Anul 2014 luna 1 ziua 29

Obiectiv: Să facem cunoștință cu zăpada de la pădurea Gârboavele din județul Galați

Participanți: Alex Grigoraș și Constantin Ceapchi

Text și Poze: Alex Grigoraș

Din directivele Comunității Europene… statul excesiv în casă dăunează grav sănătății. Ai voie să rămâi în casă doar dacă ai bani de numărat șiii… …și mai era ceva dar îmi scapă. Sunt inginer, nu-s cărturar…

Deciziile cele mai năstrușnice se iau în taină, la ore mici, unu două noaptea. Oamenii normali sunt aruncați de mult în vise la astfel de ore…

Ce mai contează, ideile scurte sunt cel mai bine de pus în practică într-un timp cât mai rapid. Asta așa ca să nu se răsufle…
Pe scurt… Caut valuri de zăpadă să am unde înota la ștrandul numit Pădurea Gârboavele.

Și nu m-am lasat! Mi-am făcut damblaua. A meritat! Am și martori care să confirme că a fost super fain!

Înainte de orele 9.00 stabilim să ne întâlnim în stație la Turist pentru a lua autobuzul care te lasă la Metro cu escală în Bariera Traian.

Ca de obicei, cel ce stă aproape întârzie. Nu am avut altceva de făcut decât să fac din mână la autobuzul care pleca cu al meu coechipier. Mă îndrept spre stația de la CEC să iau un maxi taxi 79 care să mă ducă în Barieră. Trece unul, nu oprește. Cine naiba merge în barieră pe vremea asta să plece pe undeva ? Lucru confirmat și de al doilea microbuz care nu dădea să oprească. Noroc că ieșisem mult în stradă și făceam din mână ca la plecarea Titanicului și văzându-mă, opri aproape de Orange. Alerg după el. El mulțumit de un nou client, eu mullțumit că am șanse să scap de nespovedit de coechipier care deja mă aștepta în Barieră. Dau turul orașului cu un leu jumate și cobor.

Ne urcăm în mașina de Odaia Manolache iar șoferul îi đă bice. Vreo două femei comentau la ghetele mele, „Turiștii ăștia, oare unde dreacu’ s-or duce să schieze?!!”.

Aproape de ora 10 pornesc GPS-ul, îmi pun mănușile în mână și suntem buni de drum. Problematică ieșirea din sat, nu glumă. La școală, părinții îmi spuneau să pun burta pe carte… mai nou, ca să pot înainta, am pus burta pe zăpadă, asta după ce m-am dus de vreo 3 ori cu cracii în zăpadă până mai sus de brâu. Pe urmă a fost mai simplu, ca o joacă de copii; zăpadă puțină, așe’ cât să treacă de genunchi… Noroc cu vântul care bătea din față și ninsoarea măruntă, că altfel ziceam că merg ca pe bulevard.

Înaintăm pe câmpia Covurluiului mai mult stând. La fiecare rafală mai puternică, ne aducem imediat aminte de muncă și luăm poziția ghiocelului pentru a ne proteja fața.

Din sat până la pădure nu faci mai mult de 20 de minute. La cât sunt eu de voluminos nici acum nu aș fi făcut mai mult cu toată zăpada care era, dacă vântul bătea din spate.

De la marginea lizierei dăm de drumul ce ne scoate la casa pădurarului. Îl găsim practicând sportul național de sezon, în această perioadă și anume datul la lopată. Îi dăm binețe și ne vedem pe urmă și noi de treburile noastre.
Învățăm să numărăm până la zece. La nouă ne-am oprit. Al zecelea fazan nu l-am mai văzut, posibil să fi fost pe varză…

Înaintatul prin zăpadă devine destul de obositor și o lăsăm mai moale; pauzele mai dese ne ajută să ne dozăm suficient eforturile cât să putem înainta mai departe. Ajungem la grădina zoologică. Doi mistreți ne fixează cu privirea. Și noi pe ei. Încep fanteziile. Tochitură, ostropel, gulaș vânătoresc… Nu mă interesează ce gândeau mistreții despre noi…

Mai departe începe o nouă repriză de înotat prin zăpadă,  însă nu tine prea mult întrucât dăm de o potecă de-alungul drumului nostru, conturată bine, probabil de la mistreții din libertate veniți să își viziteze rudele încarcerate, recent vizitate și de noi…

Intrăm în drum curățat ce vine de la tabără și de aici boierie. Așezați pe o băncuță, adăpostită la umbra unui copac protejată de soarele arzător, ne dăm talente de modele după care facem mult așteptata poză de grup. Ne chemăm unii pe alții, ne strângem în grămadă bine ordonată, ne înghesuim unu’ntraltul ca să încăpem cu toții în poză și pe urmă, click!

Gata cu boieria, ne îndreptăm pașii către ieșirea din pădure spre urgia iadului alb… ne-au tâmpit ăștia cu televizoarele… auzi la ei, ne-a luat prin surprindere, să ningă în ianuarie, unde s-a mai pomenit…

Cu vântul în spate, parcă zburăm. Bafta mea cu bocancii noi, pe post de contragreutate, altfel îmi dădeam întâlnire la nivel înalt cu Dorothy…

Ajunși în apropiere de Odaia Manolache găsim porțile închise ale satului. Iar zidurile protectoare din jurul satului sunt greu de escaladat. Se pare că am fost depistați că nu avem buletin de Odaia și acuma nu suntem primiți. Capcanele din zăpadă le luăm din plin. După câteva scufundări mai sus de brâu în zăpadă renunț și aplic o vrăjitorie cum numai războincii luminii pot face iar mersul prin zăpadă devine o plăcere atunci când practici tehnici de înot și de târâș pe coate…

Gata, am ieșit la liman. Am dat de asfalt. Coechipierul meu îmi spune: „Ăsta da asfalt! Să vezi la primăvară când se topesc zăpezile și începe a se’nmuia asfaltul…”
Victoria acestei izbânde o celebrăm în Bariera Traian, la nea’ Jan cu un lighean plin cu ciorbă de burtă, care mi-a ținut de saț până a doua zi.
Cam acestea au fost pe scurt recentele amintiri trăite pe pământul câmpiei Covurluiului.
Să auzim de bine!