După ziua frumoasă petrecută în Cheile Bicajelului a urmat partea a doua de traseu, care ni s-a spus că este şi mai frumoasă şi mai spectaculoasă. Socoteala de acasă arăta aşa:
Cheile – Bicazului – Valea Laposului – Birnadu – satul Bicaz – Chei.
Pentru această ne-am organizat lasind una din maşini la ieşirea din traseu. Grupul condus de doamna Lucia Stoica a plecat puţin înaintea noastră. Eu, Ana-Maria, Lucian şi Dl. Stoica ne-am ocupat de partea de logistică şi am făcut mişcarea cu maşinile.
Am intrat în traseu cu un uşor avantaj folosindu-ne de urmele celorlalţi.În stinga potecii se înaltă Piatră Altarului, noi mergem cumva pe la baza ei siincepem să urcăm mai abrupt. Ajungem la un moment dat pe fundul unei vai. Dl. Stoica ne spune că pe aici curge apă însă acum totul e acoperit de zăpadă. E aşa de linişte iar zăpadă a acoperit atît de frumos pietrele mari de pe vale.
Practic de aici intrăm în Cheile Laposului. Mergem în continuare pe poteca alor noştri. Nu mai văd marcajul triunghi roşu. La un moment dat Dl. Stoica îmi spune:
– Ce curaj a avut Lucia să meargă cu grupul pe aici.
Mie mi se aprind nişte beculete:
– Cum aşa? Nu pe aici e traseul?
– Nu, la un moment dat se urca pe versantul din partea stingă.
Hm..asta nu e o veste bună fiindcă sus pe undeva se poate că vreo săritoare sau alte obstacole să ne împiedice înaintarea. Dar deocamdată nu avem ce să facem şi mergem în continuare. Cheile sunt tare frumoase. Doi pereţi abrupţi străjuiesc valea şi în multe locuri sunt ţurţuri de gheaţă. Şi peste tot domneşte o linişte şi o stare de bine.
Ajungem din urmă şi restul grupului. Şefa de expediţie, ne spune că a ales drumul prin chei fiidca la rindul ei găsise urme pe aici. Om răzbi noi cumva. Ne oprim undeva la o poza de grup aranjaţi de Lucian Bălănică. Mai departe pereţii se tot apropie.
Apar şi citeva porţiuni mai delicate. Gheata este mai subţire şi se rupe într-un loc. Ramona face cunoştinţă cu apele Laposului. Se cam sperie. Pină la urmă trecem cu toţii porţiunea delicată. Dar urmele se opresc aici. Mai continuăm, destul de greu căci ne afundăm tare. La un momend dat ne oprim. Mai departe s-ar părea că vom da iarăşi de gheaţă sau ochiuri de apă. Stefan explorează cu rachetele de zăpadă. E tot mai greu. Pină la urmă decidem să ne întoarcem.
Revedem aceast sector de lung de chei. Nu ştim dacă vara sunt accesibile şi ne gindim că am făcut un traseu interesant, deosebit şi care nu e chiar la indemina oricui. Ajungem la ieşirea din chei unde ne intilnim cu marcajul.
Spre dezamăgirea mea grupul decide să abandoneze ideea traseului propus iniţial. Urmează să facem o tură de consolare de la Lacu Roşu pe Suhardul Mic.
Ajungem iarăşi la sosea, fac două ture şi duc excursioniştii cu maşina pină la Lacu Roşu, lingă hotelul Turist. De aici urcăm pe un traseu marcat cu triunghi albastru. Mergem prin pădure, zăpada nu e aşa de mare, dăm apoi de o poiană lungă. De aici se urca mai serios şi în final ajungem la punctul de belvedere de pe virful Suhardul Mic.
Belvedere nu am prea avut aşa că ne-am mulţumit doar facind poze cu priveliştea. Nelson încearcă să se apropie de prăpastie însă este repede oprit de Emilia care îl avertizează folosind tonalităţi înalte. Îi vin şi eu în ajutor:
– Nelson, termină, eşti tată, ai o fată de măritat!
Demersul nostru are succes. Plecăm de pe virf. Împreună cu Stefan, Nelson şi Dl. Stoica mergem în căutarea unui geocache. Stefan e specialist în acest sport şi are la el gps, cu hartă şi coordonate.
După citeva minute de căutare găsim cutiuţa. Această este aici de 10 ani şi din cite am văzut a fost puţin vizitată. Profit de ocazie şi mă semnez şi eu in caiet. Plecăm la vale după grup. Constatăm cu stupoare că grupul nu a mai mers la Gradina Zinelor ci a preferat să coboare.
Noi nu renunţăm la idee şi ghidaţi tot de Dl. Stoica mergem către un alt loc superb de belvedere. Ceaţă s-a mai dus un pic. Putem vedea Cheile Bicazului, şoseaua şi cam atît. A fost un ocol plăcut, neapărat trebuie venit aici pe vreme bună.
Mergem şi noi către vale. Nu mai ştiu de ce, rămân puţin mai în urmă. Îi găsesc pe cei trei companioni opriţi mai jos şi uitindu-se la stinci.
– Vaaai, dar ce-avem noi aicea? E plin de capre negre bine că mi-am luat…Pentax-ul!
Şi într-adevăr pe undeva pe nişte stinci, în nişte locuri imposibile stau agăţate citeva capre negre. Un bonus minunat pentru finalul acestei excursii.
Trebuie să închei mulţumind familiei Stoica pentru găzduire şi ghidaj dar şi trupei de la Galati care a fost ca întotdeauna la înălţime. Şi neapărat trebuie să ne revedem pentru a parcurge integral traseul propus iniţial.
Mai multe poze aici:
Lui Nelson, un tata ce are o fata de maritat i-a placut jurnalul…Multumim coane!
Încercaţi o tură vara.După ce am citit jurnalul tău, şi am fost vara in 2013,cred că mai sînt multe de văzut.Cel puţin pentru mine.Un pic de timp pentru frumuseţea zonei.