Tic-tac. Tic-tac. Timpul, acest mare dușman, curge neobosit.Timpul pare gratuit, dar în realitate este de neprețuit. Nu poți să posezi timpul, dar poți să îl folosești. Nu poți să îl păstrezi, dar poți sa îl consumi. Şi cel mai rău e ca odată irosit nu îl mai poți recupera. Rândurile de mai jos reprezintă câteva gânduri personale pe marginea unei ture de o zi (30.07.2012), împreună cu trei prieteni: George Isac, Sorin Adam și Cristi Vidraşcu peste crestele unuia din cei mai frumoși munți din România: Parângul.
Pentru a intra în atmosferă, lăsați frumoasa melodie a celor de la Pink Floyd sa curgă liniștit pe parcursul lecturării jurnalului:
1. Intro
„Numărând clipele până la sfârșitul unei zile plicticoase,
Te consumi și iți pierzi timpul în mod nechibzuit.
Tropăind în jurul unui petic de pământ din orașul tău natal,
Așteptând pe cineva sau ceva să iți arate calea” (Pink Floyd – Time)
Ţârr, ţârrr, ţârrr, ceasurile sună enervant. E ora cinci jumătate și ne ridicăm din paturi să aruncăm un ochi afară. Norii vineții zboară purtați de vânt peste întinderile adormite. Suntem la poalele Parângului, într-o vila cochetă, pregătiți de o noua aventură – creasta vestică a Parângului într-o aventură de o zi. Asemenea fantelor unui uriaș puzzle, ce abia așteaptă sa fie rezolvat, mașinile stau liniștite, una aici, alta la cabana la Obârșia Lotrului, în așteptarea șoarecelui descurcăreț. Dar pare că nu astăzi este ziua, pare că timpul nu este de partea noastră. Ne târâm înapoi spre lumea viselor.
O rază de lumină îmi mângăie fața. Ies la geam și descopăr uimit că un soare prietenos luminează iarba înviorată și căpițele de fân din gradină. Cobor și îl descopăr pe George prins într-un dialog relaxant cu gazda cea amabilă. Încet, încet, ne deșteptăm cu toții și luăm micul dejun la măsuța din curte. În lumina asta călduță a dimineții ma tot uit la umbrele noastre lungi pe caldarâm și am senzația ca umbrele astea au urechi lungi, lungi de tot.
Ne privim în ochi: poate, totuși, dar prognoza… Gata, într-o secundă hotărârea este luata. Să mergem, da, o nouă aventură ne așteaptă, și de data asta va fi o cursă cu timpul. Strângem repede rucsacii, anunțăm gazda ca vom reveni spre miezul nopții, și încalecăm pe cai (putere, desigur).
Mașina ne poartă repede spre aventură. Depășim ultimele cabane din noua stațiune Parâng, și privim în față: muntele ne așteaptă nerăbdător
In spate, aburii de ploaie se ridica peste valea Jiului, separând crestele Vâlcanului în stânga de cele ale Tulişei și Retezatului Mic în dreapta:
E ora 10:20 și pornim la drum. O placă informativa situată la intersecția cu poteca spre Parângul Mic, ne confirmă că vom avea o cale lungă de străbătut. Mergem bine și cu spor pe traseul ce urmărește curba de nivel, pe urmele unui grup de trei persoane ce pare că au aceeași destinație ca și noi – Muntele Cârja, aceasta proptea uriașă ce sa sprijină întregul versant stâng al muntelui. Spre stânga perspective splendide se deschid peste muntele pe care am umblat bine cu o zi înainte – Şureanu, de care ne desparte o vale adâncă și îngustă – Valea Jieţului
Cu cei 2405 metri ai sai, Cârja se ridică în față provocatoare:
Apar și primele căldări glaciare – căldarea abruptă și prăpăstioasă a Mijei Mari:
Ascuns între două rânduri de colţane, ferit de furia vânturilor care șuieră iarna peste aceste meleaguri, ne zâmbește un ultim bastion al omului ascuns în căușul de piatră al muntelui – Refugiul Cârja
De aici începe urcușul mai aspru, chiar pe creastă, dar totul e bine și frumos căci am intrat în lumea de morene și pereți verticali a Parângului. Iată-ne ajunși și pe Cârja care ne oferă, printre valurile de ceață tot mai agasante, perspective amețitoare, (vedere spre valea Caprei)
unde facem și o poză de grup (fără Cristi care își schimba tricoul)
2. Ploaia
„Obosit să stai întins pe plajă, stând în casă să privești ploaia,
Ești tânăr și viața e lungă și e timp destul de ucis astăzi.
Si într-o zi descoperi ca zece ani au trecut pe lângă tine,
Nimeni nu ți-a spus când să alergi, ai ratat pocnetul de start.” (Pink Floyd – Time)
In timp ce poteca se desfășoară blând prin dreapta, spre stânga se deschid prăpastii adânci, și creste ascuțite, din care țâșnește tot mai des răsuflarea nervoasă a muntelui:
Printre respirațiile largi ale muntelui, o noua căldare uriașă ni se deschide în fața ochilor, iar pe fundul acesteia, doi ochi tainici și verzi ne privesc curioși printre gene din adâncurile muntelui – Lacul Verde:
Începe să picure mărunt, iar grupul din față decide să se întoarcă. Am rămas doar noi și muntele, iar Parângul s-a hotărât să ne pună la încercare să vadă dacă merităm să-i cucerim înălțimile. „Ploaia care va veni” a ajuns de la stadiul de prognoză la realitate.
Îmbrăcat în pelerina-i verde lungă până la glezne, cu gluga peste cap din care i se vede doar barba albă, în picioare cu sandale peste care șiroiește apa, George merge în frunte, asemenea unui centurion bătrân, pe care îl urmezi până la capătul imperiului și mai departe. Mergem pe marginea uriașei căldări glaciare a Sliveiului, una din cele mai mari din Carpați, și după ce cucerim și unul din cele două piscuri gemene ale Gemănării, urcăm peste lespezi mărunte și zone înierbate până în creștetul munților, pe Parângul Mare (2518 m)
E o victorie fără glorie, o victorie înecată în ceață și ploaie și cu toate astea nu mă abțin să nu fac gestul suprem al cuceritorului:
Setting foot on Mount Parâng
Facem o poză de grup – observați vă rog zâmbetele de pe fețele celor trei, tocmai spusesem o glumă foarte bună
3. Răsplata
„Asa că alergi să prinzi soarele din urma, dar el apune,
Învârtindu-se-n jur pentru a te ajunge din urmă din nou.
Soarele e același într-un mod relativ, dar tu ești mai bătrân,
Mai scurt de suflare și cu o zi mai aproape de moarte.” (Pink Floyd – Time)
Am reușit, am trecut testul. Suntem în Șaua Gruiul, și după mai bine de două ore de ploaie muntele ăsta falnic și năbădăios, uriaș armăsar sur din piatră și văzduh, s-a potolit. Deschidem ochii largi şi privirile ni se umplu de frumos:
Vedere spre Parângul Mare
În față, într-o lumină aproape ireală, lumina de dincolo de furtună, ne privește ochiul blând și potolit acum al Parângului (Lacul Roşiile)
Masă cu vedere la lac (locuri rezervate)
Tic-tac. tic-tac. Timpul acest mare ticălos, ne împinge din urmă. Cu greu ne deprindem de acest loc încărcat de magie, și ne continuăm drumul.Urcăm şi coborâm Vârful Gruiul, Şaua Pâclişa, vârful Pâclişa, Vârful Ieşul
Culmea Ieşul – Piatra Tăiată
Din când în când mai aruncăm priviri – suspine tăcute – spre Parângul Mare
Urmează ultimul urcuș al zilei, din Șaua Ghereşul în Șaua Piatra Tăiată, de unde ni se deschide o perspectivă superbă cu Lacul Zănoaga Mare:
Aici părăsim creasta și coborâm în uriașa căldare Câlcescu, lăsând în stânga Coasta Lui Rus, hotarul a două mari bazine hidrografice – Jiul la Vest si Lotrul la Est. Poteca clară, marcată mai mult cu momâi, ne poartă pașii printr-o lume de vis, pentru a ne scoate după mai bine de o oră de mers, în fața unei minuni – adevăratul smarald al Carpaţilor – Lacul Câlcescu
Ascuns sub scutul granitic, brodat cu jnepeni, al crestei, flancat la răsărit de o creastă sălbatică ce îl desparte de fratele său mai mic Iezerul, acest ochi de mare pierdut în imensitatea muntelui e unul din cele mai frumoase locuri din România, și în scurtul răgaz rămas savurăm magia clipei.
La drum din nou, prin marea de jnepeniș, printre pietrele neprietenoase ale pârâului Câlcescu, până acesta se unește cu izvorul Zănoaga Mare, ce vine din stânga, formând apele cele neîmblânzite ale Lotrului
Inserarea se lasă încet peste peste Piatra Taiata şi nisipul din clepsidra zilei e din ce în ce mai puțin.
Mai admirăm o dată amurgul blând și prietenos ce se lasă peste căldarea Câlcescului și ne avântăm adânc în pădure
Inserare peste valea Lotrului
4. Incheiere
E aproape miez de noapte, e întuneric și e tăcere. Tic-tac, tic-tac, betele de trekking lovind asfaltul numără secundele de drum. Mergem pe șoseaua cea noua, pe Transalpina, și liniștea deplină e tulburată doar de zgomotul pașilor noștri călcând ritmic, într-o cadență surdă. In depărtare o lumină strălucește, vestind triumful temporar al omului asupra nopții.
„Fiecare an devine mai scurt și niciodată nu pare că găsești timpul,
Planuri care eșuează sau o jumătate de pagină de linii mâzgălite
Agățat într-o disperare tăcută e expresia englezească,
Timpul a trecut, cântecul este gata, credeam că mai am ceva de spus.”
Foto: Sorin Adam, George Isac
Traducere versuri: Eduard Munteanu