”Sunt atât de bucuroasă că trăiesc într-o lume în care există Octombrie” (L.M. Montgomery)
Știu că am mai scris despre Măgurile Branului (Sentimentul Uaaau (1)) prima oară când am ajuns pe aici, despre descoperirea unui loc special situat la poalele Pietrei Craiului, despre explozia de floare și culoare a primăverii peste aceste locuri. Astăzi m-am întors în Măgura la mijlocul unui minunat octombrie împreună cu prietenii pentru a ne bucura de ultima explozie din an a culorilor, de această dată în frunze.
De ce scriu, mă întreabă unii, de locuri despre care s-a mai scris. Pentru că, personal, consider că încet, încet, trebuie să revenim la normalitate. Trebuie să încetăm să facem lucruri doar pentru că așa ni s-a spus să facem sau pentru a cheltui niște bani europeni. Trebuie să ne redescoperim locurile frumoase și oamenii gospodari care sfințesc aceste locuri. Trebuie să ne redescoperim tradițiile și cultura care ne-au adus până aici și ne-au făcut să fim ceea ce suntem. Trebuie să redescoperim oamenii de valoare ai acestui neam, oameni care ne au știut că scoată în evidență acea esență unică, diferită de a altor neamuri ce se cheamă ”a fi român”, pe Creangă, Coșbuc, Eminescu sau poate pe Ana Blandiana. Eu sper că încă nu suntem un popor vegetal.
Revin în toamnă cum revin acasă
Din țări mai libere și mai bogate –
Știu iarna care vine, știu bruma care cade
Și ceața nesfârșită, nenţeleasă.
Dar eu visez amiaza-îmbrățişată
De frigul dimineţii şi al serii,
Ora de miere, galbena zăpadă
Pe care-o ning din crengi învinse merii.
Eu plâng de bucurie în lumina
Nestinsă încă de uriaşe nopţi
Şi-n strugurii zdrobiţi în teasc din vina
De-a fi prea buni, prea dulci, prea copţi.
Eu vin spre frig, deşi de frig mi-e groază
Spre fructul putred care se consumă
În alcoolul limpede-n amiază
Şi tulburat în asfinţit de brumă.
Mi-e frică de-ntuneric şi totuşi vin, şi vin
Din nesfârşite veri strălucitoare,
Unde tânjesc spre fericitul chin
Al boabei ce apune-n vin şi moare.
Orgoliu fraged, dragoste copilăroasă,
Fatală, somnoroasă demnitate.
Revin în toamnă cum revin acasă
Din ţări mai libere şi mai bogate. (Ana Blandiana – Revin în toamnă)
Ţara mea părăsită de fructe,
Părăsită de frunze.
Părăsită de strugurii
Emigraţi prevăzători în vin,
Ţara mea trădată de păsările
Rostogolite în grabă
Pe cerul mirat şi încă senin,
Veşnic împăcată,
Mirosind a ierburi
Care-şi dau sfârşitu-n soarele domol,
Credincioşi păianjeni
Ţes pânzeturi albe
Ca să bandajeze
Locul frunzei, gol.
Noaptea stele coapte-ţi
Fermentează cerul,
Vântul curge ziua
Tare şi-amărui,
Orele-ţi măsoară
Nucile căzând
Şi te luminează
Cuviincios gutui. (Ana Blandiana -Pastel)
Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniștea
În care așteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranța
Că vom mai fi în stare să ne naștem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal –
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se? (Ana Blandiana – Eu cred)
Astăzi, 24 ianuarie 2014, la 155 de ani de la Unirea Principatelor Române, vă urez ”La mulți ani, frați români!” și să țineți minte cuvintele unui făuritor de țară, Nicolae Bălcescu:
”O țară nu se poate mântui decât prin sine însăși”
–––––––––––––––-
Text: Eduard Munteanu
Foto: Alex Grigoraş