Am avut o plăcută surpriză din partea soțului meu Dinu, care știindu-mă pasionată de kaiaceală, m-a invitat să petrec trei zile minunate alături de el și alți 5 colegi în zona Vatra Dornei, în zilele libere “muncitorești”. Nu vreau să fac reclamă, de aceea am sa vorbesc doar ce anume ne-a oferit organizatorul în cele 3 zile și am sa încerc să vi le povestesc asa cum le-am simțit eu personal.
Au fost 3 zile minunate, pline de adrenalină si as vrea sa arăt ce posibilități de Aventură iți poate oferi România noastră, căci se poate, doar inițiativă să avem.
Am plecat joi, 1 mai, dis de dimineață spre Vatra Dornei. O dată ajunși, ne-am cazat într-o pensiune aleasă de organizator, am lăsat bagajele și, cu toate că vremea nu prea a ținut cu noi, am ieșit la prima provocare : canoe pe Bistrița, în jur de 10 km. Ne-am deplasat cu mașina pana la locul unde ne așteptau băieții cu bărcile, ne-am echipat cu costumele de neopren, căști, veste și pagăi, puțin instructaj si …. spor la dat la pagaie.
Poză de grup la plecare
Pe Bistrița
Un mic popas
Am stat cate 3 persoane în fiecare canoe, apa avea porțiuni și porțiuni de debite mai mari sau mai mici , cert este ca tuturor ne-a plăcut și a fost destul de ușor, ne speriasem prea tare. Instructajul și însoțitorii și-au făcut efectul, plimbarea cu canoele fiind o reușită pentru toți participanții pe care o recomand și celui mai stângaci sau neexperimentat canotor.
La final de tură de mers cu canoea
Prima zi s-a încheiat cu retragerea la pensiune, odihnă, reîmprospătarea forțelor și stabilirea planului de bătaie pentru ziua ce urmează lângă un pahar de vin.
Ziua a doua a (2Mai) a început cu deplasarea cu mașinile până la Cabana Rarău, cu renumitele Pietre ale Doamnei pe fundal:
La cabana Rarău
La ora 8, eram deja în spatele cabanei în fata unui perete de stâncă înalt de peste 25 de metri, unde ne așteptau alți băieți sa facem escaladă și coborâre în rapel, sub îndrumarea instructorului șef Ionut, o persoană de un calm cum rar mi-a fost vreodată să văd la cineva până în prezent.
Încet, încet, unul cate unul ne-am făcut curaj și ne-am încurajat între noi astfel încât, cu excepția unei singure fete, cu toții am urcat acest perete abrupt și pot să spun ca mi s-a părut cea mai mare provocare personală. Nu mă vedeam în stare sa urc, am intrat în traseu cu speranță să fac măcar jumătate din traseu, dar după ce am trecut de jumătate, la incurajarea prietenilor am reușit sa ajung sus, la ultimul cui, satisfacția simțită fiind pe măsură. Nicicând nu am fost mai mândră de realizările mele, de parca câștigasem cine știe ce trofeu. Dar mi-am dat seama că de fapt este acel sentiment de împlinire, de satisfacție atunci când iți depășești așteptările, capeți curaj și încredere în propria ta persoană. După ce am făcut toți cățărarea mai mult sau mai puțin, am pornit în traseu pe marcajul bandă roșie prin pădure și poienițe cu brândușe urmat apoi de un urcuș destul de abrupt, până pe vârful Rarău . Ajunși în vârf am avut o superba priveliște asupra Pietrelor Doamnei și a cabanei Rarău .
In îndepărtare se zăreau munții Călimani încă plini de zăpadă la acea perioadă.
Am coborât pe partea cealaltă, înapoi spre cabană și surpriza zilei a fost ceva ce nu am zis ca voi avea curaj sa fac asa ceva-n viață: coborârea pe tiroliana.
Aveam fiecare persoană posibilitatea din partea organizatorului să ne dăm de cate 2 ori pe tiroliană . Cred ca ne-am mai fi dat și a treia a oară dar deja începuse să plouă. Nu știu cum dar până acum ploaia mereu ne-a așteptat să terminăm și ne fugărea repede, repede la pensiune. Ce sa va povestesc, a fost cireașa de pe tort. Un sentiment … care nu poate fi exprimat în cuvinte, ci doar trăit. Dacă prima oara m-am apropiat timidă de prăpastie si ma gândeam doar la ce instrucțiuni mi-a dat organizatorul, în cădere mintea mea a reținut doar un țipăt tare, lung și disperat… senzația este indescriptibila, pe când a doua oara m-am aruncat cu elan în hău și am strigat cat m-au ținut plămânii : Hai Galatiul!
Ai trei variante: unu – nu incerci si ramai cu “ Oare cum o fi fost?”, doi – incerci si nu-ti mai trebuie in veci , trei – incerci si rămâi dependent. Pentru mine m fost a treia variantă, cu siguranță o sa mai incerc de cate ori mi se va ivi ocazia în viață. A fost interesant de observat la fiecare dintre noi reactia de moment. Poți citi caracterul omului doar privindu-l in astfel de momente.
Retragerea la pensiune la ora prânzului s-a încheiat cu o supă cremă de hribi – specialitatea casei și cea mai poftit fiecare dintre noi.
Seara, organizatorul a făcut cinste cu păstrăv la grătar cu mămăliguța și usturoi iar noi cu un pahar de vin în semn de mulțumire pentru organizare și logistică, chiar a meritat.
Poftă bună!
A treia zi (3 mai) a fost planificată pentru rafting, tot pe Bistrita, tot 10 km, dar într-o zonă unde apa era mult mai adâncă și debitul apei cică aici ar fi fost de gradul 3. Maximul la noi în țară este de 5, pe Jiu, din spusele organizatorului. Cert este ca pe apă nu am realizat ca am vâslit atât mult, dar când ne-am întors cu mașina înapoi de unde plecasem, am realizat ca vâslisem destul de mult.
Repriza de rafting
Spre deosebire de canoe, in barca de rafting suntem 8-10 persoane si nu simti ca obosești tot vâslind, important este sa asculți comenzile liderului, el conduce barca pe tot parcursul traseului.
Pentru ca mai aveam timp berechet, și adrenalina-n noi țipa, am decis cu toții sa facem o plimbare cu caii prin pădure. Zis și făcut . Contra unei sume frumușele … am experimentat și o plimbare de aproape 3 ore, prin vânt, soare, ploaie și noroaie prin împrejurimile stațiunii Vatra Dornei .
Am plecat dintr-o parte a stațiunii și am urcat până sus, de unde am avut surpriza să vedem o panorama superbă peste Vatra Dornei și am coborât pe partea cealaltă, făcând un traseu în formă de potcoavă, traseu pe care eu l-am trăit la maxim.
M-am îndrăgostit de căluțul meu, Suru, iar la sfârșit l-am cinstit cu 2 pliculețe de zahar de prin buzunare, avantaj eu ca beau cafea fără zahăr. Retragerea la mașini s-a făcut după ce am admirat vedetele pădurii:veverițele.
Căluțul Suru
Vedetele pădurii
A patra zi ne-am făcut bagajele și în drum spre casa ne-am oprit la mănăstirea Voroneț pe o vreme capricioasă …
Mânăstirea Voroneț
iar în drum am oprit sa vizitam muzeu Oului . Taxa de intrare de 10 lei ne-a pișcat la portofel dar merită pentru fiecare ouț pictat admirat. Este o expoziție superba de oua încondeiate adunate din toată lumea și am avut ocazia sa cunoaștem și gazdele, maestrele încondeierii. Nu am poze din interior, taxa de de fotografiere era de 100 lei, prea scump pentru buzunarul meu.
Aici se termină aventura noastră de 3 zile prin munții Rarău-Giumalău . Până la următoarea aventură, cu caiacul prin Cheile Nerei, vă mulțumesc că ați avut răbdarea să citiți până la capăt primul meu jurnal și vă aștept în continuare alături de minunații oameni din Mecanturist.
La revedere!
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Text si foto: Daniela Spînache