Din categoria: visăm ca să trăim sau trăim ca să visăm? :)

Sâmbătă seara totul a decurs aşa cum trebuie să decurgă o seară acasă: am citit, am văzut ceva filme şi am căscat gura pe net până am adormit. După ce adormi, mintea e liberă să bată câmpii după cum doreşte şi, prin urmare, am visat tot felul de năzdrăvănii.

Se făcea (doar aşa încep toate visele, nu?), că era iarnă-iarnă, adică ger, zăpadă şi toate alea care sunt legate de ea. Iar eu plecam de dimineaţă către munte… nu, nici pomeneală de munte, pentru că acesta nu este deloc vis, este realitate adeseori. Plecam către pădurea Gârboavele, aflată în jurul Galaţiului. Pentru că nu are nicio logică să faci acest lucru în plină iarnă se vede clar că este doar fantezia minţii mele.

Era frig, eram cu vreo douăzeci şi ceva de oameni diferiţi, nu neaparat cunoscuţi, aşa cum numai în vise se poate întâmpla.

Pe gerul acela zăpada scârţia şi plesnea scurt sub bocancii noştri. Avea crusta aceea care se prinde atunci cand cade apă peste ea şi apoi dă îngheţul din nou.

Iarna a venit atât de repede încât frunzele stejarilor nici nu au apucat să cadă, au fost luate prin surprindere. Era atât de clar în vis acest tablou!

Ciudăţeniile nu se termină aici.

Toţi ne-am oprit la marginea pădurii, în gerul muşcător şi unii dintre noi au început să ne vorbească despre tot felul de lucruri. Subiectele erau foarte variate şi toată lumea a dorit să spună sau să afle mai multe despre bumbac, fleece, cagulă, suprapantaloni, underwear de microfibră sau talpa bocancului. Acest lucru nu se putea întâmpla în realitate pentru că nimeni nu ar putea discuta aşa degajat la temperaturi sub zero grade despre astfel de chestii. Asta se face vara, pe seară, la o cabană, cu o bere, când se poate vorbi de echipamentul de munte mult şi bine.

Ca fantezia să fie cât mai completă, în toiul discuţiei, apar în mâinile noastre pahare cu vin fiert cu mirodenii. Vin fiert preparat pe loc, desigur. Freud, dacă ar mai trăi, ar fi băgat complet în ceaţă şi cred că „Interpretarea viselor”, una din operele lui capitale, ar rescrie-o.

Pornim din nou la drum, nu peste mult timp, iar ne vine chef de discuţii, pe oprim în preajma restaurantului „Pibunni” (produsul imaginaţiei mele, desigur), într-o încrucişare de poteci şi trebuie să înfruntăm traversee expuse, avalanşe şi chiar o capră neagră lătrătoare microbistă, stelistă, pentru că avea o hăinuţă roş-albastră.

Semăna puţin dihania cu Asha, căţeluşa lui Horia, care a călătorit o parte din drum în rucsac. Ştiu că locul unui câine nu este în rucsac, dar dacă Laika a călătorit într-o rachetă, de ce, într-un vis, Asha nu ar sta într-un rucsac, mai ales că fără rucsac ar fi îngheţat din cauza frigului de afară.

Multe lucruri ciudate se pot întâmpla atunci când visezi şi toată lumea ştie acest lucru. Ciudat a fost şi faptul că am trecut pe lângă nişte gospodării ţărăneşti, pe care, în realitate, nu le găseşti într-o pădure. Era un fel de muzeu al satului pustiu şi care reflecta atât de bine cât de mult ne-am depărtat de puritatea traiului ancestral românesc.

Când mă întrebam ce ar mai putea urma, scenele se schimbă din nou şi ne aflăm într-un local care aminteşte de o taverna grecească şi în care nici urmă de ger, zăpadă sau traversări expuse. Aici totul a decurs mai normal în sensul că am făcut ceea ce faci în orice tavernă grecească: mănânci, bei şi spui poveşti palicarilor.

M-am trezit destul de buimăcită şi fără să găsesc o explicaţie logică la înşiruirea de evenimente, dar cred că este vorba de o sugestie de mişcare, nu contează pe unde, nu contează cu cine, nu contează de ce. Vi se pare o explicaţie bună?