Muntii Gilău: Scărița-Belioara. Cheile Râmețului.

Peisajul Munţilor Apuseni este surprinzător cu fiecare pas.

Străbaţi păduri înalte de fag, urci din piatră în piatră, traversezi creste de calcar şi, când crezi că ai ajuns sus… parcă eşti căzut din cer. Îţi dai seama, pe bune, că ai nimerit exact în Grădina Raiului.

Treci printr-o livadă cu mulţime de roadă risipită pe jos şi parcă te astepţi ca un şarpe şulfit să te ademenească cu o fructă pârguită.

Edenul tău se gată pe fugă, şi iarăşi o padure de fag, de data asta cu izvoare prinse în zgăuc de lemn şi vegheate din alt timp de troiţe cu sfinţi scorojiţi.

Simţi că simţurile îţi joacă feste. Aşa şi e, stâncile cenuşii pe care la început le zăreşti pe deasupra frunzişului, odată ieşit în altă poiană, constaţi că sunt acoperişurile ţuguiate ale unor case care şi-au trăit demult traiul. Şi nici cu mălaiul nu stau prea bine.

Fânul putrezit de pe paiente pare nefiresc de greu, casele parcă sunt pe jumătate înfipte în pământ, feţele mici ale caselor semănând cu feţele smochinite ale unor mămăiţe trecute binişor de suta de ani.

Şi ca uimirea ta să fie ca de om năuc, vezi că din casă iese un bătrânel zâmbitor, care cată să-ţi dea el primul bineţe, dacă tu îţi înghiţi gălbenuşul mai greu…

Eşti în Ţara Moţilor. Şi a Moaţelor. Viţe vechi de oameni care, cu limba fină de astăzi, s-ar numi ,,hair-stil”-işti.

Suntem în ziua de 2Mai. De la pensiunea din Rimetea, Jud. Alba, plecăm cu maşinile pe Valea Arieşului, spre amonte, şi în localitatea Poşaga de Jos facem dreapta şi continuăm o bună bucată de vreme să mergem spre munte pe un drum local.

Mai sus valea se strânge şi trecem prin Cheile Poşăgii. Cheile sunt săpate deacurmezişul Culmii Vultureasa de către mărunţelul Pârâu al Belioarei. Acesta capătă o oarecare vigoare chiar la ieşirea din chei, unde primeşte şi apa izbucurilor Bujorului şi Feredeului.

În Poşaga de Sus ne pregătim de drum, făcându-ne rucsacii mai mult pe pipăite şi cu ochii spre pereţii de calcar ai Crestei Scăriţa-Belioara.

Suntem în arealul Munţilor Gilău-Muntele Mare.

Înainte de a ajunge la baza impresionantului abrupt, din intersecţia de poteci, noi prindem marcajul punct roşu, care ne abate spre stânga cu gând de a ne urca în cele din urmă pe platoul calcaros numit Şesul Craiului.

Masivul Şesul Craiului-Scăriţa Belioara este constituit din calcare şi dolomite cristaline ce au suferit un puternic proces de carstificare (erodare).

Astfel Şesul Craiului vom vedea că se prezintă ca un vast platou de înălţime, larg de circa 250-300m.

Secţiunea estică a acestei creste este mult mai îngustă şi ea este acoperită pe alocuri cu rarişti de molid şi exemplare viguroase de zâmbru.

Încă de la început urcuşul e dur, chiar dacă poteca ne plimbă prin pajişti abia înverzite.

Luăm repede înălţime şi odată ieşiţi din pădure cotim brusc spre dreapta, poteca tot mai accidentată îndreptându-se chiar spre cleanţurile de calcar.

Într-un loc mai deschis facem un prim popas pentru o poză de grup.

Apoi din nou la deal…

Alte păduri de fag, alte poieni deasupra lor…

La a treia ieşire din pădurea de fag se pare că am ajuns la Golul Craiului..

Câteva sălaşe părăsite ne amintesc că în alte vremuri aici oamenii urcau vara cu animalele la păscut.

Privim acoperişul din fân, rigidizat cumva cu crengi de copac.

Laurenţiu, care are o firmă de termopane, socoteşte că nu l-ar costa prea mult pe gospodar să-şi tragă nişte ferestre chiar cu geam ,,low-in”.

Dacă n-am fi cine suntem, ne-am putea vedea în această fotografie ca nişte fii risipitori întorşi la origini.

La această casă am remarcat că pe partea nordică are ,,Lindabul” puţin cam coclit.

După cercetarea zonei cu sălaşe ne risipim pe faţa înaltă a muntelui.

Curios e că de fiecare dată când ne strângeam ciotcă, nu o făceam pentru a asculta explicaţiile lui Edi, sau ale doamnei profesoare de geografie Smaranda, ci mai mult pentru a ciuli urechile la glumele şi observaţiile ale unora sau altora.

Spre vârful muntelui primăvara n-a reuşit încă să aducă cu ea şi verdele copacilor.

Urcăm pe o vale largă, cu înfăţişarea unei doline înclinate.

În spate încercăm să identificăm şi şirurile de munţi de dincolo de zare, unde ar trebui să fie Bihorul.

Ajungem în Şesul Craiului şi facem un popas pentru reîntregirea echipei.

Spre nord-est identificăm uşor staţiunea montană Băişoara.

Din Şesul Craiului o potecă marcată ajunge până acolo în circa 3 ore. Deasemeni mai ştim că o altă potecă marcată ajunge la Băişoara pornind de la Cabana Cheile Turzii, de data aceasta în peste 10 ore.

Pe platoul vast ne orientăm spre dreapta (est).

Flori albastre de Trâmbiţa ciobanului (Genţiana ciliata) şi o altă floricică roz, pe cât de mică, pe atât de parfumată. Acestea sunt peste tot locul şi încercăm să nu călcăm pe ele îmbătaţi de parfumul puternic. Floarea se numeşte Tămâiţă (Dephne cneorum) şi se înrudeşte cu Tulchina, acel liliac sălbatic la fel de parfumat.

Spre capătul Şesului Craiului alegem ca loc de masă un loc însorit şi uscat şi cu o perspectiva frumoasă spre valea din care am pornit noi la drum.

Câţiva băieţi merg pe platforma unui umăr structural.

Numai bun pentru o şedinţă foto cu tricolorul.

Ne aşezăm la masă şi de la amintiri din alte

ture alunecăm încet-încet spre bancuri.

(Un prieten povestea că a vrut să se facă şi el columbofil sportiv, să se ocupe cu porumbei voiajori, şi şi-a cumpărat pentru început trei bucăţi. Cum n-avea maşină, a pus păsările într-un coş, a trecut Dunărea la Galaţi cu bacul şi a luat ,,rata” până la Rachelu. Aici a coborât şi a dat drumul la porumbeii din coş. ,,Hâşş!” Numai că marfa lui nu era prea de calitate. Nu zburau.

Dezamăgit i-a lăsat în plata Domnului şi a plecat acasă. A aşteptat o zi, a aşteptat două a aşteptat trei… Apoi şi-a luat gâmdul.

După vreo trei luni de zile, într-o dimineaţă îi bate cineva la uşă. Deschide şi… pe preşul din faţa uşii erau porumbeii lui.

Veniseră pe jos.)

(Un adolescent rus trăieşte drama oricărui tânăr din ziua de azi: iubita îl ia scurt:

,,Ai Mercedes?”

,,Nu.”

,,Ai vilă cu două etaje?”

,,Nu.”

,,Doar când vei avea aşa ceva să vii şi să-mi spui că mă iubeşti…”

Merge tânărul acasă şi povesteşte toate acestea tatălui său. Pe dată rusalăul cel bătrân cheamă la el o un ,,om” de-al său:

,,Ivane, mergi iute de vinde Benthleiul şi cumpără un Mercedes, apoi rade şi două etaje la vilă!…”)

(Un american, un rus şi un român povestesc depre ziua perfectă a fiecăruia dintre ei. Care a fost ziua cea mai frumoasă de care îşi amintesc. Americanul zice:

,,Eu îmi aduc în faţa televizorului un castron cu hamburgheri, o sticlă mare de cola şi urmăresc o finală de superbol.” Rusul zice:

,,Eu sunt mult mai sociabil. Ies cu băieţii na gorode, crăpăm în noi votcă până stă limba plută, după care… nu mai am cuvinte.” Românul zice:

,,Mi-amintesc perfect, de parcă ar fi azi… Stăteam cu nevasta la televizor şi bifam biletele albastre la Bingo, cănd aud bătăi cu pumnii si şuturi puternice în uşă. Uşa se izbeste de perete şi în casă intră două brute, cu priviri pline de ură:

,,Familia Popescu?”

,,Nu, alături.”)

(Doi amanţi tocmai se întorc de la cimitir, unde au îngropat pe soţul încornorat. Amantul zice:

,,Gata cu atâta jale, hai în dormitor să ne-o tragem şi noi!…” La care ea ezită, plina de durere, după care, într-un târziu, acceptă:

,,Bine, dar scurt şi trist.”)

Şi din nou la drum spre pereţii care ştim că se adânces spre sud chiar în dreptul nostru şi care bănuim că ne vor lăsa fără grai cât de curând.

Exemplare viguroase de pin şi de zâmbru.

Rezervaţia Şesul Craiului-Scăriţa-Belioara a luat fiinţă încă din anul 1930, acest lucru fiind realizat cu sprijinul profesorului Alexandru Borza de la Cluj.

Pentru poza de grup alegem un loc chiar pe marginea potecii de creastă.

Sus: Laurenţiu Popa, Laurenţiu Drăguş, Andrei, Ingrid, Mihai, Nicoleta, Cornel, Mariana, Alexandra, George, Sorin, Dan, Cristi.

Jos: Costel, Iuliana, Edi, Ciprian, Laurenţiu Cerchez, Laura, Doina, Marilena.

Cine lipseste, cine lipseşte? A, da: Carmen şi Smaranda. Şi cu mine 24.

De aici nu poţi mângâia cu mâna decât văzduhul. Ai putea să îl atingi şi cu aripa. Dacă ţi-au dat deja penele… Dar mai bine roagă-te să nu-ţi crească aripi!…

Aici nu există ,,în preajma ta”. De aici poţi vedea lucrurile doar cu ochii minţii. Dealtfel ,,ochii minţii” au fost cel mai vechi binoclu. Doar aşa puteai vedea până departe.

Şi dacă simţi că-ţi lăcrimează coada genelor, bineînţeles, doar de la tăria zărilor, ai putea întoarce binoclul şi invers. Să priveşti în tine. …Şi ce crezi că ai să vezi? Simplu: esofagul, duodenul, canalul coledoc, splina, rărunchii…

Ce nebun şi tu!… Să-ţi cari cu tine toate maţele până în creierii munţilor…

Pentru asemenea clipe urcăm pe munte…

Pentru toate celelalte lucruri putem ca doar să dăm o fugă pe la munte.

De ce pari mic, când simţi ca eşti atât de mare?…

Pe deasupra pereţilor de calcar.

O brână înclinată prin partea de jos.

Când alegi cadrul, compoziţia unei fotografi, trebuie ca pe loc să te gândeşti şi la un titlu. O idee care să se regăsească în conţinut.

Dintotdeauna lucrurile s-au petrecut aşa: ,,Pietta”, ,,Cronos mâncându-şi pruncii”, ,,Lupta lui Hercule cu leul din Nemeea” etc.

Înainte de a apăsa declanşatorul eu am numit această ,,lucrare” ,,Coco ca cariatidă”.

La capătul estic al crestei înguste nimerim într-o zonă cu copaci puşi la pământ de o furtună, dar şi cu o parte din ei mistuiţi de un incendiu.

Aici fiecare o ia pe cont propriu.

În plus constatăm că echipei noastre i s-a alăturat şi o alta din Cluj, dar nu pentru ca noi am cunoaste mai bine locurile, ci doar pentru a trage cu urechea la glumele noastre, ştiut fiind ca hăhăiala e la fle de molipsitoare ca şi căscatul a somn.

Ehe, un băiat şi o fată se alăturaseră grupului nostru încă din poiana unde am mâncat. Şi nu ca să ne ceară puţina sare, ci tot pentru a ciuli urechile la poveştile noastre.

Prin labirintul de copaci căzuţi.

Chiar de la intrarea în zona cu copaci căzuti oamenii ,,au roit” în doua grupuri: unii au mers după Ciprian, care avea un gps şi inspira un sentiment de încredere, că scula tot ne va scoate ea la un capăt.

Alţii, care nu prea paream interesaţi la tot ce se întâpla în jur, am luat-o după Coco, doar pentru a nu scăpa vreo zicere cu tâlc. Bineînţeles că aici se regăseau şi clujenii şi perechea pe care o ştiam de când lumea, de la masă.

Iată că Ciprian şi cu echipa care a urmat poteca ne aşteapta la marginea de ieşire din doborâtură.

Din culmea principală coborâm în serpentine ample printr-o pădure deabia înverzită şi ajungem în Poiana Călugarului, presărată cu flori albe, Păştiţe din neamul anemonelor.

Legenda spune că anemonele sunt lacrimile Afroditei, zeiţa iubirii, la auzul veştii că iubitul său, preafrumosul şi preafericitul Adonis, a murit.

Din Poiana Calugărului coborâm înspre sud pe Valea Răstoaca, graniţa dintre zona stâncoasă din dreapta şi partea mai domoală şi împădurită a întregului munte.

În versantul sudic al Crestei Scăriţa-Belioara se deschid gurile ale mai multor peşteri: Peştera Belioara, Avenul Coşul Boului, Avenul Fără Fund, Peştera Roşie, P. Lungă, P. Călugarului, P. Lui Filip, P. de sub Colţul Rotund.

În fotografie se vede pâlnia de formare a Văii Belioara. Aceasta primeşte din stânga (geografic) Valea Răstoaca şi din partea dreaptă Valea Segagea. Toate la un loc formează Valea Poşaga.

Ajungem la drumul pe care am urcat de dimineaţă şi astfel închidem un circuit al masivului care ne-a luat vreo 6-6,5 ore.

Ne răcorim la izvorul din faţa unei case şi pornim prin sat spre locul unde am lăsat maşinile.

La una din ediţiile Festivalului Montan Albamont de prin anii 80 am avut cu mine un aparat mai bun, luat de la Casa de cultură a studenţilor. Două din fotografiile facute de mine atunci în Munţii Trascăului au fost trimise la o expozitie la Bucureşti, la Casa de cultura a studentilor ,,Grigore Preoteasa” şi, printre altele, s-au întors la Galaţi cu o menţiune.

Când am surprins acest cadru de acum m-am gândit la norocul şi de atunci, adică să-ţi iasă în cale astfel de peisaje, cu sălaşe vechi, cu oameni la muncile agricole…

Mai jos, pe vale, intrăm la Schitul Poşaga, atraşi de construcţia bisericii din lemn frumos lucrat, dar şi cu ferestre cu vitralii colorate.

Clopotniţa din colţul din spate al grădinii e realizată în totalitate din lemn sculptat, cu o scară intrioară elicoidală tot din lemn, cu balustrada albă, din lemn necojit de mesteacăn.

Poarta din lemn a schitului are pe frontispiciu efigia celor trei eroi români din Ardeal.

Pe zidul exterior sunt prinse din loc în loc medalioane cu chipurile lucrate în mozaic ale unor voievozi, scriitori şi poeţi români.

Am mai făcut o tura scurtă pănă la portalul de intrare în Peştera Huda lui Papară, dar cum n-am putut intra şi ne-a mai prins şi ploaia… nu se pune.

În schimb pe seara am mers din nou la unul din localurile mici şi intime din Rimetea şi, de data asta am mancat ciorbă de perişoare acrită cu zeamă de varză.

Şi la noi acasă ne-am pus pe o nouă seară culturală…

(Isus coboară pe pământ să vadă cât de mult s-a înrăit lumea. Nimereşte în Bronx, cartierul rău famat al oraşului New-York. Îmbrăcat modest, se aşează lângă un negru sărman, care îşi ducea viaţa pe străzi.

Văzând cât e de jerpelit noul venit, negrul rupe jumătate din senvişul său şi îl intinde lui Isus. Apoi bea din sticla de coca-cola şi când vede că a mai rămas jumătate i-o întinde şi pe aceasta. Ca desert îi întinse lui Isus jumătate din ţigara sa cu ,,iarbă”.

Trase Isus două fumuri şi, văzând atâta bunătate, se hotărâ să-i dezvăluie omului:

,,Uite, eu sunt Isus…”

,,Yes, man…”facu negrul zâmbind pe sub mustaţă, ,,Toţi spuneţi aşa când o încercaţi pentru prima dată…”)

(Un englez aflat în travel prin India se minuneaza cum un bătrân localnic se dadea în spectacol spărgând nuci cu scula. Se întoarce prin ţara lui şi povesteste ce a văzut în călătorie…

După multe zeci de ani englezul revine prin locurile prin care a mai umblat şi găseşte în stradă acelaşi localnic, mult mai bătrân, acum spărgând cu scula nuci de cocos. Acesta îl recunoaşte pe englez şi se plânge: ,,Deh… Au început să mă cam lase ochii…”)

(Naşul vine să controleze biletele. Un călător o dă din colţ în colţ şi se face ca nu găseşte biletul. ,,Continuă să cauţi, şi te controlez la întoarcere.”

După 3-4 staţii omul nostru coboară şi naşul, care nu fusese îngăduitor pe degeaba îi zice omului aflat acum pe peron: ,,Tăntălăule, vezi că ţi-ai pus biletul la banta de la pălărie.” ,,Nu, nu… Acela e biletul de luna trecută.”)

(La încheierea timpului de lucru o prostituată îi spune clientului care se îmbrăca:

,,Dacă îmi mai dai 50 de euroi îţi ghicesc ce meserie ai.”

De dragul jocului, omul se învoieşte şi-i dă banii fetei:

,,Esti doctor. După ce ai făcut dragoste te-ai spălat doar pe mâini.” Are dreptate, se învoieşte omul.

Tipa plusează:

,,Dacă îmi mai dai 50 de euroi îţi spun şi ce specializare ai.”

Dă omul banii…

,,Anestezist. N-am simtit nimic.”)

(Doi evrei se roagă la Zidul Plângerii. Evreul bogat zice:

,,Dă-mi, Doamne un milion de şecheli pentru am redresa afacerea aflată în pragul falimentului!”

Evreul sărac se roagă şi el:

,,Dă-mi, Doamne şi mie 10 şecheli, să-mi pot hrăni familia şi mâine.”

Bogatul repetă:

,,Dă-mi, Doamne, un milion…etc!”

Şi săracul:

,,Mie dă-mi 10 şecheli…etc!”

Exasperat bogatul scoate din buzunar:

,,Ţine, omule, colea 10 şecheli, şi lasă-l pe Dumnezeu să se concentreze la lucruri mai importante!…”)

Altă zi, alte drumuri, alte locuri, alţi oameni.

Sămbătă 3 mai, calea Aiudului, Valea Geoagiului, Mănăstirea Râmeţi.

Prima biserică de la ieşirea din Cheile Râmeţilor s-a ridicat în sec.14, actul de mărturie, pisania sa, datând din 2 iulie 1377.

Deşi era o biserică micuţă, ridicată din piatră, asemenea celor din Densuş, ori Strei, ea conta ca un puternic stâlp al ortodoxismului românesc într-o perioadă de nemăsurată năvală a catolicismului maghiar în Ardeal.

Peste veacuri mulţi domnitori români de peste munte s-au îngrijit de Mânăstirea Râmeţi, dar şi multe au fost distrugerile pe care aceasta le-a suferit în sec.18, din partea împărătesei Maria Tereza, dar şi ca drept pedeapsă pentru participarea localnicilor la Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan.

Biserica veche a Mânăstirii Râmeţi.

Legenda Mânăstirii Râmeţi spune că la inumdaţiile din anul 1925 biserica a fost aproape îngropată de aluviuni, dar după retragerea apelor, pe pervazul ferestrei din altar s-ar fi găsit o tidvă omenească.

Minunea cea adevărată s-a petrecut în zilele următoare, când la mânăstire a venit o tânără fată din Maramureş, care a spus că a visat că acel cap de om este rămăşiţa pământească a episcopului Ghelasie, cel care sfinţise biserica cu sute de ani în urmă, cum spuneam, în anul 1377.

(Nu a lui Macarie? Nu, a lui Macarienu are nicio carie.)

Biserica nouă a Mânăstirii Râmeţi ridicată în anul 1940.

 

De istoria Mânăstirii Râmeţi stă strâns legată şi viaţa părintelui Diometie.

Născut prin ţinuturile Buzăului, tânărul teolog absolvent de facultate în anul 1949, se învredniceşte să-i fie ucenic părintelui Arsenie Boca mai întâi la Sâmbăta de Sus, apoi, urmându-l, la Mânăstirea Prislop de lângă Haţeg.

După hirotonisirea sa ca preot, părintele Diometie vine la Râmeţi, dar în vremurile staliniste din anul 1952 este alungat din mânăstire.

La fel avea să se intâmple şi cu măicuţele din obşte ceva mai târziu, prin anul 1959.

Pentru o vreme parintele Diometie se retrage la Mânăstirea Ciolanu, iar măicuţele la Mânăstirea Rateşti, amândouă din Valea Buzăului.

Chemate de dor, întreaga obşte de maici s-a întors în preajma Râmeţilor, locuind ca persoane particulare pe la Aiud şi pe la Geoagiu între anii 1962-1969, timp în care au fost hărţuite şi supravegheate de securitatea comunistă.

În preajma anului 1969 s-a acceptat înfiinţarea în chiliile de la Râmeţi a unei secţii de covoare lucrate manual, la care fostele maici să vină în civil, cu interdicţia de a ţine slujbe.

Chiliile mânăstirii şi versantul stâng al Cheilor Râmeţilor.

In anul 1972 s-a îngăduit reînfiinţarea Mânăstirii Râmeţi.

În iulie 1975 apele au răbufnit peste bisericile mânăstirii şi a rupt întreaga vale. Pentru a ţine legatura cu lumea şi pentru a aduce alimente pentru obşte, parintele Diometie a pornit cu un grup de măicuţe prin padure.

…S-a întâmplat în dimineaţa zilei de duminică 6 iulie. Se întorceau din sat cu sacii cu merinde în spate, pe poteca priporoasă de prin padure.

Ajunseseră la o râpă greu de trecut. Părintele a lăsat sacul jos şi a ajutat pe fiecare să treacă peste hău. Când s-a încredinţat ca totul e bine, părintele s-a aşezat lângă sacul său si s-a stins usor, fără dureri, creştineste…

Ansamblul celor două biserici ale Mânăstirii Râmeţi.

La nivelul concretului, biserica ortodoxă e un spaţiu imagistic. Icoanele, dar mai ales pictura murală din biserici, au avut pentru mult timp un rol de transmitere al mesajului religios. Asta în contextul unui analfabetism quasigeneral în rândul credincioşilor.

Şi chiar dacă se declară o credinţă bazată pe iubirea aproapelui, când dai să intri într-o biserică ortodoxă, chiar de la intrare, pe peretele din dreapta uşii, ţi se aduc aminte pedepsele pentru eventualele derapaje de la dogmă.

Fotografiasem ceea ce părea particular la biserica Mânăstirii Râmeţ şi mă pregăteam să mă retrag sub protecţia câtorva semne ale crucii. Când aud în dreapta mea vocea delicată a unui copilaş de 4-5 anişori: ,,Tati, ce sunt alea ,,femei uşoare”?”

Chiar aşa, ce sunt? Eu i-aş fi răspuns că sunt nişte femei diafane, care pot zbura ca îngerii, care au pe spate aripi albe etc. etc.

Dacă întrebarea copilului nu e pentru mine, şi dacă nici eu nu cunosc răspunsul, atunci ea devine şi întrebarea mea. Ciulesc urechile şi astept. Şi aştept-şi aştept…

Adevărul e că cu cât întrebi mai puţin, cu atât rişti mai puţin ca să fi minţit.

Într-un târziu, când nu mai speram, aud: ,,Femeile uşoare sunt cele femei care se dau mai multor bărbaţi.”

Corect, aşa este. Cum de nu m-a dus şi pe mine mintea? Adevărul e că a şti acest lucru e şi o chestie de cultură generală.

Puştiul dă mulţumit din cap: a înţeles. Apoi mai bifează încă o categorie de păcătoşi: ,, ,, ,,Judecătorii care iau şpagă”, asta ştiu ce înseamnă.”

E clar, puiul de om e deja pregătit pentru viaţă…

(Cum ademeneşte un pedofil evreu zgârcit nişte copii? Copii, nu cumpăraţi nişte bomboane?)

(Doi evrei zgârciţi văd o vânzătoare bună rău într-un magazin. ,,Hai să ne facem că cumparăm ceva, ca să ne băgăm în seamă cu ea.” zice unul. ,,Mai bine să o rugăm să ne schimbe nişte bani…”)

(Un evreu avea 5-6 copii şi se straduia să le dea o educaţie frumoasă: ,,Copii, dacă toată săptămâna o să fiţi cuminţi, duminică am să vă duc la cofetărie. Să vedeţi şi voi cum mănâncă lumea prăjituri.”)

Una din ,,categoriile” sortite iadului.

De la Mânăstirea Râmeţi urmăm drumul forestier de pe vale şi la capătul lui ne echipăm pentru munte.

Intrăm în Cheile Râmeţilor şi încă de la început curiozitatea ne face să scotocim prin toate ungherele de pe versanţi.

Ca şi în alte cazuri întâlnite în zonă de care am amintit şi mai înainte, numele cheilor nu vine de la râul care le-a săpat în stâncă.

Aici apa care curge prin chei se numeşte în amonte Valea Mogoşului, apoi Valea Mânăstirii şi mai jos de aceasta, Valea Geoagiului.

Cheile Râmeţului se deschid între masivele calcaroase Uzmezeu în nord şi Fundoi în sud.

Pe porţiuni întregi din lungimea cheilor accesul se face pe scoabe metalice fixate în stâncă la nivelul picioarelor şi al mâini

Exerciţiu practic de acţionare individuală în caz de viitură.

Ca în orice zonă puternic carstificată, şi în Cheile Râmeţului vom întâlni pereţi verticali fragmentaţî de hornuri şi turnuri, vom întâlni portaluri, uluce spălate, mermite, izbucuri.

Apa unui izbuc formează o cascadă răsfirată peste pietrele unui con de dejecţie.

În partea de sus a cheilor pereţii se strâng foarte mult unul în altul.

În această perioadă a anului nivelul apei este foarte ridicat şi se merge aproape-aproape să te uzi.

Trebuie să îţi forţezi norocul pentru a putea înainta în zona cea mai sălbatică a defileului.

Câteodată îţi iese, şi ajungi în capătul de sus, la o înălţime sigură.

Alteori nu-ţi mai iese… Şi esti nevoit să improvizezi… Chiar şi cu diferite stiluri de înot…

Mihai şi George coborând prin Cheile Râmeţului.

,,Stai aşa, că am dibuit un păstrăv!”

Şi acum ce vom face, că nu am luat cu noi şi haine de schimb?…

Poza de grup din Cheile Râmeţului, după ce au venit şi înotătorii.

Întoarcerea prin chei, pe scoabe, e savurată cu şi mai mare plăcere.

La ieşirea din chei ne regrupăm. Uzii se schimbă în haine uscate, ne aşezăm la masă în preajma maşinilor, cu acelaşi ritual de povestiri virate spre bancuri şi hăhăială.

După masă hotărâm să mergem la Poiana Narciselor de la Tecşeşti.

În prima parte a traseului urcuşul e tare de tot atât prin pădure, cât şi prin cele câteva poieni pe care le traversăm.

După mai bine de o oră de urcat ieşim cumva pe culmea muntelui.

Mai sus ieşim într-o poiană cu mesteceni şi colţani de calcar.

Din această cauză Apusenii sunt mereu surprinzatori… După ce urci de-ţi ies ochii… Dai de un peisaj odihnitor.

Consultăm harta şi ne dăm seama că până la poiana cu narcise trebuie să traversăm satul Tecşeşti, risipit pe mai multe coline, după care să mai traversăm încă o vale adâncă.

Până una-alta pornim să facem o plimbare spre primele case din sat.

Sălaş de iarnă înainte de Tecşeşti.

La unul din sălaşe întâlnesc doi localnici cu un câine cam suspicios. Dau bineţe şi observ că unul din oameni doar zâmbeste aşa, năuc. E surdo-mut.

Îl intreb pe celălalt dacă ştie unde e Poiana cu Narcise. Râde cu înţeles şi-mi răspunde ca el nu stie, şi că s-ar putea ca doar celălalt să ştie.

Apreciez gluma şi fac semn ca e OK.

Una din feţele de munte cu gradini şi fâneţe de deasupra satului.

Privim în spate culmea pe care am ieşit noi la gol după ce am urcat cam o oră şi jumătate de la Cheile Râmeţului.

Ne retragem din sat spre grupul care rămăsese pe culme. Aveam o oră fixă la care să ne regrupăm şi să începem coborârea spre maşini.

Ştiam că în urma mea, prin sat, rămăsesera Sorin şi Cornel. Îi văd mult mai jos urcând încet printr-o livadă de pruni. Strig la ei: ,,Haida-haida, că vă sparge Edi dacă întârziaţi!”

,,Care Edi, bă?”

Erau doi localnici.

La plimbare prin centrul satului.

Revenim undeva deasupra cheilor şi coborâm pe o potecă la fel de abruptă şi obositoare ca cea de la urcare.

Vedem în stânga partea din amonte a cheilor. Dincolo de zona cu pereţi peisajul se mai domoleşte, iar mai sus se ajunge, pe un drum venit de nicăieri, în satul Cheia.

Dacă în primele patru zile petrecute în Trascău am avut parte de vreme foarte bună, duminica dimineaţa ne-am trezit în răpăitul monoton al ploii.

Ne luăm rămas bun de la gazda noastră care, se vede treaba, s-a molipsit de la starea nostră de permanentă veselie şi ne spune şi el un banc cu unguri.

Ne strângem sub acoperişul chioşcului din curte, dar nu mai e atmosfera aceea de entuziasm şi nerăbdare din fiecare dintre dimineţi…

Suntem cam plouaţi…

De la Rimetea facem cumva cale întoarsă şi ne îndreptăm spre Turda.

Aici vom coborî în salină şi doar pentru simplu fapt că aici nu pouă. Dacă va fi să mai şi vedem ceva… vom vedea.

Ajungem la poarta de intrare de peste dealuri şi nu la cea din oraş.

Chiar şi doar la suprafaţă se poate vedea că Salina Turda a beneficiat de o amenajare demnă de sec.21.

Sarea a fost exploatată aici de către austrieci, mai ales dealungul secolelor 18-19.

Pe un perete de la intrare vedem o fotografie de epocă cu lucrători, parcă de doua ori mai dihai decât noi, cei din ziua de azi. Şi se vede treaba că minerul al doilea din dreapta nu prea are chef de glume…

Poarta de intrare în Galeria Franz Josef.

Pereţii galeriei înclinate de coborâre au o modelare aparte, de parcă am vedea aici mâna lui Antonio Gaudi.

Mai jos mergem vreo jumătate de km prin Galeria Franz Josef.

La momentul funcţionării minei, sarea se ridica la suprafaţă prin acţionarea unui ,,crivac” vertical.

De fapt aceasta era denumirea unui vinci enorm, pe care era înfăşurat de două ori un otgon gros.

De fiecare capăt al otgonului erau legaţi câte un sac mare din piele de bivol în care se puneau bucăţile de sare.

Manelele (spiţele, nu melodiile) groase ale dispozitivului erau rotite cu ajutorul unor cai imperiali, în sensul că aceştie aparţinuseră în prealabil armatei austriece şi, după ce şi-au încheiat stagiul la regimentele de cavalerie, erau folosiţi la munci grele.

Ghidul nostru, obişnuit probabil cu grupuri de străini pămpălai ce ascultă orice nimicuri cu gura căscată, a părut puţin deranjat de numărul mare de întrebări cu care nu îl mai slăbeam.

I-am explicat că noi provenim din acei elevi silitori, care vroiau să ştie totul, închipuindu-şi că astfel vor face vreo mare brânză în viaţă.

Sala crivacului.

Aici sarea se exploata sub formă solidă, prin săparea în plan vertical, bineînţeles de sus în jos, a unor săli imense, sub forma de clopot alungit.

Prin calea de acces din vârful unui astfel de clopot ecoul îţi răspunde de fix 16 ori. De fiecare dată.

În prezent în salina îşi au locul şi unele săli de tratament.

Amenajările interioare sunt realizate din lemn de brad, material bine conservat în atmosfera extrem de sărată din mină.

Coborâm pe o scara de lemn la mai bine de 100m adâncime. Diferitele săli ale minei au între 50 şi 125m adâncime. Noi ne-am învârtit pe vreo 14 niveluri ale scării de lemn.

Ne dăm cu greu scoşi din salină, doar împinşi de aglomeraţia ce se mărea cu fiecare oră. Şi de promisiunea pe care ne-o facem că în aceasta vară vom coborî şi în salina de la Slănic-Prahova.

Drumul spre casă îl facem cu ,,botul pus”, într-o atmosferă morocănoasă, sub o ploaie mocănească ce a cuprins întreg Ardealul.

În plus ştim că şi cantitatea de umor pe care o deţine cineva, un om, un grup de umor etc este finită. Ne amintim de atâtea ,,Grupuri Vouă” şi de diverse ,,Divertisuri” care şi-au consumat umorul, ca materia cosmică a unor stele pe moarte.

Ajunşi în Curbura Carpaţilor băgăm de seamă că lanţul munţilor vulcanici, pe care într-a patra îi învăţam ca nişte papagali ,,Oaş-Gutâi-Ţibleş-Călimani-Gurghiu-Harghita”, au început să-şi vină în simţiri şi să scuipe nori de cenuşă, acei nori piroclastici, despre care acum, mai nou şi mai deştept, învăţăm de pe Naţional Geografic.

Text şi foto: Gigi Cepoiu

Bancuri, glume, şuşanele: Cornel Rosca

Organizare ture: Edi Munteanu