Trecem prin codrii de brad ca prin moarte.

Beznă uscată, miros de tămâie, linişte… şoapte.

Asfinţit dureros cu ţipăt de păsări de pradă de noapte,

Izvoare secate, fântâni ca amfore vechi îngropate, dar sparte.

Străbatem poteci pândite de duhuri deşarte,

Poieni cu flori seci, cu vieţi răpuse de moarte.

Trunchiuri ciuntite, cu forme bizare, răscoapte,

Negre, fragile, ca plante presate-ntr-o carte.

Solstiţiu cu astrul cusut grosolan pe un câmp de cenuşă,

Tăvălug de pustiu încins tras peste templul pădurii rămas vraişte, fară uşă.

Copacii răriţi se usucă-n picioare, ca sfinţii.

Te umplii de dor ca atunci când se duc, deodată, toţi patru părinţii…

Flăcări pe munţi, mai jos păduri cu jarurile stinse,

Flori de colţi arse de soare, batute de vânt,

Înainte de-a fi şi ele de moarte cuprinse.

Deasupra e cerul albit, ca ochi orbi, fară expresie,

Mi-e frică de mor să nu cad, nu în hău, ci într-o mare depresie.

Avem, ca oameni, pe Pământ corigenţe,

Dar şi Prometeu, s-ar cuveni, să cumpere de la noi ,,indulgenţe”.

Versuri – Gigi Cepoiu