Diferenţa dintre melancolie şi nostalgie este că cea din urmă e totdeauna lipsită de perspective.

   E de crezut că unele popoare, de obicei popoarele mari, ori cele care au avut o istorie mare, au o înclinaţie mai mare spre nostalgie.

   Cazacul Grigori Melehov va jindui până la moarte după viaţa curată şi demnă din Tatarski, cel de până la Războiul civil şi instalarea puterii bolşevice în întreaga Rusie.

   (Vezi Mihail Şolohov-,,Donul liniştit”, Premiul Nobel pentru literatură în anul 1965.)

    Aceeaşi nostalgie după Rusia natală o întâlnim şi la Gorceakov, scriitorul ajuns în Italia pentru documentarea unei cărţi.

   Aici trăieşte drama unei alte nostalgii, aceea după simplitate, după siguranţa sufletească şi grija surdă pentru tragedia umană, cea venită din înstrăinarea omului strivit de tăvălugul civilizaţiei.

   (Vezi Andrei Tarkovski-,,Nostalghia”, film.)

    Românii aveau să-şi dea măsura lucrurilor de înclinare spre melancolie, regăsindu-se uşor în indiferenţa ciobanului din ,,Mioriţa” în faţa morţii.

   Mai puţină nostalgie printre români. Poate doar umbrele voievodale de la Cozia, ori de la Tismana să ducă dorul măririlor trecute…

   Şi mai nou, chiar la îndemână, nişte nostalgii după regine şi castelele lor de la malul mării…

     Totdeauna turele ,,de descoperire” din Dobrogea au fost urmate de altele în care să fiu alături de prieteni cu care să împart impresiile la cald, dar şi cele rămase neîmpărtăşite din turele iniţiale.

   Am gândit că vremea şi natura înverzită ar fi numai bune la sfârşit de mai pentru o călătorie de două zile prin Dobrogea Mare, înţelegând prin această denumire atât sudul Dobrogei noastre, cât şi o bună parte din litoralul bulgăresc de la sud de Vama Veche.

    Am plecat sâmbătă dimineaţa din Galaţi îmbarcaţi în patru maşini, urmând ca de la Brăila să ni se mai alăture încă o maşină.

   Pe drum am prins nişte scurtături de la Ţăndărei spre Feteşti. Adunarea s-a dat la Mânăstirea ,,Peştera Sfântului Apostol Andrei”, mânăstire amplasată minunat într-o poiană din hotarul localităţii Ioan Corvin.

   Aici remarcăm încă de la început formele svelte ale bisericii, fiind tentaţi să o comparăm cu biserica Mânăstirii Curtea de Argeş.

La doi paşi de biserică, sub o clină a muntelui împădurit, se află pestera.

   Se spune că aici şi-ar fi aflat adăpostul Apostolul Andrei în vremea când misiunea sa de creştinare îl adusese prin aceste locuri.

   Un creştin aflat în pelerinaj trebuie sa creadă toate cele afirmate în biserică.

   Din faţa altarului din peştera se ridică spre cer turla săpată în piatra muntelui.

   Streaşinile bisericii sunt animate de zborul rândunelelor. Din cuiburi ne privesc puii crescuţi deja măricei.

  Biserica mânăstirii a fost ridicată în poiana din faţa peşterii relativ de curând, în primii ani de după Revoluţie.

   Acest lucru se poate observa şi din culorile vii ale picturilor. În schimb remarcăm acelaş stil de pictura care face chipurile impersonale, o pictură venită din arta religioasă bizantină.

   Ca de fiecare dată, lângă chipul fiecărui sfânt zugrăvit pe perete trebuie să se scrie şi numele lui, altfel toţi ar fi otova.

   De la mânăstire ne întoarcem pe acelaşi drum care unduieşte printre dealuri vreo 3km, apoi prindem direcţia Constanţa şi numaidecât ajungem la Adamclisi.

Mai întâi vizităm muzeul din localitate. Aici sunt adăpostite metopele originale desprinse de pe monumentul triumfal, dar şi alte artefacte descoperite în situl arheologic despre care am învăţat încă din clasa a patra.

După cum spuneam, această excursie organizată cu cercul de turism ,,Mecanturist” a fost precedată de alte două ture făcute în sudul Dobrogei.

Cele mai multe din datele referitoare la obiectivele vizitate le-am prezentat în jurnalele turelor de atunci:

 http://www.carpati.org/jurnal/dobrogea_de_sud_calatorie_pe_o_margine_de_fosta_lume_3_/3021/

şi

http://www.carpati.org/articol/pesteri_si_canarale_in_dobrogea_de_sud/994/

În acest Jurnal aş dori ca centrul de greutate al povestirii să se plaseze în cea de-a doua parte a turei, cea în care am vizitat pentru prima dată câteva obiective de pe litoralul bulgăresc.

Interiorul Muzeului din localitatea Adamclisi.

   Înainte de a porni printre exponate, suntem atenţi la cele câteva date legate de istoria locurilor pe care ni le prezintă Edi Munteanu.

Poza de grup din faţa piesei principale a mausoleului, cea care pe vremuri, era aşezată în vârful monumentului.

Rândul de sus: Lucian, Adrian, Laura, Cosmin, Petruca, Florin, Eugenia, Adriana, Emilia, Nicuşor, Cornel.

Jos: Dan, Andrei, Iulia, Doina, Doru, Lucia, Edi, Costel, Niki, Elena, Lucian, Georgeta.

   Bineînţeles că un ochi ,,format” ştie să vadă şi dincolo de realitate. Cum că romanii erau în NATO încă din anul 102 d.Hr…

   Plecăm de la muzeu şi următoarea fotografie o facem pe treptele Munumentului Triumfal aflat dincolo de sat, pe capătul nordic al unei coline, chiar pe locul unde s-au înfruntat armatele lui Decebal şi ale unui general roman.

Iar noi nu putem decât să jinduim după rigoarea unei echipe adevărate: ,,Viitorul” Mangalia.

Rândul de sus: Alupoaie, Sorovici etc. etc.

   De la Monumentul Triumfal un drum asfaltat ne coboară la Cetatea Tropheum Traiani.

În Bazilica Forenssis trecem în iposataza de cariatide vesele.

La întoarcere mai parcurgem încă o dată ,,corso”-ul din vechea cetate.

Gata, de la Adamclisi părăsim drumul modernizat şi ne cufundăm în preistorie. Mergem anevoios pe drumurile judeţene dintre localităţi uitate de lume: Deleni, Şipotele, Tufani,Viroaga, Căscioarele, Furnica…

Debarcăm din maşini într-un colţ al satului Olteni.

Peisajul care ne întâmpina de la primii paşi e dobrogean până în cea mai intimă fibră: fântâni fără roată şi ciutură, cumpănă fară braţ… Totul pe fund de ,,derea” secată.

Parcă şi cerul are ceva dobrogean tras peste ochi…

De la Olteni ne îndreptăm în formaţie de asalt spre Peştera cu Sarcofage. Toţi au auzit despre ea, dar numai Andrei şi cu mine ştiam cât de bine e ascunsă.

Pe drum ne-am vorbit că n-ar fi rău să facem, aşa, un mic ocol şi să trecem şi puţin graniţa, căci bornele se vedeau pe culmea de deasupra peşterii…

Pe ultima porţiune a traseului spre peşteră mai traversăm un meandru al văii seci pe careo ştim de lângă sat.

De data asta la peşteră găsim câteva crengi mai groase rezemate de perete, pntru a putea urca spre gura cavităţii.

Ajunşi sus pentru prima dată, pe lângă adânciturile din talpa peşterii, de care ştiam că au avut rol de sarcofage, mai vedem şi că golul subteran se mai continuă câteva zeci de metri spre dreapta.

Entuziasmul noilor descoperiri se mai domoleşte când vedem cât de murdari suntem de la praful fin din peşteră.

Apoi ne grupăm sub perete pentru poza de grup.

   Perioada de sfârşit de mai a fost bine aleasă: toate ierburile erau înflorite, pe drumul spre peşteră mai descoperind şi câţiva bujori întârziaţi.

Mult de treabă şi pentru Doru Stoica, venit de la Piatra Neamţ pentru câteva ,,vedete” dobrogene pe care să pe posteze pe saitul ,,Spontana.ro”, al cărui colaborator este.

Ia uite ce floricică delicată!

La întoarcere mai cercetăm şi alte grote din pereţii care continuă până spre Canaraua Curvii.

   Parcă niciodată nu a fost Dobrogea atât de verde…

Şi atât de necuprinsă… Bun, şi acum încotro?…

,,Maci în hotarul lanului de secară”.

Tablou de… Petraşcu, Iser, Pallady, Tonitza, Satmary, Cuţescu-Storck, Dărăscu, Bunescu, Steriadi, Şirato…

I-am înşirat doar aşa, să vă pregătesc, pentru că ceva mai încolo voi vorbi mai mult despre pictori…

   Cât noi eram cu ochii după flori şi peisaje, căpuşele încercau să-şi faca treaba lor…

La Olteni mergem la o terasă din curtea omului, mâncăm şi bem câte o bere. Şi ascultăm ,,povestea locului”. Cum că Peştera cu Sarcofage s-ar continua cumva spre est, până la Peştera Limanu.

Totdeauna localnicii de pe lângă o peşteră au o imaginaţie debordandă… Astfel se povestea că nişte raţe pătrunse în Peştera Morii din Muntele Consul au ieşit după o vreme pe luciul apelor din Lacul Babadag.

(O altă poveste întâlnită la orice cetate din ţară e aceea cu doi turci prizonieri, care au săpat fântâna din mijlocul curţii interioare. De fiecare dată treaba a fost dusă la capăt, meseriaşii apărând imediat în legenda unei alte cetăţi. Cred că oamenii îşi făcuseră şi firmă: ,,Forăm puţuri de adâncime. Tel 0723-93…..”)

Din Olteni ţinem drumul spre Mangalia.

Deodată maşina din faţa coloanei frânează brusc, uşile se deschid şi toţi cinci oameni dinăuntru sar şi se depărteaza rapid de vehicul.

,,Ce e? Ce s-a întâmplat?…”

,,O căpuşă! Merge pe plafonul maşinii, pe deasupra noastră!”

Îi dăm înainte şi din localitatea Albeşti mai facem o plimbare, peste câmpuri înflorite, spre ruinele Cetăţii Albeşti.

E vorba aici de o cetate grecească, probabil un satelit din interiorul continentului al Cetăţii Callatis.

Dacă nivelul apei mării a fost mai crescut acum 2500 de ani, probabil că Cetatea Albeşti era un port mai spre capătul Ghiolului Mangalia.

Printre ruinele cetăţii năpădite de ierburi şi flori.

De la Albeşti nu mai ţinem drumul înainte spre Mangalia, ci facem dreapta, spre Limanu.

Înainte de a intra în localitate lăsăm maşinile undeva pe marginea drumului, trecem o derea îngustă şi ajungem la intrarea în Peştera Limanu.

Prin modul de formare, prin dispunerea sălilor într-un singur orizont, ca un labirint şi prin forma rectangulară a secţiunilor din galerii, Peştera Limanu e unică în peisajul carstului românesc.

În una din sălile tăiate în calcar ca de mâna omului.

Cred că de data aceasta am parcurs o mare parte din lungimea de peste 4000m a galeriilor.

Pentru a nu ne rătăci, am urmat un fir de la o casetă audio, care fusese desfăşurat mai dinainte de un cunoscător al peşterii.

Contrar aştetărilor, în peşteră am murit de cald.

Când am ieşit la lumină şi am revenit la maşini cerul înnorat doar pe jumătate oferea un adevărat spectacol.

Deasura locurilor dinspre care veneam noi erau furtuni cu fulgere şi tunete, iar mai în dreapta, spre mare, cerul era perfect senin.

În staţiunea 2 Mai avem rezervată Vila Margo, chiar pe marginea drumului spre vamă.

Cum mai era ceva timp până să se lase înserarea şi vremea la mare era frumoasă, am dat o fugă până pe plajă.

La capătul digului urcăm într-o ,,balenieră” de mari dimensiuni. Păcat că nu erau ramele în babaice, căci făceam şi o ieşire în larg.

Bună dispoziţie marca Mecanturiiiist!… Distracţieeee!…

O a doua poză cu marea pe anul acesta.

Şi prima baie în mare pe 2014!… paisprezece!… Ce rece!

Se spune că apa te trage la burtă şi-ţi face o foame… Seara am mâncat la pensiune borş de hamsiuţe. E prima oară când mâncăm borş cu peşte de mare şi am simţit la fiecare sorbitură gustul mării.

Apoi hamsiuţe prăjite, cu lămâie şi mujdei. Şi vin alb, şi bancurile lui Coco…

(Zice că un tip stătea pe o terasă şi privea cum două blonde îşi făceau de treabă spre capătul grădinii. Una săpa o groapă în pământ, iar cealaltă venea repede şi stupa groapa, după care bătătorea pământul. O dată, de două ori, de zece ori… Contrariat, omul se ridică şi merge să le întrebe care e rostul acestei trebi fără rost.

Zice una ,,De fapt noi suntem trei în echipă: eu sap groapa, o colegă plantează copăcelul, iar cea de-a treia pune pamântul la loc. Dar azi e învoită una dintre noi”)

A doua zi, dis de dimineaţă, tragem o poză cu Vila Margo şi cu echipa nerăbdătoare să treacă graniţă în Bulgaria.

Până în anul 1878 românii nu au avut deschidere la mare.

Prin alipirea Dobrogei la România istoria a corectat şi această anomalie a geografiei noastre.

După care, ei bine, între români şi mare nu a fost o dragoste la prima vedere…

Cu sufletul şlefuit de pietrele munţilor şi foşnetul codrilor, a trebuit să treaca mai bine de un sfert de secol până ce românul să gasească şi locul mării în artă.

A trebuit ca ofiţerul de marină Eugen Botez (Jean Bart) să-şi publice ,,Jurnalul de Bord” şi ,,Europolisul” său, pentru ca setea de aventură să se iţească şi la noi.

Iar ceva mai târziu ,,Toate pânzele sus” ale lui Radu Tudoran a dezvăluit tuturor că de fapt românii sunt un mare neam de navigatori…

Nu la fel de rapid s-a lăsat înţeleasă şi uibită Dobrogea continentală.

Sărăcia prăfuită a locurilor, simplitatea toropită a timpului şi bunătatea înăscută a oamenilor sunt greu de prins de un capăt, greu de găsit o breşă prin care să te simţi prezent şi tu.

Turcii, tătarii, bulgarii, ţiganii, grecii vor pune dinaintea noilor-veniţi tipsia orientală a vieţilor lor şi vor dinamiza, puţin peste stadiul de nemişcare, peisajele dobrogene.

Acum venim şi înţelegem cu propriile noastre simţuri toate aceste, şi, după un secol de viaţa românescă la ţărmul mării, începem şi noi, românii, să devenim nostalgici.

Nostalgici după ,,paradisul pierdut” al unei Dobroge născută orientală şi descoperită de români ca atare, după ,,Coasta de Argint” de la Kaliakra şi Balcic, după un mugur de viaţă românească aproape mediteraneeană.

Cam la 10km sud de vamă se află localitatea Shabla. De aici părăsim drumul spre Varna şi facem stânga pe un drum care urmăreşte ţărmul mării.

Primul sătuc de pe faleza înaltă a mării se cheamă Tyulenovo. E vechiul Kalac-Koi (Calaci-Chioi), nume turcesc ce s-ar traduce ,,satul secerii”.

,,Mica sirenă” de la Tyulenovo.

Actualul nume bulgăresc al satului vrea să spună că în marea de aici au trăit cândva numeroase foci, ,,tyulen” însemnând ,,focă” în bulgăreşte.

Printre cele câteva vile mai răsărite de pe malul mării se pot vedea şi căsuţele vopsite în gri, ale locuitorilor mai bătrâni. Acesta e un sat de găgăuzi, urmaşi amestecaţi ai unor migratori din nemurile turcice: pecenegi, cumani, guzi, uzi etc.

Mai spre sud mergem să vedem celebra Arcada de la Tyulenovo. Aici se încearcă sărituri în apă şi scufundări.

Ştim că Dobrogea revenise României după războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, chiar dacă românii nu-şi doriseră decât ţinutul Bugeacului din sudul Basarabiei.

Bulgarii, care îşi vor dobândi independenţa abia în 1912, considerau că întreaga Dobroge ar fi trebuit să le revină lor.

Cum de peste 400 de ani aceste ţinuturi erau stăpânite de turci, nu existase niciodată o graniţă între România şi Bulgaria.

Atunci de ce nu şi-ar fi dorit şi România Cadrilaterul (zona care denumea judeţele Caliacra şi Silistra). Cadrilater care, dealtfel, fusese oferit nouă de ruşi chiar atunci, în 1878, odată cu Dobrogea românească?

Dacă părţile ar fi vrut să invoce structura populaţiei, vezi, Doamne, că ţinutul ar fi fost locuit de români, respectiv de bulgari, atunci drept ar fi fost ca după dezmembrarea Imperiului otoman, în zonă să se nască un nou stat turc, cu o populaţie în realitate majoritar musulmană.

După primul razboi balcanic din 1912, turcii sunt alungaţi din peninsulă şi imediat apar noi dispute, de data aceasta între statele câştigătoare, care nu reuşeau să-şi împartă astfel câştigul.

În anul 1913 izbucneşte un al doilea război balcanic, de data aceasta între bulgari, greci şi sârbi. Românii încearcă să tempereze apetitul bulgarilor pentru anexări de teritorii, îi învinge pe aceştia în luptă şi, ca urmare, anexează Cadrilaterul în urma tratatului de la Bucureşti din august 1913.

Cuib de pescăruşi.

Ţinem mai departe spre sud drumul de coastă. Trecem prin Kamen Briag şi un indicator ne trimite spre ţărm, la Rezervaţia arheologică Yailata.

Aici faleza stâncoasă are două niveluri. În pereţii de sus stau ascunse peste o sută de locuinţe rupestre datate din sec.5 î.Hr.

Pe platforma de mai jos găsim în lucrări de restaurare o cetate bizantină din sec.5.

În drum spre Rezervaţia Yailata.

Ceva mai departe de cetate peşterile din pereţi au fost folosite în evul mediu drept chilii ale unui complex mânăstiresc.

Pe pereţii grotelor se pot distinge semne creştine, cruci, icoane stilizate, dar şi însemne proto-bulgare.

Numele turcesc Yailata se traduce ,,pasuri înalte”.

Povestea locului aminteşte că prin aceste locuri şi-ar fi petrecut poetul roman Ovidiu ultimile sale zile. După ce prietenii săi l-ar fi salvat din Tomis şi l-ar fi adus aici cu o navă, în drumul său de întoarcere la Roma.

Mult mai la sud, dincolo de Bulgarevo, ţărmul se prelungeşte în mare sub forma unei peninsule înguste a cărei lungime depăşeşte 2km. E Capul Kaliakra.

Forma distinctă, poziţia dealungul ţărmului şi datele tehnice ale farului le ştiu de la orele şi mai ales de la teza de la Navigaţie din anul IV de liceu.

Numele Kaliakra vine din limba greacă, vechii navigatori greci spunându-i locului Kali Akra, adică ,,loc bun”, ,,pământ frumos”.

Pe acest promontoriu stâncos prima cetate au ridicat-o geţii. În vremea lor aceasta se numea Tirisis.

Conform dovezilor istorice, locul a fost şi sub domnia liderului trac Lizimah, considerat a fi unul din urmaşii lui Alexandru cel Mare. Lizimah a strâns o avere mare în vremea expediţiilor sale militare din Persia, iar o legendă spune că aceste comori au fost ascunse în peşterile de la Kavarna.

Faleza înaltă dinspre Bulgarovo.

Dealtfel un mic muzeu deschis în grota din peretele vestic pastrează câteva artefacte din vremea grecilor, romanilor, bizantinilor şi turcilor.

Lângă muzeu eşti ademenit cu peşte sărat de către o tavernă.

Vedere spre Kavarna.

În 1791, în timpul războiului ruso-turc, în apele Golfului Kaliakra s-a desfăşurat o importantă bătălie navală. Escadronul de marină aflat sub ordinele amiralului rus Feodor Ushokov a distrus flota turcească condusă de Hussein Paşa.

Amiralul rus a fost chiar santificat de către Biserica ortodoxă după anul 1989.

O altă legendă a locului spune că fortăreaţa de la Kaliakra a fost cucerită de turci în sec.14.

După ce au ucis toţi bărbaţii şi au luat în robie femeile şi copii, au vrut să convertească la islam şi pe cele 40 de fecioare creştine din cetate.

Alegând moartea în locul trecerii la păgâni, fecioarele şi-au legat părul una de alta şi s-au aruncat în apele mării.

Pe cărarea care conducea pe vremuri spre micul debarcader al cetăţii.

Gata, ultima legendă şi trecem la lucruri mai serioase.

Când Sfântul Nicolae, patronul spiritual al pescarilor, era urmărit de turci, Dumnezeu a făcut să apară pământ sub picioarele sale în vreme ce el mergea spre mare. …Şi aşa a apărut Peninsula Kaliakra.

În extremitatea sudică a fost ridicată o micuţă capelă şi un paraclis în numele Sfântului Nicolae.

Poza de grup de la poarta Cetăţii Kaliakra.

Bulgarii nu s-au împăcat niciodată cu alugarea lor din Cadrilater şi prima ocazie care li s-a oferit a fost alăturarea de Germania în anul 1916 şi lupta împotriva României.

Astfel în toamna anului 1916 bulgarii iau Cadrilaterul, cu gândul de a răpi ulterior româniei şi restul de Dobroge.

Administraţia românească revine în zonă la sfârşitul anului 1918.

Una peste alta, Cadrilaterul a adus României mai multe griji decât motive de satisfacţie.

Cu o singură exceptie. O excepţie unică şi splendidă. Un dar neaşteptat: Balcicul.

Frumuseţea locurilor, cu un ţărm de mare stâncos, dealtfel ca întreg litoralul bulgăresc, nu-i mai impresionau pe aceştia.

Românii însă, au căzut instantaneu sub farmecul lui. Şi astfel a început legenda românească a unui ţinut turco-bulgăresc…

Vedere generală la Balcic.

Ţară prin excelenţă rurală, România apărea şi mai rurală prin ochii pictorilor.

Nicolae Grigorescu, pictorul nostru naţional, zămisleşte întablourile sale doar ciobani, ţărăncuţe şi care cu boi.

La prima sa călătorie pe noul ţărm românesc al mării (1881), Grigorescu o pictează doar pe o prietenă de-a sa ieşind goală din spuma mării.

Întindere nedefinită de ape, marea apare aici cel mult ca un element de fundal.

E de amintit că Alexandru Vlahuţă îşi ilustrează ,,România pitorească” cu o ,,marină” de Grigorescu, dar realizată de acesta pe… riviera franceză.

În drum spre domeniul de la Balcic al reginei Maria.

Sub stăpânirea turcă Balcicul conta în primul rând ca port de expediere a grânelor de pe teritoriul de la sud de Dunăre.

Sub administraţia românească Balcicul decade ca port comercial, în chimb e descoperit pentru pitorescul aşezării sale, dar şi al locuinţelor şi oamenilor lui.

Primul care descoperă frumusetile Cadrilaterului este pictorul Iosif Iser.

Deşi avea 32 de ani, pictorul este mobilizat pentru cel de-al doilea  război balcanic (iunie-august 1913) ca simplu soldat.

După demobilizare se întoarce în Cadrilater, de data asta ca pictor, şi în iarna următoare se întoarce la o expoziţie din Bucureşti cu 216 pânze pictate reprezentând moschei, cafenele, cadâne şi turci în şalvari.

Pe una din esplanadele Grădinii Botanice de pe domeniul regal de la Balcic.

În schimb cel care avea să descopere cu adevărat Balcicul avea să fie pictorul Alexandru Satmary.

Acesta va explora locurile cutreierând împrejurimile pe jos sau cu bicicleta. Va cerceta peşterile de pe ţărmul mării, focile şi delfinii de la Capul Kaliakra.

În plus Satmary va face publicitate Balcicului în capitală şi va aduce în zonă un nou avânt românesc.

Astfel pe 3 august 1915, la ora 16,30 Balcicul este onorat de vizita reginei Maria a României.

Plimbarea reginei prin Balcic durează exact o oră. Regina ştia să privească şi se va vedea asta din cartea ,,Ţara mea”, carte scrisă în timpul războiului.

I-a plăcut Balcicul, cum dealtfel îi plăceau şi Sinaia, şi Branul.

Totuşi n-a fost dragoste la prima vedere. Cum nici românii nu iubiseră marea din prima… Dar cine ştie… poate la a doua vedere…

Grădina de deasupra mării.

După cum am văzut, primii care au ,,colonizat” Balcicul au fost pictorii.

În schimb, ani de-a rândul, Tonitza se încăpăţânează să nu ajungă la Balcic.

Cunoştea bine ce se pictase vreme de mai bine de 10 ani la Balcic, însă această pictură i se părea stereotipă, siplificatoare şi repetitivă: aceleaşi case mărunte, aceleaşi moschei cu minarete ascuţite şi, ici-colo, turci cu fes şi măgăruşi adăpându-se la cişmele…

Ajunge totuşi la Balcic în august 1933. Şi după 10 zile avea să-i scrie deja lui Cezar Petrescu:

,,Mă aflu la Balcic de vreo zece zile. Frumuseţea lui m-a înnebunit de-a binelea.

Nu frumuseţea panoramică, pe care o ştiam din din tablourile pictorilor, ci una intimă, infinit mai pitorească.

Am sentimentul intim că Balcicul ăsta ori mă va prăbuşi, ori mă va înălţa acolo unde nici eu singur nu visam.”

Vila ,,Templul Apei”.

Însă Balcicul era locul însorit prin excelenţă.

Pictorii, regina, apoi scriitorii, arhitecţii, oamenii politici veneau aici doar vara. Peste iarnă Balcicul rămânea doar pentru localnici.

Primul care a îndrăznit să ierneze aici a fost tocmai Tonitza. Acesta avea să-şi amintească:

,,Am fost înzăpeziţi de viscol în noaptea de Sfântul Ion. Pe aici iarna e un prăpăd.”

Are tot timpul din lume să lucreze şi primăvara îl va găsi în faţa unei colecţii personale de tablouri intitulată ,,Iarna la Balcic”.

În epocă (anii 20 şi 30 ai sec.XX) cel mai sus în ierarhia artiştilor se plasau Petraşcu şi Pallady.

După Balcic prestigiul lui Tonitza a crescut enorm, fiind cotat ca cel mai bun printre pictorii interbelici. Aproape la egalitate cu predecesorii Grigorescu şi Luchian.

În drum spre Vila ,,Moara”.

Regina Maria revine la Balcic pe 9 octombrie 1924, la un deceniu după prima sa vizită.

Nu mai era prinţesa zvăpăiată din 1913. Războiul, şi mai ales realizarea României Mari, făcuseră din ea o legendă. Mai mult, un mit naţional.

Acum rămânea la fel de energică şi încrezătoare în sine. Regina Maria nu ştia să piardă.

La a doua sa vizită regina se îndrăgosteşte de acest ţărm de mare.

Toată viaţă îşi dorise un astfel de loc exotic, dar socotise că nu l-ar putea afla decât undeva prin Italia, ori prin Malta.

Gândea astfel pentru că îşi petrecuse copilăria în micuţa insulă din mijlocul Mediteranei. Tatăl său, ducele Alfred de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria, era comandantul flotei britanice din Mediterana, cu sediul în Malta.

În Grădina ,,Craing”.

Construcţia castelului la care visa regina începe în primăvara anului 1925 şi durează mai bine de un an.

La inaugurare castelui primeşte şi un nume exotic, ,,Tenha Juvah”, care în turcaşte înseamnă ,,Cuibul Liniştit”.

Regele Ferdinand soseşte şi el la sărbătoare, venind dintr-o croazieră pe mare. Dar ,,Cuibul” avea să fie al reginei, şi numai al reginei…

De multe ori, rămasă singură la Balcic, regina primea vizita neproptocolară a unei ,,vecine”: era o turcoaică bătrână, pe care o chema Şefica, şi cu care se întreţinea ca cu o bună vecină.

Castelul ,,Cuibul Liniştit”.

Pe la Balcic aveau să se perinde multe capete încoronate şi mulţi politicieni de primă mână ai vremii.

Regina Maria a avut şase copii: Carol (viitorul rege Carol al II-lea), Elisabeta, Mărioara, Nicolae, Ileana şi Mircea.

Arborele genealogic al familiei regale.

Fiecăruia dintre fii ei fiindu-i sortit un destin zbuciumat.

Principesa Mărioara (Mignon) se va căsători cu regele Alexandru al Serbiei, dar va rămâne repede văduvă în urma atentatului de la Madrid, unde Alexandru cade victimă naţionaliştilor ustasha din Croaţia.

La 19 iulie 1927 moare regele Ferdinand, soţul reginei Maria, iar treburile ţării vor fi conduse de o regenţă din care făcea parte şi regina.

Intrarea în Castel.

Scriitorul şi omul politic Barbu Ştefănescu-Delavrancea a avut patru fice.

Cea mai mare dintre ele, Cella, autoarea romanului ,,Pânza de păianjen”, avea să devină buna prietenă a reginei si o obişnuită a Balcicului.

Şemineul din camera de zi a reginei Maria.

(Scriitoarea va trăi până în anul 1991, când va împlini vârsta de 103 ani.)

Fiica cea mică, Henrieta, era arhitectă. Deşi divorţată de inginerul francez Emile Gibory, aceasta îi va purta numele în continuare, ca nume de alint. (Tot ca alint îi mai spuneau şi Riri.)

De la începuturile sale româneşti, arhitectural, Balcicul avea să se afle sub ,,stăpânirea” ,,micuţei Gibory”.

Cu mul bun gust, ea a creat la Balcic construcţii albe, din calcarele golfului, de dimensiuni şi forme potrivite, pentru a nu rupe armonia vechilor clădiri turceşti, tătărăşti, ori bulgăreşti.

Vila ,,Săgeata Albastră”.

Tot de Balcic şi-au mai legat numele şi alţi arhitecţi: Emil Guneş a ridicat întregul ansamblu de pe domeniul reginei, Paul Smărăndescu şi Duiliu Marcu multe din cele apropape 500 de vile şi case româneşti.

Spre ,,Casa Cramei”.

În casa colecţiilor de vinuri.

Un model reprezentativ pentru arta Henrietei era în acea vreme vila din Balcic a profesoarei Lucia Popovici-Lupa. De fapt toata lumea ştia că adevăratul proprietar era profesorul şi folozoful Nae Ionescu…

Printre noii locatari ocazionali din Balcic mai enumerăm: poetul Ion Pillat, Eliza Brătianu, văduva fostului prim-ministru, Stelian Popescu, patronul ziarului ,,Universul”, George Fotino, deputat şi primar al Balcicului.

Se repetase astfel la Balcic povestea de la Sinaia, unde locul aproape pustiu devenise repede un orăşel de munte după construirea Castelului Peleş de către Carol I.

Castelul reginei amplasat în imediata apropiere a mării.

După pictori, regina a vrut să-şi aibe aproape de ea la Balcic şi pe oamenii de litere.

După artişti, primii au venit la Balcic geografii.

George Vâlsan, Simion Mehedinţi, Ion Simionescu cad repede în euforia Balcicului.

Mai reţinuti s-au dovedit a fi sociologul Dimitrie Gusti (Nu ştiu de ce, dar Gusti îl chema şi pe căţelul meu alb din copilărie. Cred că soră-mea îi alesese acest nume.) şi profesorul Gala Galaction.

Acesta din urmă a înţeles că unui scriitor i-ar lua ceva mai mult timp pentru a pătrunde în ,,sufletul” noului ţărm românesc.

Patul din apartamentul reginei.

Radioul reginei.

Alţii visau să creeze la Balcic o ,,comuniune” a scriitorilor, un fel de colonie albă de artişti. În care fiecare să îşi aibă casa sa, alături de ale celorlalţi, să se strige uni pe alţii peste gard, ca buni vecini, să-şi împrumute asinii, să ia apă toţi de la fântâna celui care o va săpa primul, să lucreze pământul cu uneltele celui mai gospodar dintre ei…

Chiar primăria a avut în intenţie să acorde loturi gratuite pentru scriitori şi artişti.

Aici scrie Jean Bart romanul  ,,Europolis”, Emanoil Bucuţa ,,Maica Domnului la mare”, Oscar Walter ,,Tătăroaica”, iar Felix Aderca ,,Ghulu”.

Prin ,,pădurea” de cactuşi din grădina botanică. Mulţi dintre ei sunt adevăraţi copaci, cu vârste de peste 80 de ani.

Poate că cel mai frumos a scris despre blcic Mihail Sebastian (braileanul cu ,,Oraşul cu salcâmi”):

,,Dacă în altă parte exista un snobism al confortului, aici există un nu mai puţin puternic snobism al lipsei de confort.

Face parte din farmecul Balcicului să locuieşti într-o casă fără lumină electrică, să nu ai apă curgătoare, să fi prost servit la masă, să nu mai citeşti ziarele. (Si să nu ai oarles la net, aş zice eu acum.)

Priviţi bătrânele turcoaice, îmbrăcate în negru, pironite în prag, sau la fântână, sau undeva pe o coastă de deal, păzind o nevăzută turmă. Trec ore întregi fără să facă un gest, fară să-şi schimbe privirea aţintită spre oriunde,mai puţin spre mare, cât spre cine ştie ce depărtată fantomă. Veacurile vor veni şi vor trece, dar parcă nemişcarea aceasta nu se va clinti.”

Câteva veri va funcţiona la Balcic ,,Universitatea Liberă” numită şi ,,Coasta de Argint”.

Într-o vreme venise să ţină prelegeri aici chiar şi Nicolae Iorga.

Însă Iorga ajunsese să le facă pe toate, aşa că nu mai avea timp de nimic…

Dincoace de una din porţile de intrare spre Castel.

E clar că pentru România interbelică Balcicul a fost un paradis. Şi ca orice paradis, şi acestuia îi va fi fost sortit să fie pierdut…

Mai întâi a pierdut paradisul de la Balcic însuşi regina Maria. Nu atât când regina a avut relaţii tensionate cu fiul cel mare, devenit regele Carol al II-lea, ci mai ales atunci când ea a pierdut lupta cu boala care o măcina de o vreme.

Venise de la tratament din Italia şi Germania şi se oprise pentru odihnă la Pelişor.

Pe 18 iulie 1938, când nu împlinise încă 63 de ani, avea să plece din această lume simbolul mereu viu al înfăptuirii României Mari, cea mai puternică şi iubită personalitate a dinastiei regale româneşti.

Câteva zile mai târziu, Carol ajunge la Balcic cu întreaga suită regală şi alături de Elena Lupescu. Aceasta nu fusese primită de regină la Balcic, iar acum descoperea că-i place mult locul…

Doi ani a mai supravieţuit Balcicul fără regină…

Castelul văzut din ,,Grădina Labirint”.

Sfârşitul României Mari a fost ca o lovitură de trasnet. S-a întâmplat atât de repede şi de neaşteptat, încât a putut să pară ireal.

În mai-iunie 1940 întreaga Europă era la cheremul Germaniei.

Ţările care, la fel ca Germania, suferiseră de pe urma tratatelor de pace de după Primul Război Mondial, mai precis Ungaria şi Bulgaria, puteau fi sigure de susţinerea ei.

Şi fiecare se repede să smulgă câte o halcă cât mai mare din trupul unei Românii considerată de toţi ,,prea mare”.

A venit răpirea Basarabiei, a Bucovinei şi a unei bune părţi din Ardeal.

A urmat la rând şi Cadrilaterul, la 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova.

Dar Cadrilaterul returnat în 1940 depăşea cu mult valoarea Cadrilaterului anexat în 1913.

Tratatul mai prevedea şi schimbul de populaţii: 100 000 de români au părăsit atunci Cadrilaterul, iar 60 000 de bulgari au părăsit Dobrogea românească.

Bunurile private ale românilor (vilele, terenurile din Cadrilater) au rămas în proprietatea acestora, în schimb bulgarii au ipus impozite de neimaginat.

În ceea ce priveşte ,,Cuibul Liniştit” al reginei Maria, partea bulgară nu a respectat nicio prevedere a tratatului. Astfel că după lungi tratative, în schimbul Castelului, statul român primea clădirea ambasadei din Sofia, clădire pe care staul nostru o stăpânea deja…

Inima reginei Maria, fercată într-un sipet de argint şi depusă în bisericuţa Stella Maris de pe domeniul de la Balcic, va părăsi si ea liniştea crezuta veşnică la acel ţărm de mare…

Astăzi aflăm ,,Cuibul Liniştit”, grădinile cu flori şi întreg domeniul al reginei bine întreţinute, toate fiind introduse în circuitul turistic.

Aceeasi soartă norocoasă au avut-o şi unele din clădirile ridicate de către Henriete Delavrancea-Gibory. Astfel Vila Pillat, aflată chiar pe plajă, a devenit… restaurant.

Vila Pillat. Acum Restaurant ,,Corona”.

   Iar numele reginei Maria sunt pe buzele tuturor localnicilor de azi… de parcă ar fi fost regina lor.

   Dealtfel pe litoralul bulgăresc se vorbeşte acum româneşte. Se vorbeşte mai mult şi mai bine ca în vremea când locurile erau româneşti.

   Putem considera că astfel românii au trecut la o ,,recuperare paşnică” a Cadrilaterului.

     Ca oriunde în lume, şi la Balcic cele mai savurate de turist sunt ,,poveştile locului”. Iar cum localnicii au avut totdeauna un acces limitat pe domeniul regal, locul avea să fie mereu cufundat în mister.

    Astfel, bulgarii spun că regina a fost îndrăgostită de prinţul Kiril, fratele regelui bulgar de atunci. Dar că până la urmă ea şi-a dăruit dragostea unui frumos negustor turc (sau doctor estetician, mai nou, la Zâna Surprizelor), cel care o salvase de la înnec pe principesa Ileana…

    Apoi că, de fapt, regina ar fi murit de glonţ, unul rătăcit, de la un duel care a avut loc între cei doi fii ai săi, Carol şi Nicolae…

    Şi că în castel ar fi avut loc şi o crimă, un unchi al reginei fiind asasinat de un înalt membru al Gărzii de Fier… Lucru devenit chiar subiect de roman pentru un neamţ mai din vremurile noastre…

    Trecerea spre legendă e un lucru bun. Căci în sufletul noastru rămân doar acele fapte care sunt în stare să ne stârnească imaginaţia.

   Şi imaginarul devine astfel reponsabil pentru satrea de melancolie.

   În vreme ce trecutul adevărat e singurul care poate naşte în noi nostalgia.

    Şi asta pare să facă la Balcic diferenţa dintre melancolie şi nostalgie.

   Tocmai această diferenţă dintre Balcicul imaginar, despre care citeşti tu în acest Jurnal, şi Balcicul pe care trebuie să îl vezi aievea.

    Şi după ceea să vezi nostalgie…

Îţi spune unul care a fost, şi acum ştie…

Bibliografie: Lucian Boia-,,Balcic, micul paradis al României Mari”.