Motto: ,,Este mai puţin important de unde ai plecat şi până unde ai ajuns. Contează doar ce ai văzut şi mai ales cum ai văzut.”

Geografic Alpii Dinarici se întind pe 1000km lungime, de la contactul cu Alpii Iulieni în vest şi până la ultimele culmi prelungi ale munţilor Pindului din Grecia.

Sectorul vestic al acestui lanţ muntos balcanic este constituit de masivul Velebit, perete de calcar compact pe o lungime de circa 145km.

Cu un vresant sudic auster, de piatră sură secătuită de vânturi fierbinţi şi lipsit de vegetaţie arboricolă, Velebitul a fost dintotdeauna un zid care a împins spre coastă popoarele care s-au perindat pe la poalele sale.

Coasta dalmată se socoteşte că începe din dreptul munţilor Velebit şi se continuă geografic, istoric şi cultural până spre ţinuturile Albaniei.

Accesul dealungul coastei e înlesnit de o magistrală rutieră ce urmăreşte conturul crestat şi accidentat al ţărmului, de la Trieste şi peninsula Istria şi până la staţiunile litorale din Albania.

Întâmplător noi am intrat în Coaţia prin colţişorul cel mai îndepărtat al ţării.

Venim din Muntenegru şi după Herţeg Novi, ultima localitate de dincoace de golful Kotor, formalităţi vamale insesizabile ne trec dintr-o dată în lumea occidentală.

De aici începe coasta dalmată a Croaţiei, lungă de peste 1700km, dar şi foarte îngustă, căci spre nord zarea este repede înghiţită de lantul Munţilor Dinarici, lung şi el de peste 700km.

Culmea principală a acestor munţi (cu înălţimi de 1831m în vârful Dinar, de unde şi numele masivului, 1762m în vârful Biokovo şi 1758m în vârful Velebit) nu numai că delimitează cele două macroregiuni ale ţării (mediteraneeană pe coastă şi continentală în centru), dar a delimitat în timp lumea occidentală, catolică a Croaţiei, de cea musulmană a Bosniei.

Urmăm curbele Magistralei Jadranska şi dincolo de promontoriul stâncos de la Ostro localităţile dispar subit şi doar debarcadere aproape pustii se ascund în golfurile minuscule.

A, da, şi acele stranii instalaţii frumos aliniate pe albastrul mării, ca niste desene Nazca, colonii artificiale pentru creşterea midiilor şi stridiilor.

În valea Cilipi, îngustă aproape ca un canion, abia înţelegem rostul unei enorme grămezi de pământ şi anrocamente teşite la vârf.

Nu poate fi un baraj de pământ, căci valea se vede a fi seacă.

Drumul urcă pe un versant şi înţelegem repede că locul strâmt a fost amenajat ca aeroport pentru superaglomeratul oraş Dubrovnik, aflat la doar câţiva km mai în faţă.

Până acolo mai trecem prin orăşelul Cavtat cocoţat pe coastele golfului cu acelaşi nume.

Dubrovnikul s-a nascut în sec.7, când iliri care trăiau în Cavtat (vechiul Epidaurum roman), goniţi de triburile slavilor, s-au refugiat pe insula Lausa.

Noua cetate, numită Ragusa, se va dezvolta sub oblăduirea republicii Veneţia şi după o scurtă ocupaţie turcă, în anul 1358 devine şi ea republică independentă.

În timp ajunge să-şi construiască un adevărat imperiu bazat pe comerţ maritim, construcţii de nave şi o înfloritoare industrie minieră de argint şi de plumb.

Deabia în 1797, când Serenissima republică este anexată de către Napoleon Bonaparte, trece şi Dubrovnikul la francezi, apoi pentru o perioadă mai lungă, în cadrul imperiului austro-ungar.

Drumul de coastă stă agăţat cam la o treime din versantul muntelui Srd de 412m alt., munte ce se înalţă direct deasupra Dubrovnikului.

Din magistrala principală noi cotim brusc spre dreapta şi urcăm tare pe un drumeag îngust şi agăţat cumva pe versantul abrupt al muntelui.

Deabia ajunşi sus, pe platou, e revenim puţin în fire dupa hăurile văzute sub noi şi oprim să fotografiem marea îngustă din faţa cetăţii Dubrovnik.

Din vârful muntelui (unde de regulă se ajunge cu telecabina) admirăm insula Lokrum şi cetatea (stari grad) Dubrovnik.

Din aceste poziţii a tras în 1992 artileria sârbă asupra oraşului.

Coborâm de pe munte cu aceleaşi emoţii, dar şi cu grija găsirii unei parcări în acest oraş turistic, dacă nu cel mai frumos, cu siguranţă cel mai aglomerat din lume.

Lăsăm maşinile chiar pe marginea şoselei principale, sus, deasupra oraşului şi pornim spre cetate pe jos.

Parcarea unde am lăsat maşinile deasupra Dubrovnikului.

Poarta principala de intrare în cetate se numeşte ,,Vrota Pile”. Dar înainte de a intra pe poartă depăşim podul (care se poate ridica cu lanţuri) aruncat peste şanţul de apărare dintre cele două incinte de ziduri.

Odată intraţi în cetate, după ce ne obişnuim cu stralucirea albă a pietrelor din ziduri, ajungem în faţa fântânii Velika Onofrijeva, amenajată încă din anul 1438, când a fost adusă în cetate apa izvorului Sumet aflat în inima muntelui.

Piaţeta în care se află fântâna e mărginită de zidurile a trei biserici, respectiv Santa Clara, Svesti Spasa şi mânăstirea franciscană.

În multe locuri din Dubrovnik este reprezentat Sveti Blasie, patronul spiritual al oraşului, care aici oferă pe palma macheta cetăţii, imagine iconică ce duce cu gândul la tablourile votive din bisericile noastre, unde ctitorul, dimpreună cu soţia şi coconii domneşti oferă pe braţe macheta mânăstirii Sfintei Fecioare, ca o închinare fixată în imagine.

Biserica Santa Clara şi mai în dreapta o porţiune din fântâna Velika Onofrijeva.

Dincolo de mânăstire se intră în Placa, o întindere de piatră albă din care pornesc în toate direcţiile străduţe înguste şi răcoroase.

Noi prindem ,,Stradum”, care, după ce trece prin faţa unei sinagogi vechi ajunge în Piaţa Logiei. Aici era centrul vieţii publice a cetăţii.

Tot aici se află statuia lui Roland. Povestea spune că în cetatea Ragusa măsura oficială a lungimii era ,,lakat”-ul, care avea ca etalon tocmai lungimea antebraţului de la statuia lui Roland.

Într-un mod asemanător la noi lungimea se măsura în ,,coţi”.

,,Stradum” şi în capăt Piaţa Logiei şi turnul cu ceas.

Mai toate construcţiile din Dubrovnik sunt realizate în stil veneţian, cu ferestrele prevăzute cu arcade cu trei lobi.

E năucitor de cald şi devine de-a dreptul obositor să mergi în urma grupurilor compacte de turişti asiatici, adunaţi după un semn, după steguleţul colorat într-un anumit fel, sau inscripţionat cu o cifră, pe care ghidul îl poartă la cel puţin un metru deasupra capului.

Ne tragem mai la umbră şi zăbovim în faţa ,,cafenelei istorice”. Un afiş turistic ne aminteşte că ragusanii de aici servesc acelaşi fel de prăjitură (un fel de plăcintă cu brânză) de mai bine de 50 de ani.

Ajungem în Piaţa Logiei. Pe dreapta, sub umbreluţe, e ,,cafeneaua istorică”.

Pe poarta estică ieşim la debarcader. O alee de piatră se ţine lipită strâns de zidurile exterioare.

Apoi lăsăm în urma cetatea cu totul şi înaintăm pe un promantoriu până la capăt, în preajma unui far.

De aici se vede şi mai bine insula Lokrum aflată în faţa Dubrovnikului.

O fotografie cu golful Dubrovnik şi muntele Srd de deasupra.

Ambarcaţiuni în acvatoriul cetăţii Dubrovnik.

Intrăm din nou în cetate, de data aceasta pe o poartă mai scundă şi repede ajungem pe străduţe lăturalnice.

Pentru ca imaginea despre cetatea Dubrovnik să fie desăvârşită trebuie neapărat făcut şi un tur pe sus, pe ziduri. Doar că, spre deosebire de plimbarea prin cetate care e gratis, pe sus coastă 11 €.

La iaşirea din cetate poposim pentru oclipă pe băncile de sub platani, de o parte şi de alta a unei alte fântâni.

În prezent în cetate nu se mai văd urmele bombardamentelor de artilerie din 1992. Doar un panou cu harta cetăţii localizează clădirile care au fost lovite de sârbi.

După încheierea conflictului cetatea a fost complet renovată , în special zidurile masive, cu fonduri UNESCO, obiectivul intrând în patrimoniul umanităţii încă din anul 1979.

Turnul de sud-vest.

Aleea plină de verdeaţă dintre zidul exterior şi şanţul de apărare.

O boltă deschisă în zidul exterior se pare că permitea ambarcaţiunilor mai mici să intre în cetate.

De la poarta principală căutăm cu privirea scările pe unde am coborât de la maşini.

Pe munte se vede releul cu formă de rachetă şi staţia de telecabină.

Drumul din faţa cetăţii a fost transformat într-o parcare largă pentru autocare. Acestea sosesc aici, debarcă repede turiştii, după care se retrag spre o zonă mai liberă din afara oraşului.

Ar putea fi şi artera principală din oraşul nou.

Urcăm pe scara flancată de palmieri.

Un portocal plin de rod.

Din Dubrovnik ne continuăm călătoria dealungul coastei.

Pentru a înţelege mai bine identitatea Croaţiei, dar şi naţionalismul dus până la extrem al locuitorilor săi, să încercăm şi o scurtă călătorie în istoria locală.

Cu o mie de ani î.Hr. în ţinuturile Dalmaţiei se stabilesc ilirii, un trib indoeuropean înrudit cu tracii.

Mult mai ,,noi”, în jurul sec. 4 î.Hr., în această zonă sunt fondate primele colonii greceşti, dar ele vor fi împiedicate în activităţile comerciale tocmai de aceşti iliri, deveniţi astfel primii piraţi temuţi ai mărilor.

Piraţii iliri vor fi înfrânţi pe mare de către romani, care, sub pretextul asigurării liberei circulaţii pe Mediterana, cuceresc teritoriile de coastă şi vor forma în Dalmaţia provincia romană Illyricum.

Vreme de 5 secole stăpânirea romană dezoltă pe mai departe comerţul iniţiat de greci şi, ca o consecinţă, a infracstructurii de drumuri şi oraşe.

Provincia Illyricum participă intens la viaţa politică din imperiul roman, ajungându-se ca chiar unii împăraţi să provina de aici.

Diocleţian era un dalmat cu origini umile, dar în urma unei strălucite cariere militare ajunge împărat şi domneşte 20 de ani, între 285 şi 305.

În primul rând numele lui Diocleţian e legat de persecuţiile fără seamăn pe care împăratul le-a ordonat împotriva creştinilor. Apoi, la sfârşitul perioadei de domnie, el are înţelepciunea de a renunţa la putere pe motive de sănătate şi de a institui tetrarhia la conducerea imperiului, o conducere colectivă formata din doi împăraţi şi doi cezari succesori.

În Croaţia numele lui Diocleţian este legat de palatul din Split, pe care împăratul l-a ridicat pentru ca, retras de la domnie, aici să-şi afle sănătatea, în zonă fiind cunoscute numeroase izvoare tămăduitoare.

În secolele 6 şi 7 un grup de slavi (provenind din ţinuturile Iranului) coboară din Carpaţi spre Mediterana şi se aşează de-a lungul coastei Mării Adriatice.

Împăratul bizantin Heraclius (610-641) cere ajuror acestor slavi împotriva avarilor care se stabiliseră în Câmpia Panonică.

Se consideră că aceşti slavi, deopotrivă şi aceşti avari, sunt originile istorice ale poporului croat.

În acele vremuri se formează şi prima formaţiune statală croată, care va ajunge la o maximă expansiune în zona balcanică în vremea ducelui Tomislav (910-928) şi a celui mai important rege croat, Peter Kresimir (1058-1074).

Coasta dalmată.

După un timp, pentru a nu cădea sub puterea Republicii Veneţia, conducătorii micului regat croat cer ajutorul regelui Ladislau al Ungariei.

Lucrurile iau o altă întorsătură în anul 1409, când acest rege Ladislau cedează dogelui de San Marco teritoriul Dalmaţiei contra sumei de 100 000 de ducaţi. (Cum a păţit România cu tezaurul pus la păstrare la ruşi, sau cum zicea un cântec mai nou:

,,Dacă-aş fi pentru-o zi preşedinte

V-aş amaneta pe toţi şi-apoi v-aş vinde…”)

Dominaţia Veneţiei va ţine până în anul 1797, în schimb o parte din Croaţia cade sub stăpânire turcească după bătălia de la Mohacs din 1526, când ungurii vor fi învinşi de turci. (Vom vedea ca numai Republica Ragusa, Dubrovnikul de azi, va rămâne independentă sute de ani, între 1383 şi 1808.)

În 1797 Napoleon Bonaparte înglobează provinciile croate şi slovene şi chiar şi Republica Ragusa, în imperiul francez, dar doar pentru o scurtă perioadă, 1805-1809.

Reveniţi sub suzeranitate ungară, printre croaţi se naşte un puternic curent naţionalist, astfel încât la Revoluţia de la 1848 croaţii nu vor fi de partea revoluţionarilor, ci doar aparent de partea imperiului austro-ungar.

La ieşirea din Dubrovnik.

Uciderea la Sarajevo (iunie 1914) a prinţului moştenitor Francisc Ferdinand şi începerea primului război mondial îi găsesc pe croaţi aliaţi cu slovenii şi bulgarii împotriva sârbilor şi ruşilor.

Totuşi, după război şi fărâmiţarea imperiului austro-ungar, se formează Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor. Noul stat este recunoscut de catre Franţa şi Marea Britanie, dar nu şi de Italia, care dintotdeauna a avut intenţii de extindere în Balcani.

În anul 1920 în regatul instabil ca un conglomerat se formează Partidul ţărănesc croat. Acesta va crea tensiuni interminabile datorate dorinţei permanente de independenţă, probleme care nu vor fi rezolvate nici până în preajma celui de-al doilea război mondial.

În plus după criza din 1929 lucrurile se complică şi mai mult in Balcani.

Regele Aleksander Karadjordjevic instituie dictatura.

Opoziţia se consolidează în exil sub forma a două curente: partidul comunist iugoslav şi extrema dreaptă, fascistă şi şovinistă a rebelilor ustaşa a lui Ante Pavelic.

Mussolini susţine ustaşa promiţându-le crearea unui stat croat, în realitate italienii nu urmareau decât destabilizarea Balcanilor şi extinderea lor în regiune.

Munţii Dinarici se ridică impunător peste coasta îngustă.

În toamna lui 1939 nemţii ocupă Cehia şi italienii Albania.

Prinţul sârb Pavle (regele fusese asasinat de trupele ustaşa la Marsillia) încheie un tratat cu Germania, dar nu e susţinut în decizia sa şi de popor.

Când printul Pavle e detronat de armată nemţii atacă Iugoslavia. Acum intră în scenă comunistul Iosip Broz Tito (1892-1980), din mamă slovenă şi tată croat, care construieste o armată de partizani împotriva nemţilor.

Dimpotrivă, Croatia ajunge să fie condusă de ustaşul ultranaţionalist Ante Pavelic. Acesta duce o acţiune atroce împotriva sârbilor, evreilor şi comuniştilor şi astfel se ajunge la război civil.

Din partea cealaltă şi cetnicii muntenegreni acţionează împotriva comuniştilor lui Tito.

Sfârşitul războiului îl găseşte învingator pe Tito. Sub conducerea lui renaşte uniunea de ţări din Balcani, numită acum Republica Populară Iugoslavia. Bineînţeles că printre cele 6 state componente se regăseşte şi Croaţia.

Dacă în interior Tito urmăreşte aceleaşi obiective comuniste de desfiinţare a clasei mijlocii şi de limitare a puterii Bisericii, pe plan extern duce o politică de independenţă faţă de Moscovaşi de iluzorie apropiere de Occident.

Urmează o bună perioadă de boom economic iugoslav, în teritoriul croat dezvoltându-se mult turismul pe coasta dalmată.

Lucrurile încep să se degradeze rapid după moartea lui Tito survenită în anul 1980.

Diferenţele de ordin economic între cele 6 state duc la un naţionalism ce ajunge un fel de politica regională.

Scânteia separatismului apare la Congresul al 14-lea al Partidului comunist iugoslav, când slovenii vin cu ideea unui partid federat, iar sârbii nu acceptă decât continuarea unitară.

Delegaţii sloveni , urmaţi de cei croaţi părăsesc sala Congresului.

Ajunşi ,,acasă” slovenii, ca şi croaţii, iniţiază alegeri libere. Şi în Slovenia şi în Croaţia alegerile sunt câştigate de formaţiuni politice noi, anticomuniste, naţionaliste, care declară imediat independenţa.

25 iunie 1991. Trupele federale iugoslave invadează Slovenia, dar după doar 10 zile de confruntări armate, sârbii se retrag.

Croaţia capătă şi ea încredere şi la conducerea ţării ajunge Franjo Tudjman, nimeni altul decât urmaşul lui Tito la conducerea Iugoslaviei în 1980.

Sârbii votează şi ei la conducerea Iugoslaviei pe croatul Stipe Mesic, dar fără votul slovenilor şi croaţilor federaţia iugoslava rămâne fără preşedinte.

În Croaţia situaţia începe să se complice. Sârbii din Krajina (provincie din spaţiul croat) îşi declară autonomia şi repede sunt susţinuti de sârbul Miloşevici ajuns preşedinte în Serbia.

În toamna lui 1991 trupele sârbe distrug Vukovarul şi asediază luni întregi oraşele Zadar şi Dubrovnik.

La începutul anului 1992 Croaţia este recunoscută internaţional şi situaţia din teren se schimbă cu 180 de grade. Cum noul stat croat nu are şi un teritoriu bine delimitat, acesta încearcă să se extindă spre est, în defavoarea Bosniei.

Dacă până acum croaţii din Bosnia luptaseră alături de bosniacii lui Alija Izetbegovici împotriva sârbilor, deodată Tudjman se înţelege cu Miloşevici şi atacă din două părţi pe bosniaci.

Conflictul dintre croaţi şi bosniaci duce la distrugerea oraşului Mostar, cu renumitul pod turcesc de piatră de peste râul Neretva.

Cu siguranţă această perioadă a ilustrat cel mai mult sintagma de ,,butoi cu pulbere din balcani” şi a ascuţit naţionalismele cele mai feroce.

La presiunea internaţională şi chiar intervenţia militară a S.U.A., în 1995 conflictul ia sfârşit. Croaţia recapătă provincia Krajina şi îşi stabileşte graniţele actuale, ocupând în totalitate coasta dalmată.

(Vom vedea că cei 8km de ţărm care revine şi acum Bosniei fusese o moştenire istorică.)

Deşi independentă, în ,,era Tudjman”, vreme de 10 ani, Croaţia a trecut printr-o perioadă de declin economic şi de izolare pe plan internaţional.

Corupţia, privatizările frauduloase şi privilegiile nesfârşite ale generalilor implicaţi în conflictele interetnice duc ţara pe marginea prăpastiei.

După moartea lui Tudjman, în anul 2000, la conducerea ţării vine Stipe Mesic, cunoştinţa noastră mai veche, ultimul preşedinte al defunctei Iugoslavii. (Un fel de Gorbaciov al sârbilor.)

Reorientarea acestuia spre Europa şi colaborarea cu Tribunalul internaţional de la Haga duc ţara spre o integrare europeană.

În 2005 guvernul tânărului Sander începe discuţii privind aderarea Croaţiei la UE, lucru care se va petrece 8 ani mai târziu, la 1 iulie 2013, la două zile după ce noi tocmai părăsim Croaţia cu tolba plină de fotografii şi impresii.

Astăzi croaţii şi slovenii se află dimpreună în UE, la masa rotundă a prieteniei şi înţelegerii la care sunt aşteptaţi şi sârbii şi bosniacii.

Insulele dalmate, lungi şi aliniate paralel, se aseamană unor peşti ce aşteaptă ca cineva să le dea de mâncare.

Şi de fapt ce aşteaptă insulele?

Aşteaptă păsările ostenite de nesfârşirea mării, aşteaptă navele aduse la mal doar de dorul marinarilor şi mai aşteaptă călători ca noi, ispitindu-ne cu spinarile lor pieroase, dacă nu prea înalte măcar pline de comori istorice. Şi de fructe pârguite dealungul întregului an.

Insulele dalmate le mai poţi asemăna unor munţi care n-au mai încaput pe ţărm şi au rămas să mai aştepte în larg, devenind în timp bolovănoşi şi sterpi, ca niste epave uitate în radă şi lăsate să ruginească în voia sorţii.

Abia s-a domolit în maşină frenezia cu care ne-am împărtăşit fiecare impresiile cu care am ieşit din Dubrovnik şi o vreme am admirat tăcuţi ţărmul mării.

Trecem prin localitatea Zaton Doli şi un indicator trimite spre mare: Ston. Nu ar însemna mare lucru dacă nu ar şi specifica mai jos: Peninsula Peljesec.

Ştiam că această limbă de pământ cu multe fortificaţii romane şi veneţiene e şi puntea de apropiere spre insulele Korcula şi Miljet.

Korcula, numită de greci şi ,,Corabia Neagră” datorită pădurilor de pini mediteraneeni de pe crestele sale, are zona locuită strânsă şi ea între zidurile unei cetăţi asemănătoare Dubrovnikului.

În schimb Miljetul, ,,Insula Mierii” e un Parc Naţional ce cuprinde două lacuri carstice, legate între ele printr-un canal, iar cu marea deschisă printr-o peşteră parţial inundată. Aici punctul tare al Lacului Mare e insula calcaroasă din mijlocul apelor ( o insulă pe lacul dintr-o insulă) şi biserica benedictină de pe vârful ei. Şi nivelul variabil al apelor din lac, legat de mareele mării deschise.

Despre insulele dalmate (sunt nu mai puţin de 1185 de insule, din care 66 locuite) am citit unele reportaje ample în revista ,,Formula As”.

O echipă a redacţiei a făcut câteva ,,expediţii” pentru cercetarea unor rămăşiţe de populaţie vlahă, de păstori retraşi pe aceste insule muntoase.

Revelaţia lor a fost totală atunci când au văzut că se pot înţelege cu aceşti munteni într-o limbă ,,românescă” ancestrală.

În alte insule (insulele mari au până la 84km lungime) nu au mai găsit decât turme de oi rămase de izbeliste, cu animale sălbaticite cu multe generaţii înainte.

Revenind la noi, cine nu şi-ar dori o întreagă vară de izolare pe o insulă dalmată, cu munţi de aproape 1000m înălţime, cu golfuri ascunse de păduri de pini şi cu pescari bătrâni ca gazde, la care, dacă tu vii cu berea, ei vin cu peştele şi midiile, iar lămâile verzi te trimit să le culegi din boscheţii de pe colină?… Başca poveşti marinăreşti cu oameni din alte timpuri?…

Spre exemplu cu piraţii uskoci din Senj, de pe la 1580. Nişte croaţi refugiaţi din faţa otomanilor şi care, cu îngăduinţa Austriei, prădau navele veneţiene. După care, în urma unui mare scandal diplomatic, în anul 1617 Austria îşi va trăda protejaţii, le va arde corăbiile, iar pe piraţi îi va deporta în imperiu, peste munte.

Mai sus trecem graniţa în Bosnia-Herţegovina cu un control vamal minim.

Golful Neum aparţine Bosniei şi Herţegovinei pe o lungime de 8km şi nu cum s-ar putea crede că de curând, după războiul din 1992, ca să aibă şi Bosnia ieşire la mare, ci încă din anul 1718, când Veneţia a obligat Republica Ragusa să cedeze acest mic teritoriu Imperiului otoman pentru a scadea presiunile la adresa Serenissimei republici.

Dincolo de golful Neum (golful ,,Cald”) ieşim de pe teritoriul Bosniei-Herţegovina fără control vamal.

Suntem din nou în Croaţia, dar deabia acum traversăm o zonă care are alt aspect decât versantul de munte şi un ,,aer bosniac”. E partea sa cea mai de jos şi vărsarea în mare a râului Neretva.

După atâta piatră stearpă valea Neretvei e ireal de verde. Apele moleşite ale râului vin tocmai de la Sarajevo şi Mostar, unde au fost martore ale atentatului din 1914, respectiv la cruntele bombardamente croate din 1993.

Pe acest sector râul e navigabil şi vedem legat la mal câteva veliere mai mici.

Pe ambele maluri se întind până sub munte grădini de zarzavaturi udate în miezul zilei de o padure de aspersoare.

Pentru a ne lamuri ce e cu această oază verde, pe marginea şoselei vedem mici tarabe cu stive frumos aranjate de roşii, vinete, pepeni şi ardei kapia, de parcă am trece pe la noi, pe la Barcea.

Mergem pe malul apei până spre vărsare şi în faţa golfului trecem pe un vechi pod de piatră şi dincolo de el părăsim repede câmpurile verzi ale Neretvei.

Trecem pe istmul de pământ din localitatea Ploce, aruncat între apele golfului şi cele două lacuri carstice de sub munte.

Pe seară ajungem în micuţa staţiune Mimice. Paradoxul, un paradox totdeauna placut pe coasta dalmată, e că trebiue să cobori la debarcader pentru a putea admira mai bine munţii.

E prima zi când ne cazăm în Croaţia. Ca şi peste zi, preţurile la pensiunea din Mimice sunt puţin cam… aerate.

Dar peisajul din balconul vilei face toţi banii.

În ziua următoare ne continuăm călătoria dealungul coastei.

Simţind afluxul turistic de după integrarea în Europa, croaţii modernizează reţeaua de drumuri.

Pe şoselele lor vei vedea autocare şi mai deloc tiruri de marfă.

Coasta dalmată e pentru peisaje, pentru obiective istorice, pentru cultură.

Imagine ,,iconică” pentru turismul dalmat? Ori pur şi simplu o navă în construcţie şi lasată de izbelişte…

O altă imagine reprezentativă pentru cei 1777km de coastă însoţită îndeaproape de şirul munţilor Dinarici.

Nemaipunând la socoteală restul de 4058km de ţărmuri ale celor 1185 de insule.

Magistrala Jadranska pare să ocolească pe sub munte zona cu deschidere mai mare a golfului Split.

Trecem mai întâi prin periferia oraşului nou, unde vedem şi un show-room al firmei ,,Dacia”.

Oraşul vechi (Stari Grad) se află chiar pe peninsula care închide golful dinspre est.

Noi părem ca intrăm de sus în păienjenişul de străzi care se cufundă tot mai mult într-o mare de verdeaţă, inducând teama că odată ajunşi la ţărm ne vom pierde mai departe în… alge.

Lăsăm maşinile în centru şi pornim ,,per pedes”, mai întâi printr-un bazar cu obiecte de plajă, dar şi cu magazinaşe cu carne ori brânzeturi, ba mai încolo şi materiale pentru amenajări interioare…

Apoi dezamăgirea face loc uimirii necondiţionate: pătrundem dinspre capătul estic în Hrvatskog Narodnog Preporada, promenada, ,,malul”, cum îi spun localnicii.

E explanada dintre mare şi zidurile Palatului Diocleţian. Pare-se, un pământ mai nou, în timpul împăratului valurile spălând zidurile palatului.

Vin dintr-un oraş care are faleză amenajată pentru promenadă, în schimb exotismul falezei din Split e dat în primul rând de palmierii masivi, ale căror trunchiuri uscate, măcinate pe jumatate, le tradează vârsta matusalemică.

Am văzut palmieri de diferite vârste şi acum ştiu că arborele începe ca o tufă de frunze mari, lungi şi cu ,,peţiolul” gros ca pe mână. Cu cât se înalţă, frunzele vechi de mai jos sunt tăiate cu grijă, fasonate sub o formă cilindrică, cea care în timp va crea tulpina palmierului.

Formelor unduoiase ale arborilor se adaugă roşul aprins ori albul tufelor de leandru.

Imaginea e picturală, caldă, cu un frumos diferit de cel pe care suntem obişnuiţi să-l vedem noi, oamenii de munte.

Mergem până în celălalt capăt al promenadei admirând deopotrivă şi corabiile de dimensiuni artizanale, dar perfect funcţionale, ce îşi leagănă catargele în ritmul unduirii frunzelor de palmier.

Deşi poartă nume istorice şi par că aşteaptă să ridice ancorele spre alte ,,lumi noi”, de fapt ele nu aşteaptă decât muşterii pentru scurte croaziere în apele golfului, ori spre insulele îşiruite puţin mai în larg.

Sprijinite de copastie, aproape de bocaportul pasarelei, ne zâmbesc marinăriţe care ne transpun pe loc în dilemele lui Ulisse, doar că aici ,,sirenele” ne ademenesc pe vas şi nu spre adâncurile mării… Şi nici jumatatea inferioara nu e chiar acoparită cu solzi…

Una dintre cele mai frumoase fotografii pe care eu am făcut-o vreodată.

Originar din Salona dalmată, Diocleţian se retrage la bătrâneţe (în anul 305) în palatul construit în acest scop pe peninsula aceasta de la Split.

Veche de peste 1700 de ani, clădirea de piatră albă, calcaroasă, adusă tocmai de pe insula Brac, îşi pastrează peste timp măreţia iniţială.

Cu ziduri de 30m înălţime şi cu un perimetru generos (180x215m), care nu cuprinde şi construcţia castrului militar, Palatul Diocleţian este şi astăzi un magnet pentru turiştii veniţi parcă totdeauna pe fugă, ca noi, dinspre ţărm, sau pe mare, de pe pacheboturi mai înalte decât cladirile oraşului.

Pătrundem în incintă prin Poarta de Argint, ,,Srebrna Vrata”, străbatem un pasaj subteran şi în capăt urcăm treptele abrupte şi alunecoase ale unei scări placate cu dolomită galbenă.

Ieşim la lumina din curtea interioară în faţa unei neaşteptate mulţimi fremătătoare, care se pare că aşteaptă să se întâmple ceva important…

Deasupra noastră se aude un ropot asurzitor de tobe.

Ne întoarcem şi astfel devenim cei din rândul întâi, cei mai norocoşi dintre spectatorii de ocazie.

Suntem invitaţi să ne întoarcem în timp 1700 de ani, moment în care garzile imperiale anunţă plebea că împaratul se va arăta ca să îi vorbească.

Apare Diocleţian ţinând de mână pe preafrumoasa Prisca.

Urmează discursul. Voce de tunet, clară, limpede. Dar nemţii majoritari şi puţinii vorbitori de engleză iau ţeapă: împaratul se adresează poporului în limba latină:

,,Bine aţi venit în casa mea! etc. etc.” Şi împărăteasa: ,,Staţi liniştiţi la locurili voastri!”

Din ,,peristil”, curtea interioară în care am luat parte la inedita întoarcere întimp, care nu s-a finalizat pănă la urma cu mai nimic, pornim spre vest.

Cu forme masive şi greoaie, catedrala Sveti Duje îşi tradează de la bun început originea. E străjuită la intrare de doi sfincşi din porfir verde, semn că iniţial aici a fost mormântul împaratului Diocleţian.

În sec.7 mausoleul împărtatului a fost transformat în biserică,

iar locul sarcofagului a fost luat de hainele sfântului Duje, lucru care mă duce cu gândul la practicile împaraţilor romani, care nu se osteneau să mai sape în marmură statui pentru ei, ci nu schimbau decât capul predecesorului de pe monument. Poate conştienţi că şi nemurirea lor va avea aceeaşi soartă.

Lipită de blocul octogonal al mausoleului se înalţă clopotniţa romanică, un turn alb care a devenit peste veacuri emblema turistică a Splitului.

Bântuim pe străduţele înguste şi prin piaţete extrem de aglomerate. Aici artişti mai mult sau mai puţin înzestraţi îşi lucrează operele aşa, la lumina zilei şi în admiraţia trecătorilor.

Mă strecor printre cei câţiva gură-cască ce privesc uluiţi devenirea unui portret reprezentând o tânară blondă, foarte probabil o turistă nordică, dar care, totuşi, parcă nu prea seamană…

Cum la asta mă mai pricep puţin (prietenul meu a făcut portret 20 de ani pe terasa la Olimp), constat că schiţa în creion se chinuie să iasă din zona artei naive, ori din cea a caricaturii.

Dar cum se spune:

,,Nu conteaza de mireasă

De-i urâtă sau frumoasă,

Bani la lautari să iasă…”

Vad că Doina a fost atrasă de lucrările unui pictor peisagist.

Şi o bicicletă tunată cu dichis, cu volan, cu numarul de înmatriculare 10 şi indicativul de Croaţia, HR.

Ne trec prin faţa ochilor alte şi alte clădiri veneţiene, renascentiste, catedrale gotice, Zeljeva Varta (Poarta de Fier), Turnul Orologiului…

Nu mai ţinem cont încotro mergem şi străduţe lăturalnice ne duc în zona caselor particulare, în curtea omului, unde miroase a iahnie de fasole şi a varză rosşe la oţet.

Am obosit şi ni s-a facut foame…

Ieşim din nou pe explanada debarcaderului, pe care se circulă doar cu vehicule nepoluante.

Monede croate: ,,kuna”, cu subdiviziunea ,,lipa”. 1 kuna=100 lipe.

De la Split ne continuăm drumul de coastă spre oraşul Zadar.

Ajungem destul de târziu în apropierea vechiului oraş Zadar.

În locul unui nou tur printr-un oraş istoric preferăm să ne îndreptăm spre Munţii Velebit. În Parcul Naţional Paklenica sperăm să intrăm în cele două renumite canioane Paklenica Mare şi Paklenica Mică.

La o ora destul de târzie ajungem în campingul de la Seline. Locul e bine populat cu rulote nemţesti.

Deşi de la coastă am mers mai bine de 100km, micuţa localitate se află aşezată la capătul unui unui golf de tip fiord şi are plaja bolovănoasă, dar cu apă de mare.

Mare şi munte la Seline Pisak.

Din satul Seline mergem circa 3km până la intrarea în canionul Mala Paklenica.

Canionul are o lungime de aproape 3km, cu pereţi verticali de până la 400m înălţime.

E zona preferată a alpiniştilor croaţi. Dealtfel la capătul de sus al cheilor se desprinde o potecă ce duce la refugiul Paklenica.

O altă ramură a văii urcă puternic până la cei 1752m alt. ai ,,Muntelui Sacru”, Sveto Brdo.

A doua zi ne-am sculat cu noaptea în cap pentru a merge şi în canionul Paklenica Mare.

Numai că acum nu mai avem parte de pomana de aseară, când am urcat canionul Paklenica Mică pe gratis, probabil după program.

Azi ne întâmpină o armată de rangeri: ,,Sto kuna person”. Socotim că e cam mult 100 de kuna pentru un sac menajer şi o sticluţă cu apă.

Ca să înţelegem dimensiunile acestei ţări, ţară foarte întinsă, dar de forma unui bumerang şi atât de îngustă încât într-o singură zi, pornind pe jos de la ţărmul Adriaticii, se poate ajunge pe o potecă bine cunoscută de localnici până în capătul sudic al Alpilor, de unde se trece în bazinul hidrografic al Dunării.

Dimineaţa sorbi nişte scoici vii într-un sat pescăresc de lângă Rijeka, iar seara te îmbraci bine şi salţi sacul cu alimente de crengile unui brad ca să nu te calce ursul la cort.

Iar nouă ne-au trebuit 4 zile pentru a ajunge de la munţii Măcinului până la lacul Razelm…

Însă pe lângă efortul unei ture lungi de o zi, va trebui să faci faţă şi schimbării atitudinii oamenilor. Dacă cei de la ţărmul marii sunt totdeauna mai deschişi faţă de străini (niciodată nu poţi ştii ce-ţi aduce marea), pacifişti în discuţii şi dispuşi la compromisuri, omul de la munte e închis în el, suspicios şi nemulţumit când apare perspectiva să împartă ceva cu străinul.

Ai auzit vreodată pe constănţean, pe cel din Mangalia ori Sulina că vrea autonomie, că nu-i mai convine dimpreună?… Cum mereu bombăne morocanosul de ardelean?…

În dimineaţa următoare prindem drumul spre nordul ţării, cu regretul că odată traversat aliniamentul Munţilor Velebit, vom părăsi şi coasta dalmată.

Urmăm un drum greu, ce solicită din nou atenţia şoferilor.

În răstimpul dintre serpentine distingem panglica portocalie a excavărilor pentru drum. Vom urma până în zare coasta abruptă a muntelui de calcar.

Oprim într-un refugiu aflat la mare înălţime. De jur-împrejur un peisaj montan dezolant: feţe de munte aspre, văi seci şi mult mai jos depresiuni lipsite total de vegetaţie.

Privit de aproape acest relief îţi refuză din prima orice gând de a încerca să urci, de a găsi o potecă.

Totul în jur e doar rocă albă, alterată până la stadiul de ruine de bolovani de diferite mărimi. Mai mult, printre pietre răsar haotic tufe uscăţive de mojdrean, de soc, de lemn câinesc şi cărpiniţă.

Suprafaţa imposibil de străbatut duce cu gândul la ,,lumea pierdută” de pe platoul muntelui Roraima din Venezuela.

Drumul urcă tot timpul pe aceeaşi faţă estică (cred că avem 1000m faţă de valea din dreapta) şi când gândeşti că în cele din urmă vom ajunge cu maşinile sus de tot, pe un colţan de stâncă, deodată cotim spre vest şi străbatem trecătoarea Mali Alan Prolaz de 1045m alt. ferestruită între două vârfuri din creasta principală.

Pe faţa nordică a masivului Velebit trebuie să uităm tot ce ştim despre aspra climă mediteraneeană şi să ne revenim în simţiri, la peisaje montane ce amintesc de poienile de dinainte de intrarea în staţiunea Cheia, de acasă.

Apoi se întâmplă ceva supranatural. De nicăieri ne apare în mijlocul drumului un om care încearcă să mâne la vale o… maimuţă.

Omul gestiona pericolul (antropoidul era extrem de agresiv) cu o bâta zdravănă.

După câteva zile în care am văzut numai mare şi munte, ne minuăm la vederea unui câmp mai întins.

Baloturile rotunde cu paie de grâu, ori cu lucernă mai verde, sunt aranjate sistematic, lucru care duce cu gândul la o ,,mână” mecanică.

Localitatea prin care trecem se cheamă şi ea Bielopolje, ,,Câmpul Alb”.

Dincolo de această depresiune intrăm din nou în pădure compactă de fag.

Intrările pe drumurile forestiere sunt prevăzute cu bariere vopsite în alb-verde şi cu indicatoare care atenţionează că maşinile parcate vor fi ridicate. În rest nimic nu prevesteşte minunea, niciun afiş, niciun arhanghel Gavriil…

Totuşi un drum forestier e prevăzut cu un alt fel de barieră, una mecanică, automată. Apeşi un buton, iei un bilet şi gata, nu plăteşti nimic.

Drumul forestier pietruit intră în pădure, se ramifică, dar, curios lucru, orice locşor e ocupat de maşini parcate. Cât vezi cu ochii prin padure, numai maşini. Niciun om.

Parcăm departe şi ne întoarcem pe jos la intrare. La recepţie e şi schimb valutar (1 €=7,2 kuna) şi casă de bilete: 1 zi în Parcul Naţional Jezero Plitvice costă 100kn, 2 zile 170kn, 3zile 220kn.

Fără să ştim prea bine pentru ce platim, simţim ghişeftul şi luăm bilete pentru 2 zile. Cam 24€.

Urmăm săgeţi de direcţionare, traversăm drumul naţional pe o pasarelă de lemn şi intrăm pe aleile largi ale unui parc asemănător cu cele din staţiunile balneare.

În faţa unui panou cu schiţa unui râu cu salba de lacuri, o domnişoară ne invită, într-o engleza impecabilă, să alegem unul dintre cele 6-7 trasee tematice.

,,Cel mai frumos?” ,,Traseul H.”

Un autobuz cu două remorci ne duce prin pădure până la capătul din amonte al şiragului de lacuri etajate.

Intrăm în traseu şi încet-încet începem să ne dumirim cum stau lucrurile…

Parcul Naţional al lacurilor din Plitvice are o suprafaţă de peste 36 000ha.

El se întinde pe un vast podiş carstic aşezat între munţii împăduriţi Mala Kapela şi Plejesevica.

Două râuri, Crna (Negru) şi Bijela (Alb) au format dealungul anilor o salbă de 24 de lacuri dispuse etajat.

Câteva din lacurile etajate pa Plitvice pe râul Negru.

Fenomenul natural se explică prin faptul că apa se încarcă cu carbonat de calciu provenit din calcarele şi dolomitele erodate în amonte, după care o parte din soluţie precipită pe vegetaţia de pe marginea lacurilor formând în permanenţă baraje de travertin.

Travertinul este astfel o rocă spongioasă, dar suficient de dură pentru a forma baraje naturale pe diferitele niveluri ale râului.

Cascada formată între două lacuri.

E posibil ca spectaculoasele nuanţe de verde ale apei din lacuri să se datoreze atât verdelui vegetaţiei dimprejur, dar şi refracţiei luminii într-un mod mai particular, având în vedere că aici avem o soluţie saturată de carbonat de calciu.

Verde de Plitvice.

Rezervaţia naturală există din anul 1949, ea fiind înscrisă în lista UNESCO a monumentelor naturale în anul 1979.

Apa din lacuri e populată cu peşti, o specie între păstrăv şi crap. Aceştia convieţuiesc paşnic cu numeroasele raţe sălbatice.

Raţele, ca şi pestii care stau la cerşit mâncare de la turisti, sunt învăţate cu oamenii şi le-am văzut plimbându-şi boboceii prin preajma pasarelelor de acces.

Îşi fac toaleta după ce au halit câte o jumătate de pâine… japoneză.

Şi parcă tot ar mai vrea.

Treseul se parcurge în sensul curgerii apei şi poteca, pe mari porţiuni un pod de scânduri, e deosebit de aglomerată. Pe lângă nemţi şi alţi nordici blonzi, se amestecă indieni, negri, tailandezi…

Chinezii sunt uşor de deosebit de japonezi: japonezii sunt bătrâni, îmbrăcaţi mai excentric, dar cu gust; chinezii sunt toţi tineri, doar sunt la prima generaţie mai cu bani şi se văd după feţe şi haine ca sunt mai sărăcuţi. Deocamdată…

Găsim cu greu un moment de linişte pentru un cadru pe care l-a remarcat toată lumea.

Traversăm Lacul Mare cu un vaporaş cu propulsie electrică. Ca şi autobuzul cu remorci şi acesta e inclus în preţul biletului.

Cascade de apă şi de vegetaţie.

Cascada evantai.

Ducem traseul ,,H” pănă la sfârşit urcând şi printr-un aven amenajat cu scări.

La parcare suntem taxaţi abia acum, la ieşire. Opt ore ne-am fâţâit printre lacuri şi cascade… opt euro costă parcarea.

În cea de-a doua zi petrecută în parcul Naţional Plitvice Jezera am încercat şi traseul ,,A”. De data aceasta pe o ploaie sâcâitoare şi doar atât.

Admirăm de departe Cascada Mare.

Detaliu a părţii de jos din Cascada Mare.

Apoi alte şi alte cascade.

La finalul şi celui de-al doilea traseu ajungem pe versantul de pe care se face de regula fotografia reprezentativă pentru lacurile şi cascadele de la Plitvice. (Plitviţe.)

Sfârşitul celor două ture din rezervaţia situată cam în centrul Croaţiei înseamnă şi sfârşitul călătoriei noastre.

Urc în maşină împăcat. Asta şi pentru că pentru fotografiile de la lacuri aş putea apela şi la Andreea Marin, care tocmai vizitase zona. Măcar să pună o vorba bună la vreunul din cei peste o sută de paparazzi care, cu siguranţă, au însoţit-o în excursie.

Gata, cap-compas Galaţi! Vreo mie trei sute de kilometri.

Notă.

M-am întors acasă cu regretul că nu am avut răgazul şi nici ocazia să stau de vorbă cu localnicii.

Poate că o seară de poveşti cu un croat bătrân, care a trăit războiul de acum 20 de ani, m-ar fi determinat să renunţ la jurnalul de călătorie în favoarea unui eseu despre război.

Un război care de fapt nu a fost unul între naţionalităţi, între etnii, ori între religii. Lupta a fost între omul cult, orăşeanul aşezat şi cu vocaţie de făuritor de destine pozitive şi omul de la periferie, violent şi tributar unor legi de clan, de bandă înarmată.

Plus că nu am cunoscut bucătăria croată, vinurile locale etc. Nu preţurile mari ne-au făcut să cam mâncăm din ţoşcă, ci numeroasele cheltuieli neprevăzute cu autostrăzile, taxele de parcare, de camping şi biletele de intrare la obiective.

Croatul ştie să-ţi ia banul fără să-ţi dea nimic concret în schimb…

Şi mai e regretul că cea de-a doua zi de la lacurile Plitvice poate ar fi trebuit alocată unei vizite pe o insulă, ori o tură pe poteca aceea de la Rijeka la Karlovac, sau o vizită pe ultima sută de metri în oraşul Vukovar de la graniţa cu Serbia, o Hiroşimă cu multe răni nevindecate.

De obicei după un război natura ocupă repede locurile părăsite de oameni. Doar că Rezervaţia ornitologică de la Kopaciki Rit abundă acum doar de piţigoi şi pitulice. Pelicanilor şi cormoranilor se pare că le-a fost cam ineficient să cloceasca pe minele antipersonal încă numeroase în zonă.

Încheiere.

Chiar dacă în antichitate Marea Adriatică era numită ,,Mare Superum”, iar Marea Tireniană ,,Mare Inferum”, două milenii de istorie nu au oferit ţinutului dalmat decât modestie şi un destin tulbure.

Frustrările atâtor neîmpliniri au sădit în sufletul croatului o asprime pe care acum încearcă cu greu să o ascundă şi un naţionalism dus adesea până la iraţional.

Iar Croaţia poate fi asemănată unui măslin bătrân, care salută viitorul cu crengile sale care au reprezentat dintotdeauna dorinţa de pace, dar cu rădăcinile noduroase înfipte adânc în mileniile de istorie înroşită, ca solul roşu şi el, abia iţit ici şi colo în marea de calcare albe şi sterpe.

Fotografii: Doina Popa şi Gigi Cepoiu