Dincolo de lunca Siretului încep să capete forme nişte dealuri prelungi, acoperite uniform de peticele rectangulare ale potgoriilor.
O linie de cale ferată şerpuieste chinuit peste dealuri, aşa cum mai bine de un secol un tren urcă parcă alan-dala de la Mărăşeşti la Panciu.
O fotografie cu unduirea asta a liniilor paralele mi-a fos refuzată de dimineaţa ceţoasă în care am ajuns aici.
Într-un cimitir străin atmosfera mohorâta nu induce durere, ci mai degrabă un aer de romantism desuet.
Pe partea dreaptă, lângă cavoul unei vechi familii din oraş, descoperim monumentul funerar al lui… Ioan Slavici.
E o întâlnire surprinzătoare, căci ştim ca scriitorul bănăţean era nascut în localitatea Şiria, de lângă Arad.
Din viaţa lui Slavici ne amintim că, împreună cu Mihai Eminescu, a pus bazele societăţii România Jună (la Viena), iar împreună cu I.L. Caragiale şi George Cosbuc a fondat revista Vatra.
Datorită opiniilor rusofobe şi antisemite exprimate în articolele sale, Ioan Slavici avea să fie închis de vreo cinci ori.
Ca operă, pe lângă nuvela aceea care tot pică drept subiect la bac şi romanul Mara, să nu uităm basmele şi poveştile sale care ne-au minunat copilaria: Doi feţi cu stea în frunte, Zâna Zorilor etc.
Istoricul Lucian Boia consemna cu referire la Slavici: ,,Dacă la Rebreanu şi Sadoveanu se constată un uşor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.”
În epitaful de pe piatra de mormânt citim:
Obosit, în anul 1925 Ioan Slavici se retrage la fiica sa, care locuia la Panciu.
Străbatem bulevardul cu castani ca nişte ţinte mergătoare pentru proiectilele desprinse din buzduganele acelea ţepoase.
În marginea de vest a oraşului coborâm scările mai noi ce duc spre Schitul Brazi.
Nimerim într-un rai al florilor de toamnă.
În bisericuţa neîncăpătoare se oficiază liturghia de duminică. Noi ne mulţumim să ascultăm glasurile măicuţelor doar la staţia de amplificare şi ne îndreptăm spre paraclisul subteran.
Aici, după ce coborâm o scară cu trepte minuscule, ca pentru paşii îngerilor, ajungem în faţa mormântului Sfântului Teodosie.
Fiu al acestor plaiuri vrâncene, parintele teodosie avea să se învrednicească de numeroase demnităţi religioase (episcop de Radăuţi, de Roman, stareţ a câtorva mânăstiri moldave şi chiar mitropolit al Moldovei între anii 1674-1675).
În anul 1688 a fost rapit din porunca domnitorului muntean Şerban Cantacuzino şi închis 10 săptămâni la mânăstirea Cotroceni. Aici a fost supus la cazne pentru a spune unde se afla averea prietenului său, părintele Daniil, fost mitropolit de Alba-Iulia.
În anul 1694 a fost decapitat de către turci în încercarea sa de a apăra credinţa şi avutul sachitului Brazi.
Ca în fiecare an, toamna se strecoara pe furiş prin livezile de nuci…
…Încărcând de rod până şi tulpinile de bozie.
Pornesc într-o mică expediţie pentru a descoperi vechiul cimitir evreiesc, parăsit, se pare, cu aproape 100 de ani în urmă.
Străbat în lung şi-n lat viile pline de rod de pe dealul Neicului.
Bag de seamă că pe fiecare spalier din capăt de rând e prinsa câte o sperietoare valabilă doar pentru cei ce ştiu să citească. Probabil în speranţa că ,,frica păzeste bostănaria”…
Bineînţeles că nu m-am putut abţine şi mi-am îndulcit căutările cu un pofticios ,,strugure de poamă”.
După un larg ocol, pe un bot de deal spânzurat deasupra văii seci a Şuşiţei, zăresc primele pietre de mormânt din cimitirul evreiesc parăsit.
Se pare că oraşul Panciu a fost întemeiat chiar de doua familii de evrei, in jurul anului 1762.
Din catastifele anului 1880 rezultă ca mai bine de jumătatedin populaţia localităţii (circa 1850 de persoane) erau evrei, un sfert armeni şi abia restul erau români…
Foste prăvălii evreiesti pe vechea Stradă Mare din Panciu.
În jurul anilor 1910-1912 acest cimitir este abandonat, comunitatea organizând unul mai nou în cartierul Dumbrava al oraşului.
Nu ştiu dacă acest vechi cimitir evreiesc face parte din Patrimoniul cultural naţional, dar, dacă i s-ar acorda o minimă atenţie, ar putea deveni o bogată sursă istorică, cel puţin de interes local.
Şi asta pentru că pietrele funerare sunt din granit dur, iar înscrisurile s-au pastrat destul de bine.
Împreună în faţa vremii şi a vremurilor…
Mă întorc direct printre rândurile de vie.
,,Cri, cri, cri, toamnă gri,
De la Panciu prindem drumul spre Soveja.
La capătul nordic al dealurilor Străoane cădem în capcana unor neaşteptate serpentine strânse ce coboară printr-o pădure răcoroasă.
Ajungem într-o depresiune premontană şi în localitatea cu un nume explicit, ,,Câmpuri”, oprim la Casa memorială Ion Roată.
Poveştile ţăranului vrâncean, isteţ şi cu gâdilici la limbă, le ştim din vremea când, pe 24 ianuarie, tot sărbătoream Ziua Unirii Principatelor, cu tot felul de scenete improvizate, cu actori de ocazie, care citeau dialogurile din cărţi…
În urmatoarea localitate ne minunăm de merele ionatan şi palmen-auriu care împovarează crengile pomilor de pe marginea drumului.
De pe o bornă kilometrică aflăm că suntem în localitatea Răcoasa. Numele parcă nu mi-e străin…
La capătul de sus al satului facem dreapta şi ne izbim frontal de alte câteva serpentine, mai strânse şi parcă mai tari…
Un drum îngust, străjuit de tei cu frunzele deja aşternute pe asfalt, ne conduce la Mausoleul de la Mărăşti.
Chipul aspru al mareşalului Averescu mă face să-mi amintesc unde am auzit de satul Răcoasa… Încet-încet îmi vin în minte cele petrecute prin aceste locuri cu aproape un secol în urmă…
În iarna grea a începutului de an 1917 linia frontului se stabilizase în zona Vrancei, după ce armata română fusese nevoită să se retragă din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea.
În liniştea aparentă a tranşeelor troienite avea să se petreacă un episod dramatic în rândul trupelor româneşti şi aşa greu încercate de un război inegal… Doi ofiţeri superiori vor trăda şi vor trece linia frontului, în tabara germană.
Colonelul Alexandru Strurdza era fiul fostului prim-ministru liberal Dimitrie Sturdza.
Despre acesta din urmă se povestesc întâmplari ciudate, când mintea sa bolnavă intra în eclipsă.
Bunăoară, într-o seară de vară primul-ministru ceru să meargă la Mitropolie pentru a lua parte la o închipuita noapte a Învierii…
Tânărul ofiţer Alexandru Sturdza absolvise Academia militară din Berlin, slujise chiar şi câţiva ani în armata germană, ca începutul razboiului din 1916 să-l gasească ataşat militar în legaţia română de la Berlin.
Şi, după cum vom vedea, pe lângă influenţa în lumea bună a vremii, tânarul moştenise de la parintele său şi unele sechele ale bolii psihice.
Astfel rusofobia sa avea să devină paranoică, colonelului părândui-se că în hainele oricărui ofiţer român se ascunde un spion ţarist.
Dealtfel în seara zilei de 5 februarie colonelul Alexandru Sturdza se prezentă în faţa generalului Eremia Grigorescu, conducatorul armatei a 4-a române, şi-i prezentă viziunea sa asupra stării jalnice în care se afla trupa, toate datorându-se, în opinia sa, duplicităţii de atitudine a trupelor ruseşti.
Tun din dotarea armatei române din Primul război mondial.
A doua zi, pe 6 februarie, împreună cu adjutantul său, locotenentul Wachmann şi ordonanţa
sa, un ţăran vrâncean, colonelul Alexandru Sturdza coborâ în gara Marăşeşti şi urcă în trenul cu vagoane de clasa a 3-a ce se strecura printre nămeţi până la Panciu.
Din gara plină de soldaţi în tranzit cei trei luară o sanie, cu care ajunseră pe înserat la Răcoasa, unde frontul se stabilizase dincolo de dealurile Cârlan de la Voloşbeni.
Au aşteptat până s-a lăsat întunericul şi au trecut peste liniile româneşti chiar în zona în care era cantonat regimentul condus de colonel. Valizele grele ale ofiţerului erau carate de ordonanţă, acesta având în porthart doar jurnalul de operaţiuni.
După depăşirea avamposturilor au primit foc din flancuri. Soldatul cu valizele colonelului a fost răpus de gloanţe, iar adjutantul s-a făcut nevăzut, astfel încat Sturdza a picat singur în tranşeele germane.
Odată ajuns la unul din punctele de comandă germane, telefoanele au început să zbârnâie între Viena şi Berlin.
Cu toate că îşi dorea mult să poată trece la invadarea Moldovei, comandamentul austro-german nu îşi va pune mari speranţe în actul de trădare al ofiţerului român, cu toate promisiunile acestuia de a destabiliza trupele române.
Generalul von Gerock avea să spună:
,,Când un soldat face un pas ca al lui şi pune tot ce are mai scump în viaţă pe o singură carte, trebuie ca în mâna cealaltă să ţină revolverul… Personal nu mă aştept la prea multe de la acţiunea lui. Colonelul român e un idealist, dar, din pacate, un idealist bolnav…”
În acest timp Sturdza, în paranoia sa, ţinea în mână condeiul din care picura otrava trădării:
,,Eu, colonelul Alexandru Sturdza, cu care aţi luptat cot la cot, vă trimit următoarea vorbă: în fruntea voastră vreau să fac o oştire nouă etc. etc.”
El vroia să organizeze pe teritoriul ocupat de germani un corp de armată de voluntari care, împreună cu trupele ce vor trece la inamic, atunci când el, Sturdza, le va ,,trimite semne” va purcede să lupte ,,numai pe frontul unde se găsesc ruşii”.
Manifestul semnat de Sturdza a fost multiplicat de germani în 15 000 de exemplare. De notat ca de acest lucru s-a ocupt chiar adjutantul lui Sturdza.
Foile urmau sa fie împrăştiate pe linia frontului de aeroplane germane, dar şi prin prizonieri români trimişi în tranşeele noastre.
Pentru această ultimă operaţie i-au fost puşi la dispoziţie 180 de captivi, dintre care s-au oferit să fie curierii tradării doar 30.
Dintre aceştia numai 22 au ajuns in tranşeele noastre, unde au predat comandanţilor pachetele cu manifeste, rezolvând în stil românesc problema scăparii din prizonierat.
Obuze.
În zorii următoarei dimineţi, colonelul Sturdza, însoţit de maiorul german Karpi (participant la intregul act de tradare ca traducator) pornesc din localitatea Ojdula spre pasul Muşat.
Zăpada mare pare să le zadărnicesacă planul. Continuă drumul călare, trec munţii şi ajung la dealul Cârlan, în apripierea frontului.
Aici are loc întâlnirea cu locotenent-colonelul Constantin Crainiceanu, cu care vorbise în prealabil despre acţiunea de trecere la germani.
Urmară 48 de ore în care austriecii şi germanii au aşteptat în zadar ca diviziile româneşti să treacă de partea lor…
Două zile de linişte şi în liniile româneşti. O linişte aparentă, căci imediat după întâlnirea de pe dealul Cârlan, Crăiniceanu fu arestat, el fiind urmarit de catre serviciile de informaţii ale armatei încă de la descoperirea valizelor lui Sturdza, in care s-au gasit planuri ce îl numeau şi pe tânarul locotenent-colonel.
Generalul Averescu (comandantul armatei române) în chemă la Bacău pe generalul Crăiniceanu (tatăl tânărului colonel), dar acesta refuză să îşi vadă fiul trădător.
O condamnare la 15 ani de muncă silnică îl nemulţumi pe generalul Prezan (şeful de stat-major al armatei şi unchiul lui Crăiniceanu). Acesta înaintă cazul la Consiliul de razboi, care aplică ofiţerului tradător pedeapsa capitală.
Actul de graţiere prezentat regelui Ferdinand, fiind refuzat, sentinţa a fost dusă la îndeplinire în faţa frontului, în faţa soldaţilor pe care ofiţerul îi tradase urmănd să-i predea inamicului…
După salva plutonului de execuţie, peste dealurile troenite se lăsă o linişte nesfârşită.
O vreme nu se mai întâmplă nimic pe frontul de est…
Ca epilog, amintim că unii dintre contemporanii vremii afirmau că, după încheierea războiului, l-ar fi recunoscut pe colonelul Alexandru Sturdza în spatele ghişeului unei bănci din Berlin, trecându-şi permanent printre degete, ca o Iudă, arginţii vrăşmaşului…
Alegorie într-un basorelief de pe faţa Mausoleului de la Mărăşti.
O sculptură simetrică cu cea de mai sus.
Doar un capăt al unuia din nesfârşitele şiruri de eroi…
Mai privim o dată dealurile Voloşbenilor, martore tacute ale luptelor din iarna anului 1917.
Ne continuăm drumul până spre capătul de sub munte al văii, la Soveja.
Şi aici Mausoleul se afla în lucrări de renovare, astfel încât peste doar câţiva ani, la aniversarea centenarului, eroii sa fie cinstiţi aşa cum se cuvine.
,,Jertfind o-ntreagă primăvară,
nu au murit, ci-au înviat…”
Încercăm o preumblare prin marginea poienilor, dar căldura nefirească a acestui sfârşit de septembrie şi pustietatea locului ne alungă repede spre casă.
Bibliografie: Vartan Arachelian-,,Sămânţa trădării n-a incolţit” Revista ,.Flacăra”-1986
Pe frontul de est avem ceva nou: un jurnal fain marca „Jiji”…
Felicitari Gigi, Vrancea are multe taine si istorii inca necunoscute,sau mai putin cunoscute, si iti multumim pentru efortul de a ni le impartasi si noua
O incursiune în trecut interesantă. Dacă închizi ochii şi îţi imaginezi cele expuse simţi că trăieşti parcă acele momente petrecute.
Tocmai ce m-am intors de la Soveja unde am vazut Cimitirul soldatilor germani, asa ca nitica lectie de istorie nu strica.
De mult n-am mai citit aşa o istorisire interesantă pe un blog, ilustrată de imagini foarte bune! Felicitări!