Primăvara bănățeană(3) – Să privești Beiul in ochi, si-apoi să Buhui!

„Se spune că nu au rămas nici un loc de descoperit, nici un continent neexplorat. Dar întreaga lume este acolo, așteptând, doar așteptându-mă pe mine. Vreau să fac lucruri – vreau să merg pe străzile înmuiate de ploaie ale Londrei, și să beau ceai de mentă în Casablanca. Vreau să rătăcesc prin pustiurile deșertului Gobi și să văd un iac. Cred că una din ambițiile vieții mele e să văd un iac. Vreau să negociez pentru chilipiruri într-o piață arabă, într-o țară îndepărtată, plină de praf. Dar, mai presus de toate, vreau să fac lucruri care să însemne ceva.” (Lisa Ann Sandell – O hartă a lumii știute)

Iar munții Aninei au fost o mare și uriașă surpriză. În fapt nu o uriașă descoperire, ci o serie de mici și frumoase descoperiri, fiecare cu parfumul și culoarea sa, combinându-se pentru a obține o aromă unică.

Primul loc în care am poposit a fost Rudăria sau Eftimie Murgu,  după numele revoluționarului pașoptist născut aici, unde am vizitat morile de apă din Rezervația Mulinologică Cheile Rudăriei. Aici pe valea pârâului Rudărica (trad. ”râul de fier”) se mai păstrează, amintire a unor vremuri apuse, 22 de mori de apă, în proprietatea sătenilor. E greu de descris în cuvinte rusticul acestor locuri, așa că mai bine să lăsăm imaginile să vorbească:

Moara Pățoanea

Morile au denumiri care mai de care pitorești: Îndărătnica de la perete, Pățoanea, Trăiloanea, Viloanea, Bățolea, Roșoanea, Îndătănica dintre râuri, Moara de la tunel, iar o bună parte din ele sunt încă funcționale:

Au fost 51, dar au mai rămas doar 22 după marea inundație din 1955. Oamenii însă au avut grijă de ele și au construit tot felul de canale prin care apa este direcționată către roțile morilor. În acest fel ele funcționează și vara, când debitul râului este scăzut.

Roata morii se-învârtește

E bine dacă ajungeți aici să stați de vorbă cu oamenii locului, cu morarii, mereu cu o poveste sau o vorbă bună de spus. Și bineînțeles, așa cum am făcut și noi, să cumpărați mălai de Rudăria și să faceți o mămăligă ca acum două sute de ani.

De vorbă cu morarul

De aici ne deplasăm spre Bozovici și de aici pe șoseaua ce străbate Cheile Minișului (spectaculoase, merită pe viitor o abordare ”la picior”)

Râul Miniș

către a doua descoperire a zilei, cascada Bigăr:

Cascada Bigăr

Și dacă tot eram în zonă am vizitat și izbucul Bigărului, aflat la doar 150 de metri depărtare:

Pârâul Bigăr

Dar cea mai frumoasă descoperire a zilei abia avea să urmeze. Deși inițial planificasem să stabilim tabăra de corturi pe malul lacului Golul Golumbului,

Lacul Golu Golumbului

locuri de campare pe malul lacului nu am găsit (sau mai exact locul de campare era proprietate privată a unui viceprimarului local), așa că am luat hotărârea să mergem la lacul Buhui. După ce Ștefan a dibuit drumul pe GPS (trăiască) și după forestierul greu prin pădure,  în fața ochilor ni s-a deschis o priveliște minunată:

Lacul Buhui

Dar surprizele plăcute abia urmau să înceapă. La Buhui am descoperit, pe lângă un lac adânc și limpede aflat în mijlocul pădurii, un om. Se spune că omul sfințește locul, iar la noi în România e o criză evidentă de oameni (asta e, ce-i mai bun dăm la export). La Buhui l-am descoperit pe Nicu Șușara, omul ce ne-a împărtășit multe despre pasiunea sa față de locurile acestea, față de munte și peșteră. După ce ne-am plimbat cu barca, am făcut baie în lac (cei mai curajoși), am jucat tenis de masă sau pur și simplu ne-am relaxat la soare, spre înserat Nea Nicu ne-a condus într-o experiență deosebită și umedă (sau deosebit de umedă, cum ar zice unii din noi) – peștera Buhui. Poze:

La întoarcere a urmat prepararea mămăligii cu brânză de Rudăria (trăiască bucătarul șef Laurențiu!) și apoi o odihnă binemeritată după o zi plină.

O nouă zi, o nouă aventură! După ce ne luăm la revedere de la un loc unde ne-am simțit cu adevărat bine,

La revedere Buhui!

pornim din nou la drum și prima oprire o facem la Oravița, unde vizităm cea mai veche farmacie montanistă (minieră) din România – 1763, astăzi muzeu (test: recunoașteți farmaciștii 🙂 )

Farmacia montană Oravița

și apoi cel mai vechi teatru din România, Teatrul Vechi Mihai Eminescu (1817), replică în miniatură a  teatrului din Viena,

Teatrul Mihai Eminescu Oravița – imagine de ansamblu

unde am urmărit și o mică reprezentație artistică 🙂 :

Actorul și scena

De aici pornim de-a lungul unui drum pitoresc spre Potoc și intrarea în unul din cele mai frumoase parcuri naționale din România – Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița. După ce plătim taxa de intrare (5 lei/persoană) la Podul Beu, primul obiectiv unde ne oprim este cascada ”La Văioagă”

Cascada „La Văioagă”

După ce ne instalăm corturile în campingul Valea Beiului (taxă cort 10 lei), pașii ne poartă cale de puțin peste o oră spre prima din minunile locului, lacul cu sclipire de smarald – Ochiul Beiului

Legenda locului spune că un bei foarte bogat era la vânătoare prin aceste locuri. Ajuns în Poiana Florii, o frumoasă ciobăniță ce își păștea oile l-a făcut să se oprească. Pe loc s-a îndrăgostit de ea, așa ca venea deseori s-o întâlnească, părăsind Cetatea Terezia ale cărei ruine se mai vad și astăzi pe Dealul Cetății. Cum a aflat tatăl beiului de dragostea dintre cei doi, acesta a hotărât să-i despartă. În grabă a trimis un călău să omoare fata ce ii sucise mințile fiului sau. Beiul îndrăgostit și-a găsit iubita înjunghiată exact în locul unde acum este lacul. Din ochii beiului au curs mii de lacrimi, din care s-a format micul lac, de o culoare albăstruie și transparență aparte, ce nu îngheață niciodată. Spre marele nostru noroc, l-am surprins și pe bei când era în vizită prin locurile acestea:

Beiul și Ochiul său

De aici ne deplasăm către obiectivul principal al zonei, una din cele mai spectaculoase cascade din România,  Beușnița:

Cascada Beuşniţa

Bineînțeles că nu scăpăm momentul să facem și o poză de grup:

Cascada Beușnița – poză de grup

Ca orice turist care se respectă mai urcăm încă 20 de minute și până la Beușnița Mică, loc de odihnă și relaxare, și unde ,ca toate lucrurile bune, se termină și povestea mea de azi:

Cascada Beușnița II

Cam ăsta a fost ceaiul meu de mentă prin munții Aninei de astăzi. De v-a plăcut aroma, vă invit în ultimul episod al seriei ”Primăvara bănățeană” să găsim cheile magice ce deschid calea spre inima Banatului.

La revedere, pe mâine!

———————–

Text: Eduard Munteanu

Foto: Ștefan Bako, Alex Grigoraș