866m) şi Mytikas (2918m).

Pentru început prindem drumul asfaltat care ne va ridica cu maşinile de la altitudinea de 160-200m a orăşelului până la 1100m. Drumul de 18km are punctul final la Prionia, unde se lasa de obicei maşina în parcare.

Din Prionia pornesc trasee de picior, odată spre avalul canionului Enipeas, 3,5-4h până în Litochoro, apoi pe o potecă spre refugiul Spilos Agapitos, aflat la altitudinea de 2100m, staţie intermediară spre vârful Mytikas.

De data aceasta la prionia locurile de parcare sunt greu de găsit.

Împrospătăm rezerva de apă (4-5l de persoană) de la un izvor puternic şi prindem poteca lată ce acum trece pe lânga un punct Salvamont, cu paramedici în exerciţiul funcţiunii.

Traversăm o vale cu stânci mari provenite din prăbuşiri.

Apoi întâlnim primii alergători. Cu respectul cuvenit, ne tragem mai la o parte şi îi lasăm să treacă.

O tăbliţă prinsa pe un pin avea să ne lămurească: alergătorii participau la ,,Maratonul Olimpului”.

Cam aberant să alergi un maraton pe Muntele olimp, cănd, la o aruncare de băţ, ai fi putut alerga maratonul Marathonului.

Pe lângă sportivi, de pe olimp mai coboară şi popor simplu, plebeu…

Urmele avalanşelor duc cu gândul la fenomene apocaliptice. Mai jos abia s-a putut croi o potecuţă (cu drujba) printre arborii căraţi de avalanşe.

Dealtfel traseele de picior din Olimp sunt închise în perioada noiembrie-aprilie.

Întâlnim şi facem loc altor şi altor maratonişti…

Tot muntele e plin de alergatori.

La început încântaţi de întâlnirile cu ei, apoi din ce în ce mai tracasaţi, am numit Olimpul în acest context ca fiind ,,muntele celor 1000 de nebuni”.

Şi nu am exagerat cu nimic, căci numărul lor a depăşit cu mult zicerea noastră, apoi numai niste oameni puţin săriţi puteau pleca cu noapte în cap din Dion, ca să urce Olimpul şi acum să coboare pe aici spre Litochoro.

Înţeleptul chinez Lao Tze spunea: ,,Oamenii se pierd pentru că, ajunşi la deplinatatea forţelor, abuzează în mod prostesc de ele”.

Căldură de peste 35 grade, soare fără pic de umbră, praf de la poteca răvăşită de alergători, opriri în poziţii de cele mai multe ori incomode.

În aproape patru ore şi jumătate reuşim să urcăm o diferenţă de nivel de 1000m fată de punctul de plecare de la Prionia.

Traversăm o limbă de zăpadă căreia nu-i vedem capetele. Vedem doar ca nu mai scăpam de alergători…

Nu vă spuneam eu că sportivii ăştia nu sunt tocmai întregi…

La refugiul Spilos Agapitos (al clubului montan elen) găsim o atmosfera de sărbătoare sportivă.

Concurenţii au coborât cu toţii, iar acum se pregătesc să plece salvamontiştii, paramedicii…

Şi descoperim că refugiul beneficiază de două izvoare puternice (poate aducţiuni). Şi eu am cărat 5l de apă, pe care i-am mai şi drămuit pe traseu când simţeam că o să crăp de sete.

De pe platforma refugiului privim poteca pe care am urcat în ultima porţiune.

La recepţie am constatat că legitimaţiile noastre de ,,Mecanturişti” nu contează în economia preţului de cazare, noi nefiind afiliaţi la UIAA.

Totuşi aplicăm cu mâmdrie ideograma clubului alături de cele ale ,,Pinguinilor” şi ale ,,Carpatiştilor”.

Apare mascota refugiului…

Observăm că la aceste latitudini mediteraneene pinul negru urcă muntele pănă peste 2500m.

Mai sus se înaltă doar o lume de piatră.

Noaptea a fost furtuna pe munte. A plouat în aversă, iar tunetele au zguduit refugiul din încheieturi.

Se părea că Zeus nu e încântat de planurile noastre şi poate că va fi nevoie să mai aşteptăm ceva vreme îndreptarea condiţiilor meteo.

Dimineaţa cerul îşi pierdea încet strălucirea stelelor.

Cu o determinare demnă de apreciat, toată echipa se trezeşte la ora 5.

Inima îmi bate cu putere. Poate de emoţie. Apoi constat că ,,galopul” nefiresc seamănă cu cel de la sfârşitul turei de ieri.

Ies la aer rece şi parcă mi-e frică să respir adânc, până la capăt…

Foto: Doina Popa

Anunţ că eu nu voi urca.

În schimb Adriana se pregăteşte de vârf şi de aici înainte voi transcrie lucrurile povestite de ea:

,,Dincolo de refugiu poteca ne scoate la soare şi depăşim repede nivelul la care se ridică pădurea de pin.”

Foto: Doina Popa

,,Ştefan stă cu ochii pe GPS şi la altitudinea de 2544m ne anunţă, toţi aplaudăm şi ne felicităm pentru depăşirea cotei la care urcaserăm fiecare pe Moldoveanu.”

Foto Doina Popa

,,Mai sus poteca e la fel de bună dar începe să urce mai tare.”

Foto: Doina Popa

,,Versantul pe care urcăm e înalt şi parcă ne căţărăm.”

Foto: Doina Popa

,,Ajungem pe o culme ascuţită şi privim munţii dimprejur.”

Foto: Ştefan Bako

,,Ajung prima pe vârful Skala. Scot din rucsac o ciocolată cu rom, dublă şi sticluţa cu cafea pregătita aseară la primusul lui Ştefan şi pe care n-am avut timp s-o gust de dimineaţă.

Nu trebuie să regret, pentru că peisajul în care-mi beau acum cafeaua e greu de redat în cuvinte.

După mine ajung pe vârful Skala doi ruşi, tată şi fiu. Apoi sosec si ai mei: domnul Ceapchi, Hana, Ştefan.

Până mănâncă şi ei eu las rucsacul şi beţele şi plec dupa cei doi ruşi.

Aici e începutul coborârii de pe vârful Skala, spre şaua de dinainte de Mytikas.”

Foto: Doina Popa

,,Ţin aproape de ruşi pentru că observ că ei urmăresc bine marcajul potecii. Dacă aş fi singură mi-ar fi frica să nu intru fără să vreau într-o zona mai grea şi mai periculoasă.

Înainte de urcarea spre Mytikas e o porţiune mai lejeră.”

Foto: Doina Popa

,,De aici începe căţărarea finală spre vârf.

Porţiunea nu e dificilă, dar efortul e tot mai mare şi poate e dublat şi de emoţie. Sub mine se cască un hău până jos, la o limba de zăpadă.”

Foto: Ştefan Bako

,,Ajung pe vârf imediat după ruşi. Aceştia mă felicită pentru reuşită şi apreciază că mă caţăr foarte bine.

Totuşi eu aştept să mă bucur împreună cu prietenii din echipă.

Până atunci privesc peisajele care ma înconjoară.”

Foto: Doina Popa

,,Găndul îmi zboară la serialul Dincolo de limite al lui Russel Brice şi ajunsa pe vârf parcă trăiesc bucuria americanului acela masiv, parcă Tim îl chema…”

Foto: Doina Popa

,,Ajunge repede toată echipa, ne felicităm pentru reuşită, apoi ne aşezăm lânga steagul grecesc de pe vârf pentru poza de pe Mytikas 2918alt: Ştefan, Edy, Cristi, Ana, Doina, Dan, eu şi domnul Ceapchi.”

Foto: Ştefan Bako

,,Apoi Hana, Doina şi domnul Ceapchi scriu pe rând câteva impresii la cald în caietul de pe vârf. Doina lipeşte şi aţibildul clubului nostru.”

Foto: Doina Popa

,,Edy scoate harta pentru recunoaşterea vârfurilor înconjurătoare: Skala, Skolio, Sfântul Antonios, Stefani, sau Tronul lui Zeus.

Când văd că ruşii coboară încerc să mă ţin din nou dupa ei.

Coborârea necesită mult mai multă atenţie. Când ajung în porţiunea mai uşoară mă uit în spate şi văd că Edy întinde o coarda pentru asigurarea echipei.

Urc uşor pe hornul de sub Skala şi pe vârf beau toată apa, apoi aştept să urce şi domnu Ceapchi.

Suntem învăluiţi de o ceaţă rece. Sper să nu plouă, pentru ca am urcat pe vârf doar în polare.

Hotărâm să plecăm doar noi doi spre refugiu.”

Foto: Doina Popa

De multe ori aşteptarea de la baza traseului pare mult mai grea… Timpul refuză să se mai scurgă.

Pe la ora 10 a ajuns la refugiu caravana de aprovizionare formata din şase căluţi.

De la refugiu cei de pe creastă s-au văzut vreme de vreo două ceasuri.

Cănd au reapărut printre valurile de ceaţă, la coborâre, am căutat s-o văd pe Adriana printre cei din urmă…

Ca la sosire să mă surprindă că ajunge în faţa celorlalţi, încântată ca a urcat până pe vârf.

Apar câte unu-câte-unu prin ceaţa ce coborâse pănă la nivelul refugiului.

Ne aşezăm la masă şi fiecare îşi povesteşte tura lui.

Singurul lucru care ne nemulţumeşte e că aici doza de bere nu are decât 330ml.

Azi echipa de vârf a urcat 818m şi va coborî 1818m până la maşinile lăsate la Prionia.

Grecia e o ţară muntoasă. Puţinele terenuri agricole aveau să se fărâmiţeze prin moşteniri succesive.

Pe de altă parte lipsa căilor de comunicaţie terestre au dus la o dezvolate a navigaţiei.

De multe ori luptele dintre statele-oraşe aveau ca rezultat şi cuceriri teritoriale şi astfel ,,scoaterea din schemă” a celor învinşi.

Doar câteva premise ca vechiul grec, muritor de foame, să-şi ia lumea în cap şi să plece unde o vedea cu ochii…

Rodie necoaptă.

Colonizarea se face de fiecare dată sub conducerea unui fondator.

Acesta primeşte puteri nelimitate, iar dupa reuşită, la moartea sa, grecii îl trec în rândul eroilor, fiind astfel cu un pas în legendă.

Colonii, de obicei câteva sute, îşi aleg un loc fertil, uşor de apărat şi neapărat în preajma unui loc de acostare a corăbiilor. Un viitor port.

Dupa ce se impuneau în faţa indigenilor (prin bună înţelegere, ori prin forţă), intrau în acţiune topometrii şi topografii.

Acestia măsoară pământul şi-l împart în loturi egale, de obicei de formă pătrată.

Atribuirea loturilor se face prin tragere la sorţi.

Fructe de kiwi necoapte.

Oraşul se organizează în jurul unei vetre în care se aprinde focul adus cu pioşenie de la unul din altarele metropolei.

Alături se îngroapă un bulgăre de pământ din pământul patriei.

,,Însămânţând” astfel noi patrii greceşti…

Grecia: leandri, chiparoşi şi multa religiozitate.

În doar două secole Mediterana şi Pontul Euxin deveniseră lacuri greceşti.

De acest lucru aveau să profite cinci secole mai târziu cuceritorii romani. Imperiul roman s-a suprapus uşor peste unitatea de cultură şi chiar de limbă instituită de greci pe ţărmurile acestei ,,mări interioare”.

De la Litochoro intrăm pe autostradă şi după 10km facem dreapta urmând indicatorul spre Larissa.

Străbatem dealatul câmpia Tessaliei şi spre seară ajungem în peisajul suprarealist cu profilorile stâncilor de la Meteora decupate din văpăile asfinţitului.

Ne oprin în satul Kastraki, cu unele dintre case cuibărite chiar sub stâncile de care privirea nu ţi se mai poate dezlipi.

Asta pentru că primul contact cu blocurile de gresie e copleşitor.

În limba greacă ,,Meteora” înseamnă ,,stânci căzute din cer”.

Denumirea aceasta vrea să dea măsura lucrurilor într-un peisaj nepământean, în care formele, dar mai ales dimensiunile stâncilor dâpăşesc mărunta noastră putere de cuprindere.

Astfel cele mai înalte dintre ele, să zicem stânca pe care se află Mânăstirea Megalo Meteora, se ridica la circa 420m deasupra localităţilor de la poale.

Aria stâncilor de la Meteora e capătul estic al Munţilor Pindului, impresionantul lanţ calcaros lung de peste 300km.

Acesta ,,se varsă” în câmpia Tessaliei prin aceşti martori de eroziune sculptaţi în gresii şi conglomerate fine.

Se pare că eroziunea unui platou iniţial se datorează apelor pârâului Ipapanti (Hipaponti), care cu greu mai poate fi găsit în zonă.

Ulterior eroziunea diferenţiată care a dus la formarea stâncilor a fost determinata de factori atmosferici (ploi, vânt, soare), cât şi de fenomenele periglaciare (îngheţ-dezgheţ).

Dar lucrul care face din Meteora un peisaj unic nu e geologia locului cât cele 14-15 mânăstiri ridicate chiar pe creştetul unora dintre stânci, mânăstiri din care vreo 6 sunt deschise pelerinilor.

Urme ale vieţuiri isihaste în grotele de la Meteora apar în istoria creştinismului înca de la începuturile sale.

Dar cum călugării pusnici aveu obligaţia respectării unor canoane, se impunea oficierea slujbelor în biserica de către nişte preoţi.

Izvoarele scrise marchează începutul organizării mânăstirilor de la Meteora în sec. 11 d.Hr.

La începuturi, pentru circa 300 de ani, schiturile se aflau la poalele stâncilor.

În sec. 14 încep invaziile francilor, catalanilor, albanezilor şi al turcilor.

Regele Serbiei, Ştefan Duşan (1328-1344), cucereşte Tessalia şi sprijină pe călugări la ridicarea primelor mânăstiri pe creştetul stâncilor, acestea urmând să funcţioneze după modelul şi organizarea mânăstirilor de la Muntele Atos (Aghios Oros).

Încă de dimineaţă lăsăm în urmă micuţul sat Kastraki.

Povestea spune că primele locuinţe s-au înfiripat în această zonă greu accesibilă la sfârşitul sec.18, din greci, evrei şi chiar otomani, refugiaţi din regiunea Ioanninei, de teama tiranului Ali Paşa.

Urmele unei cetăţi bizantine mai vechi aveau să dea numele actual al satului.

Prima mânăstire vizitată este Sfântul Nicolae Anapavsa.

Privită dinspre sud, pare ca stânca verticala nu permite accesul până în vârf decât cu liftul.

Câteva trepte săpate în stâncă ne conduc la intrarea în mânăstire.

Datorită spaţiilor restrânse la care oricare din clădirile de pe stânci trebuie să facă faţă, prima impresie e aceea de labirint de culoare şi săliţe.

Picturile murale au fost executate de către părintele Theofanis în anul 1527.

Se pare că acesta este un exponent de seamă al şcolii de pictură din Creta, cea mai valoroasă în pictura religioasă bizantină.

Mânăstirea Sfântul Nicolae Anapavsa văzuta de mai sus.

Următorul lăcaş pe care îl vizităm este Mânăstirea Russanu.

Datele istorice menţionează că ridicarea mânastirii pe stânca îngustă s-a făcut în jurul anului 1388, iar numele sau vine de la un anumit Russanos, acest prim locuitor al său fiind originar din satul Rosana.

Până la construcţia podului metalic de acces, urcarea până la nivelul chiliilor se făcea pe scări de lemn legate între ele cu sfoară.

În prezent aici vieţuiesc câteva măicuţe.

O minuscula curte interioara e invadată de flori.

O uşă zăvorâtă, dar cu cheia la îndemână, conduce la etajul de mijloc, unde se află bisericuţa Metamorfosis (Schimbarea la Faţă).

M-au impresionat frescele pictate reprezentând chinurile sfinţilor (?), dar mai ales cele ale păcătoşilor.

Privite din unghiul acesta tematic picturile sunt de o rară violenţă…

Am tăiat-o repejor…

Urmăm drumul ce formează serpentine largi printre coloşii de piatră şi iată-ne în faţa stâncii pe care se înalţă Mânăstirea Varlaam.

De pe o platformă privim spre Mânăstirea Russanu, pe unde tovmai am trecut.

În cealaltă parte vedem prăpastia ce desparte Mânăstirea Varlaam de Mânăstirea Megalu Meteora (Marea Meteoră).

Un scripete urcă materiale la Mânăstirea Varlaam.

La mijlocul sec.14 sihastrul Varlaam a urcat pe stâncă şi a construit câteva chilii şi o mică bisericuţă. Apoi acolo a trăit singur până la sfârşitul vieţii.

La 1518 doi fraţi călugări întemeiază aici o mânăstire în adevăratul sens al cuvântului, în scurt timp ea vrednicindu-se să adăpostească mai bine de 30 de fraţi călugari.

De reţinut că obstea călugarească din mânăstirile de pe stâncile Meteorei e subordonată patriarhului de la Constantinopol, în timp ce preoţii şi bisericile în care ei slujesc aparţin episcopiei de la Ioannina.

Mânăstirea Varlaam.

În una din sălile umbroase de la subsol descoperim butoiul urias, cu un volum de peste 13 000 litri. De apă sau de vin, depinde de imaginaţia vizitatorului…

Şi bineînţeles că inginerii sunt atraşi mai mult de partea tehnică decât de simbolistica picturilor de pe pereţi.

Esplanada din punctul cel mai înalt oferă o perspectiva deosebită spre spaţiile înconjurătoare.

Sau o fotografie cu calugări şi pelerini ruşi.

Vecină cu Mânăstirea Varlaam, dar pe cea mai înaltă stâncă, se află cea mai mare dintre mânăstiri, care poartă şi două denumiri: Megalu Meteora sau Metamorfosis.

Cand auzim această ultimă denumire vin cu întrebarea: ,,Cine a scris volumul de poezii Metamorfozele?”

Bineînţeles că e o întrebare capcană, autorul căutat nefiind printre artiştii din Grecia antică. E vorba de Ovidiu, de Roma sec.1 d.Hr….

De la intrarea în Megalu Meteora privim spre Mânăstirea Russanu, care a rămas undeva jos…

Vedem şi cum stâncile de la Meteora sunt parcă desprinse dintr-un platou, cândva compact, la cota aceasta maximă a zonei.

Marţi, când am ajuns noi aici, marea lavră era închisă.

În partea de jos a fotografiei se vede ca accesul se face mai întâi pe o scară de beton, apoi printr-un tunel săpat înstâncă şi o serie de trepte agăţate de peretele de piatră.

La intrare avem parte de o scenă de cu totul altă natură…

Avem timp şi pentru o poză de grup. Adriana şi Hana nu s-au putut abţine să nu ia şi pisoii în cadru…

Aici cred ca Edy a făcut poza, pentru ca apar şi eu…

,,Argila este modelată în formă de oală, dar golul din interior face posibila folosirea”

Lao Tze-filosof chinez, sec.6 î.Hr.

(În româneşte numele filosofului se pronunţă ,,La ouţe”)

Într-un limbaj actual am confirma că, într-adevăr, ,,soft-ul e mai important decât ,,hard”-ul.

Cum spunem, dintr-o mare dragoste de viaţă, sufletul grec se descoperă permanent, după 3000 de ani noi aflândul la fel de proaspăt ca în clipa creaţiei oricărei opere de artă.

Lirismul, care în greceşte înseamna poezie însoţita de muzică, se naşte în momentul în care grecii iau contact cu orientalii, în special cu perşii, experţii vremii în muzică.

O ţiteră cu acorduri înalte, un fluier cu sunete tânguitoare acompaniază pe recitator, ori corul antic.

Astfel elegia îşi ia numele de la numele egiptean al trestiei din care e confecţionat fluierul.

Epopeea preamărise virtutile eroilor, dar după înfrângerea aheilor de catre dorieni, poeţii se apleaca mai mult asupra sufletului îndrăgostit.

În elegie se cântă suferinţele dragostei, într-o lamentatie însoţita de vaietul fluierului.

(Ştim ca la romani abia peste 600 de ani epopeea eroică e înlocuită de poezia de dragoste, prin Ovidiu, cel mai mare poet al iubirii.)

E uşor de înţeles că teatrul grec antic are la origini ritualuri religioase.

În sec. 6 î.Hr era răspăndit în Grecia cultul zeului Dionisos.

În ritualuri (de multe ori secrete) de preamărire a zeului, bărbaţii se strângeau într-un cerc şi făceau incantaţii sub conducerea unui iniţiat.

Astfel la începutul începutului teatrul nu era decât un dialog între un recitator şi corul alăturat lui.

Dar se întâmpla ca unii protagonişti să uite cele reditate cu o eara înainte.

…Şi aşa s-a născut teatrul scris.

Şi nu se poate vorbi de teatrul antic fără a aminti de tragedia ,,Orestia” a lui Eschil!

La Eschil avea să vină, peste două milenii, Shachespeare, cu carneţelul, să ia notiţe…

Pentru Hamlet, Oedip e tătic…

Ce-mi place la teatrul grec e că zeii se amestecă în destinele oamenilor (fie ei şi principi şi regi) ca nişte mărunte cumetre de la ţară…

Iar zeii au şi ei trăiri cât se poate de omeneşti. Fac pasiuni, au prejudecăţi şi porniri de răzbunare.

Apoi tot zeii devin deadreptul delicioşi când se lasă prinşi în mrejele comediei, ca în piesele lui Aristofan.

La greci sacrul nu e neapărat şi sobru.

Spre deosebire de creştinism, unde zâmbetul a fost dintotdeauna restricţionat prin canoane rigide.

Imposibilitatea râsului în practica creştină (într-o abaţie catolică) constitue coloana vertebrală, implicită, dar uşor de înţeles, a romanului ,,Numele Trandafirului” al lui Umberto Eco.

În sufletul grecului frumuseţea e măsura tuturor lucrurilor.

Noţiuni ca proporţionalitate, simetrie, ordine, au fost desoperite de geometrii lui Pitagora.

Robi ai dorinţei de perfecţiune, grecii vor implementa aceste norme de frumuseţe şi în pictură, sculptură şi arhitectură.

E drept că şi viaţă le va oferi aceste ocazii.

Rivale şi invidioase, oraşele-cetăţi aflate în permanentă dezvoltare, se vor întrece în construcţii monumentale, în temple si statui de o frumuseţe desăvârşită.

La începuturi sculptura greacă are câteva izvoare de inspiraţie. În primul rând întruchipările corpului omenesc de pe frizele egiptene.

Numai ca aici personajul stă drept, cu mâinile pe lângă corp şi picioarele nemişcate.

O altă cale spre sculptura elenă au conastituit-o cariatidele monumentale, acele coloane de susţinere reprezentând busturi de oameni, ori de zei.

Bineînţeles că primele sculpturi în piatră (calcar, marmură) aveau să reprezinte pe zeii adulaţi.

Dar încet-încet operele plastice vor căpăta dimensiuni omeneşti.

De cele mai multe ori reprezentarea în piatră a corpului bărbătesc se făcea expunând nuditatea în toata frumuseţea ei.

Statuile aveau să capete expresie prin poziţia braţelor, a picioarelor şi chiar a torsului, reprezentativ find ,,Discobolul”.

Artistul găsea frumuseţea în detaliile anatomice perfecte, cu zâmbetul nelipsit de pe chip şi cu podoaba capilara diferita de la un personaj la altul.

Crini albi de pădure.

Frumuseţea feminină rezida din perfecţiunea unui chip zâmbitor, dar şi din proporţiilr armonioase ale corpului.

Totdeauna statuile reprezentau tinere svelte, drapate întunici fine.

O mână era întinsă, oferind privitorului o floare, o pasăre, o bijuterie, iar cu cealaltă ţinea lângă trup faldurile rochiei.

Eleganţa ultimă avea sa fie data de coafură, piatra reuşind să capete moliciunea unui păr mătăsos.

Lăsăm în urmă cele 14-15 mânăstiri, din care în mod obişnuit se vizitează vreo 6.

Spre miezul de foc al zilei locurile sunt sufocate de sutele, dacă nu de miile de pelerini ruşi.

Noi revenim la maşini şi pornim spre Ioannina.

Pe la jumătatea drumului trecem pe lângă Metsovo, un orăşel de munte care a rămas peste veacuri centrul (mai ales cultural) vlahilor din acest ţinut al Epirului.

O hartă a zonei ne arată că Ioannina se afla pe malul lacului Pamvodita şi că prin împrejurimi putem vizita peştera Perama şi oracolul de la Dodoni.

Avându-l pe Ştefan navigator, cu două gps-uri de gât, ajungem destul de uşor până la vestita peşteră.

Mă aşteptam la o intrare în subteran măcar ca la Şura Mare, Cetăţile Ponorului ori Huda lui Papară…

Da de unde… În mijlocul unui cartier comercial, gasim o intrare anostă, mascata de obloane ca la oricare din magazinaşele din zonă.

În plus taxa de intrare e de 7 euro, iar fotografiatul e interzis.

Zic pas. Alte două persoane refuză jecmăneala.

Pe parcursul celor două ore de vizită aveam să-l cunosc pe domnul Kiriacos (Ciriacos), patronul unui magazin cu argintării din apropiere. (Ioannina e recunoscută pentru obiectele din argint de bună calitate.)

Mi-a vorbit despre oraş, despre lacul Pamvotida şi muntele de dincolo de ape, despre locurile astea prin care în anul 1941 partizanii greci au dejucat planul nemţilor de a trimite vreo 800 de evrei în lagărele din Polonia, despre frăţia dintre popoarele grec şi român când, în războiul civil din 1948-1949 mulţi greci s-au refugiat la noi în ţară, despre o teorie a conspiraţiei dintre Papandreu şi Miloşevici în legătură cu Cipru, sfârşită atât de rău pentru Iugoslavia, despre politica actuală a greciei, care e una a oamenilor politici şi nu a grecilor…

La plecare facem o poză de grup cu kir Kiriakos.

De la peşteră coborâm pe malul apei. Lacul a aparut incă din perioada timpurie a creştinismului, cănd un cutremur de pamânt a blocat drenajele naturale pe care câteva pâraie le asigurau pentru muntele şi câmpia din jur.

Şi aici leandrii ne atrag ca un magnet…

Oraşul Ioannina a fost un important centru al antichităţii grecesti, dar o înflorire deosebită a cunoscut după anul 1204, când Constantinopolul a fost cucerit de cruciaţi şi s-a instaurat ,,bizanţul latin”.

Atunci s-au refugiat în Ioannina mulţi dintre demnitarii bizantini, desigur, cu mare parte din bogăţiile lor.

În sec.15 oraşul intră sub ocupaţie musulmană, iar un episod emblematic pentru oraş s-a petrecut între anii 1788 şi 1822, când Ali Paşa, un musulman albanez şi-a declarat independenţa faţă de sultan şi a înfiinţat un ,,ducat” autonom.

Deasemeni o comunitate evreiască însemnată a locuit în oras până spre sfârşitul ultimului război mondial.

Un obiectiv pe care nu doream să-l ratăm era cetatea (Kastro).

Străduţe înguste, dar uimitor de curate, ne conduc spre una din porţile de intrare.

Nici în interiorul cetăţii străduţele nu-şi schimbă aspectul.

Urmărim strada Karamanli şi lăsăm în dreapta o veche sinagogă.

Nimerim printr-o altă poartă boltită şi… ne trezim din nou pe malul lacului. Ca pisicile alea date afară din casă chiar când stăpânul se aşează la masă.

Lacul e jalonat pentru concursuri nautice.

În spate se ridică munţii Mitsikali, care mai spre sud ating înălţimi de 1810m.

În fotografie, în dreapta-sus, se vede cum un drum traversează culmea muntelui printr-o zona înaltă.

La ora la care am vizitat noi oraşul parcul umbrit de platani seculari era aproape pustiu.

Revenim în incinta cetăţii, traversăm piaţeta Plateia Neomart şi urcăm un drum pietruit până la Moscheia Aslan Paşa Tzami.

În corpul central al moscheii vizităm un muzeu de arta populară musulmană. (Seamănă cu cel din Babadag.)

Clădirile adiacente, cândva şcoală de studiere a Coranului, au şi amintirea uneia din faptele reprobabile ale lui Ali Paşa.

Povestea spune că în aceste case Ali Paşa a necinstit-o pe frumoasa grecoaică, Kyra Frosini, iubita fiului celui mare al tiranului.

Încercând să-şi acopere fărădelegile, Ali Paşa a poruncit ca tânăra, împreuna cu alte 17 fete, să fie legate in saci si aruncate în lac.

După ce a sfidat Înalta Poartă timp de 30 de ani, Ali Paşa şi-a gasit sfârşitul pe insula Nissi din mijlocul lacului.

Se ştie că Mânăstirea Aghios (Sfântul) Pantelimon aflată pe insulă a fost ultima sa ascunzatoare.

Prins de un asasin turc, Ali Paşa a fost împuşcat, apoi decapitat, capul său fiind trimis la Insatanbul ca trofeu.

Insula Nissi.

Scrieri arabe frumos dantelate pe o placă desprinsă de pe pereţii vechi ai moscheei.

O parte din tunurile si ghiulelele folosite la apărarea zidurilor de la Kastro.

Coloana chiparosului întrecându-se în înălţime cu minaretul moscheii.

În cladirea din dreapta Ştefan a găsit o ,,cutiuţă” din jocul internaţional ,,Geocash”.

Am citit pe un carneţel minuscul că înaintea lui ,,comoara” mai fusese descoperita de un englez şi de o sportivă din Noua Zeelandă.

Din alt punct al ţărmului lacului vedem un cartier mai nou al ioanninei, iar în spate doua creste calcaroase pe care noi le-am asemănat Crestei Oslei din Vâlcan.

Înainte de a ajunge la maşini mai facem un popas lângă doi pescari ce se înţelegeau din priviri atunci când una din lansete a început sa ia fir.

Am surprins momentul când captura, un crăpălău de 3-4kg, este scoasă din apă în aplauzele noastre.

Înainte de a se face pescari de oameni şi cei din Galileea poate că prindeau astfel de peşti…

(va urma)