Muntii Pirin(2): Varful Vihren

Un alpinist a fost întrebat, odată, de ce urcă muntele. Iar el a răspuns sec: pentru că există. Adică, el, muntele.

   Dacă unii au căzut pe spate în faţa unei asemenea evidenţe, eu spun că e doar răspunsul dat de un sportiv. Şi doar atât.

   De multe ori vedem la televizor cât de ridicolă e insistenţa cu care unii reporteri încearcă să scoată o zicere inteligibilă din gura unui sportiv chemat la interviu. Şi sportivul nu e de vină cu nimic. El şi-ar putea face datoria de intervievat în faţa camerei, şi numai dacă ar zâmbi larg printre gâfâieli.

    Si totuşi: de ce urcăm muntele?

   Am zis să merg printre înţelepţi şi să caut un răspuns în filosofia anticilor. Pentru că la ei filosofia nu era doar o paradă de termeni cât mai sofisticaţi, ci un mod destul de lucrativ, prin care omul poate fi ,,sculptat”, finalitatea fiind o statuie ideală.

   Dar am înţeles că la antici urcatul pe munte nu era o cale spre desăvârşire. Aceştia pot fi acuzaţi de multe, dar nu şi de venerarea inutilului.

   M-am uitat şi spre religie, dar şi aici urcatul pe munte nu era promovat ca un lucru în sine, ci dor un mod de a fi, fizic, cât mai sus, pentru ca predica de pe munte să se audă cât mai departe. Pe principiul releelor tv, ori a celor gsm.

    Văzută din partea astalaltă, cucerirea unui vârf de munte are ceva din imaterialitatea unei iubiri.

   Frumuseţea şi misterul unui astfel de fapt rezidă în primul rând din convingerea că totul de aici în sus se raportează la absolut.

   Iată. Simţi că dintotdeauna tu ai fost predestinat să urci acest vârf de munte. Că tot ceea ce ţi se întâmplă acolo sus e unic. Că te situezi într-un alt plan decât realitatea imanentă.

   Şi ca şi îndrăgostitul, percepi foarte vag spaţialitatea şi deloc temporalitatea.

   Eternitatea e ca şi subînţeleasă şi pare foarte uşor de asumat.

   Şi aşa, puţin aiurit, ca orice îndrăgostit, nici nu bănuieşti ce cursă ţi se întinde…

    Căci ataşamentul pentru un acelaşi gând surpă din interior spiritul şi simţămintele tale. Îţi arde siguranţele.

   Monotonia e secătuitoare. Ea sărăceşte trăirile şi alunecă spre banalitatea cotidianului.

   Ţi-ar plăcea să fi mereu pe munte? Pe bune?

   Ca ce? Ca cioban, ori cabanier, ca salvamontist, ori ca telecabinist, ca pusnic ascuns de lume într-o grotă?

   Bineînţeles că nu. Nimic din toate astea. Noi, oamenii de munte, suntem programaţi după un alt grafic. Unul ascilant, cu suişuri şi coborâşuri. Cu regrupări în care să te aduni şi să-ti pui gândurile în ordine. Cu aterizări în realitate pentru a-ţi ordona treburile vieţii cotidiene.

   După care să revenim cu o putere de iubire şi mai mare. Cu o dorinţă de a ajunge sus înzecită.

    De ce urcăm muntele?

   De fiecare dată ceva îmi spune că întrebarea îmi întinde o cursă.

   Negăsind nicăieri un răspuns gata fabricat, şi neavând nici eu unul fundamentat, oricând valabil, mă tem că mâine nu voi mai fi de acord cu ce am spus azi, că poate că alta va fi chemarea care mă face să plec spre vârf.

   Mă mai gândesc pe parcurs…

    Mi-a plăcut mereu acest mod de a urca muntele: ascensiunea unui vârf.

   …Ca atunci când pleci de la Cabana Negoiu şi ţinteşti doar vârful de 2535m. Sau de la Cabana Podragu pentru Viştea-Moldoveanu, minunatul acoperiş al României. …De la Cabana Dumbrava pentru Vârful Arjana, de la Poiana Dălghiu pentru Vârful Ciucaş…

   Vrem să ajungem pe vârf şi doar pentru a vedea cum se deschide peisajul de acolo.

   Şi dacă e ceaţă? Atunci măcar pentru bifă.

   Şi dacă nu e prima dată când urcăm pe acel vârf şi mai avem şi ghinionul ca acum să fie ceaţă? Atunci îţi aminteşti de proverbul japonez care spune că ,,înţeleptul urcă muntele doar o singura dată; doar omul pros urcă şi a doua oară”.

   Nu-mi (mai) place să merg pe munte doar pentru a fi la munte. De la o vreme încerc să urc doar pe munţi şi prin locuri prin care nu am mai fost. Şi asta nu pentru că am căzut în plasa proverbului amintit, ci pentru ca nu mai e timp. E drept ca numărul munţilor şi lungimea vieţii sunt amândouă mulţimi finite. Dar de un cu tot alt ordin de mărime.

   Aşa că turele ar trebui alese şi după criteriul noului, al locurilor necunoscute.

    La toate aceste norme şi normative se înscrie ascensiunea noastră pe cel mai înalt vârf din Munţii Pirin, Vârful Vihren, de 2914m altitudine.

   După Creasta Koncheto am înnoptat la Cabana Vihren aflată la altitudinea de 1950m şi unde se poate ajunge şi cu maşina pe un drum asfaltat.

   Doar că la Cabana Vihren s-au petrecut unele lucruri ciudate, în permanenţă atmosfera asemănându-se cu cea din ,,Dosarele X”, ori ,,Twin Pix”…

    Mai întâi că meniul de la bucătărie era scris, cu litere chirilice, doar în bulgăreşte. Şi cum nimeni pe acolo nu rupea nici engleză, nici rusă, nici germană, ne-am riscat să alcătuim nişte meniuri total aleatorii. Oricum, riscurile erau proporţionale cu preţurile, adică foarte mici.

   Astfel m-am trezit cu o ciorbă (supă) de linte şi un felul doi cu nişte chifteluţe de carne, dar în care predomina orezul fiert. Fripte pe plită, pe loc, ca nişte hamburgheri. Garnitură: ,,ciuşca pilaf”. Un orez ardeiat, de-ţi ieşeau flăcări pe ochi.

   Ceilalţi, fiecare cu norocul lui…

    Pentru o vreme am fost singuri la mese. Apoi a intrat un grup de trei tipi masivi, care mai de care mai ciudat…

   Mai întâi un chinez de vreo 2m, cu o faţă rotundă, ca de lună plină, privind în tavan dar cu un zâmbet larg, din motive doar de el ştiute.

   După draperia de mărgeluţe l-a urmat un ,,mexican”, cu un ,,sombrero de dimensiuni acceptabile. Poate ca el nici nu se credea mexican, dar noi aşa am fost dispuşi să îl vedem.

   Cel care a intrat ultimul nu mai avea nimic vesel pe chip. Privirea i-a fugit pe dată din colţ în colţ, iar obrazul îi era însemnat, ca un fulger, de zig-zag-ul unei cicatrice înfioratoare. Nu cred că cineva a avut curajul ca să-l privească în ochi. Chir si ciuşca-pilaf a devenit pe dată subţirică şi i-am mai pus nişte sare…

   S-au aşezat în paralel cu noi, în schimb ei au fost serviţi la masă, ca pe nişte obişnuiti ai locului.

    Şi asta nu a fost totul.

   Un tip şi mai ciudat, cu un păr rar, dar totuşi zburlit, cu o figura de englez scăpat de la un ospiciu pentru oameni cu stare, se aşează şi el la o masa de lângă noi şi se preface că se uita la tv, la un jurnal în limba bulgară. Nu ne-am dat seama de ce naţie e, dar nici nu mânca… sigur tragea cu urechea la masa noastră.

   După ovreme tipul iese pe afară, tot singur şi îl vedem pe geam cum trece pe podeţul de peste o cascadă… cum se caţără pe un colţan din spatele cabanei… Bântuia.

   Mai pe seară intră Adrian în cameră şi zice: ,,Ştiţi cu cine am făcut eu duş, în paralel, la cele doua cabine? Cu ciudatul. Englezul cu geacă galbenă, cel fugit de la…” ,,Ooo!”-ne-am îngrozit noi.

   Apoi vine Vasile: ,,Ştiţi cu cine m-am întâlnit la izvorul cu ţuţuroi? Cu bântuitorul…”

   Şi Doina: ,,Ştiţi cine mi-a făcut loc pe scări?” ,,Ştim, e peste tot…”

   Am hotărât ca de la lăsarea întunericului să ieşim din camera doar în grupuri mici. Cum patrula înainte de Revolutie, un miliţian însoţit de trei luptători de la gărzile patriotice, echipa numită atunci ,,Capra cu trei iezi”.

    Spre ziuă merg la toaletă. Dar pentru a-ţi putea duce la îndeplinire hotărârea asumată cu atâta somn şi silă, trebuie să-ţi iei inima în dinţi şi să treci podeţul întins deasupra unei cascade asurzitoare. Ca atunci când vezi că toaleta e pe partea canadiană a Niagarei…

   Lumina aprinsă, uşile vraişte, pustiu.

   Dimineaţa trec din nou peste Niagara, şi intru să mă spăl pe dinţi pe holul prin care am trecut azinoapte.

   La ghiuveta de alături vine o nemţoaica mai dolofănică, dar somnoroasă şi cu tot felul de urme şi dungi pe faţă, de parcă ar fi dormit într-o sacoşa din aia cu ochiuri mari, pentru dus pepeni.

   Amândoi cu spume la gură. Apoi se uită la mine contrariată, de parcă abia picasem pe insula ei pustie din largul coastelor Vanuatu.

   Am privit-o şi eu mirat şi doar de dincolo de Niagara am văzut că ziua uşile sunt închise şi cu specificaţii: pălării şi pălăriuţe…

    Dimineaţa am găsit platoul din faţa cabanei plin-ochi cu maşini bulgăreşti. E duminică, vreme frumoasă şi tot omul a venit să urce pe vârf.

   Abia dacă reuşim câteva fotografii fără purici. Prima, cu vârful de calcare albe, cu un nume care e pe buzele tuturor, dar şi cu indicatoarele pentru potecile care pleacă din faţa cabanei.

   Plăcuţa cea mai de jos ne spune că vom merge până pe vârf pe marcaj bandă roşie şi vom face circa 3h. Ore bulgăresti, de mers cu simţire şi tragere, fără pauze, cum sunt contorizaţi timpii pe traseele din Carpaţi.

   Noi ne pregătim pentru vreo 4 ore de urcat aşa, ca de duminică.

   Pe porţiunea din faţa cabanei traseul este acelaşi pe care am coborât aseară, când veneam din Creasta Koncheto, ocolind vârful prin nord.

   Apoi ieşim din această primă portiune mai puţin plăcută, cu alternări de jnepenişuri şi traversări de câpuri de bolovani.

   Mai sus ne asteptăm să urcăm o succesiune de circuri glaciare.

   Trecem pe lângă un grup mai numeros de nemţi.Mai matinali decât noi, dar, iată, mai molcăluţi.

   ,,Hollo Rumenia!” Adrian poartă tricolorul legat deasupra rucsacului.

   Intrăm în vorba ca niste vechi cunostinţe, iar Vasile le explică, în engleză, cum stă treaba, de-acum, dacă am trecut noi în faţă: ,,Până azi aţi fost voi, nemţii, primii în Europa. Iată, de-acum am trecut noi, românii în frunte…” Nemţii râd, dar nu sunt convinşi de pretenţiile noastre.

   Eu recunosc pe nemţoaica de la spălator şi fac precizarea: ,,My frends is from Roumenia, i am from Ukraina”. ,,Oo!” , un fior de compasiune amestecată cu apreciere… Să ai timp, ca ucrainean, să umbli fleaura prin Bulgaria…

   Eu am zis-o doar să nu creada ca românii se spala la fete…

    Ne oprim şi noi, plini de mulţămire, după ce i-am depăşit pe germani. Aceeaşi echipă: Doru Stoica, Edi Munteanu, Vasile Gavriliţă, Alexandra Ghiţă, Doina Popa, Laurenţiu Popa, Dan Popa, Adi Petroiu. Şi cu mine 9.

    Din al doilea circ glaciar privim în spate Muntele Todorka de 2746m alt.

   Pe muchia din stânga, puţin mai sub vârf, se distinge staţia de sus a instalaţiei pe cablu a unei pârtii care, iată, pleacă de la altitudinea de 2560m şi coboară până în bansko vreo 22km.

   În următoarea căldare glaciară prindem din urmă tot mai multe grupuri de turişti. Majoritatea sunt bulgari. E ofrenezie în acest demers al lor de a urca într-o zi de duminică pe cel de-al doilea vârf din Bulgaria. Sunt încântaţi că sunt pe munte, strigă unii la alţii, dau impresia că se cunosc cu toţii, de parcă aş fi din nou în copilărie, când tot Mâneciul urca pe munte la coasă, în jur de 5-6 august.

   Ajungem pe o platformă aproape orizontală, un platou de nivelare asemanator cu ,,platforma Borăscu” din Muntii Godeanu.

   Dincolo de ea apare ochiul verde al Lacului Vlahinski Ezero, adică Lacul Vlahilor.

    Deîndată ce începem să urcăm panta abrupta a vârfului, vedem pe pajistea alpină amintită cum fiecare a scris cu pietre un cuvânt, ori un mesaj care merită să rămână acolo pentru posteritate.

   În spate, puţin spre stânga, se vede o porţiune din creasta sudica a Pirinului, locuri prin care noi vom ajunge chiar mâine.    Mai în dreapta, sub o creastă orizontală alcatuită tot din calcare, se întrezaresc alte ochiuri de smarald.

   Din punct de vedere geologic, Vârful Vihren este o imensă stivă de calcare aşezate pe un fundament de granit şi şisturi cristaline.

   Nu-mi mai amintesc ce altitudine arăta gps-ul pe acea platformă largă, premergătoare vârfului, dar cred că porţiunea ultimă, cea de calcare, se ridica la peste 300m de acolo.

   La trecerea spre calcare remarcăm numeroase pâlcuri de genţiane.

   Aici stratele sedimentare au fost prea puţin redresate de la orizontală, aşa ca înaintarea spre vârf nu se face acum la fel de frumos ca pe straturile verticale din Piatra Craiului.

   Marcajul bandă roşie continuă şi spre vârf. El încearcă să urmeze traseul unei oerecare poteci în serpentine, dar fiecare îşi alege aici pe unde să urce.

    Mai sus suntem învaluiti de ceaţă. Totdeauna ceaţa face ca lucrurile să para mai cu probleme, mai nesigure. De data asta urcăm cu mare placere, ştiind ca vârful, oriunde ar fi el, pare la doi paşi.

   Ne risipim pe panta muntelui. Am luat rucsaci mai puţini, şi unii au ales să-i poarte la urcare, alţii la coborâre.

La mai sus de 2800m vegetaţia distare definitiv. Ne-am împăcat cu asta, de fapt astăzi nu am pozat prea multe flori, dar cu atât mai mare ne-a fost mirarea când, sub vârf, am văzut o specie de ,,violla montana” pe care nu am mai întâlnit-o până acum.

   Mai sus vedem şi exemplare albe din specia acestui toporaş de stâncă.

    Din cauza pantei accentuate şi a usoarei forme bombate a muntelui, borna de pe vârf e vizibilă doar pe ultima porţiune, la o distanţa mică de punctul cel mai înalt.

   Primul sentiment pe care l-am încercat atunci când am zărit-o nu a fost de entuziasm, ci dimpotrivă, de regret că totul se va sfârşi în foarte scurt timp.

   Astăzi toţi ne-am simţit excelent şi cred ca am mai fi putut urca în continuare o diferenţa de nivel de aproape 1000m, aşa cum am urcat de la cabană şi până pe vârf. Mai precis 964m diferenţă de nivel.

   Amân clipa în care să păşesc pe vârf şi doar pentru a savura, printre zdrenţele de ceaţă, imaginea aeriană care ne înconjoară.

   Vârful Vihren 2914m alt. e cel mai înalt din Munţii Pirin. După el numai vârful vecin, dinspre nord-vest, Kutelo mai depâşeşte 2900m, cu cei 2908m ai săi.

   Vârful Vihren are aspectul unei creste de circa 60-70m lungime.

   Dintr-o iluzie optică, aici pare că partea din dreapta ar fi chiar mai înaltă decât porţiunea cu borna. Dar nu.

   Ne regrupăm în preajma bornei şi trecem, fără a ne grăbi, la o sesiune de ,,poze de vârf”.

    Şi încă una.

Apoi la individual, pentru amintire.

Edi Munteanu.

Laurenţiu Popa.

Adi Petroiu.

Vasile Gavriliţă.

   După pozele de vârf trecem pe cornişa de deasupra peretelui nordic în speranţa că vom vedea ceva şi în acea parte.

   Am fi vrut să vedem pe unde începe coborârea, pe banda roşie, pe muchia nord-vestică a muntelui. Traseul acela agăţat, pe care îl vedeam cu o seară în urmă cum coboara spre şaua Premkata.

   Cam aşa arăta atunci.

    Pe cornişa dinspre nord, gata de o bulgăreală la mijlocul verii.

   După fotografiile obligatorii de pe vârf ne retragem mai spre dreapta şi ne aşezăm să mâncăm. Răstimp numai bun pentru a ne împărtăşi unii-altora impresiile de la urcare.

   Apoi ne pregătim de coborâre şi lăsăm în urmă muntele aproape singur.

    Ceaţa nu s-a ridicat nicio clipă în totalitate, aşa că mare lucru nu prea am avut de văzut de pe vârf.

   Începem coborârea pe acelaşi traseu pe care am şi urcat.

   De mai jos vedem încă o dată pârtia de ski de pe Muntele Todorka.

Pe panta muntelui continuă să fie un adevărat du-te-vino.

În lumea munţilor înalţi.

…Ca o coborâre de nicăieri. Sau poate din cer.

   Trecem mai jos de câmpul cu scrieri ,,Nazca” şi intrăm în sectorul mai liniştit al rocilor metamorfice.

   Facem şi noi opriri mai dese, pentru a fi mai mereu împreună, pentru a socializa.

   Dealtfel, la toate cabanele am dormit toţi 9 în aceeaşi cameră, şi asta din aceleaşi motive: să fim împreună, să audă toţi când ai de spus ceva. Şi larândul tău, să fi permanent la curent cu ce se mai hotărăşte.

   Laurenţiu a zărit un ciopor de capre negre pe feţele de mai jos ale Vihrenului.

    Ajungem cu bine la cabană şi ieşim pe terasă să ne răcorim cu câte o bere.

     Cineva povestea că bunicii săi erau buni şi blânzi… ca nişte copii. Şi, ca niste copii, ajungeau uneori să se joace… de-a va-ţi ascunselea: bunica ascundea sticla cu ţuică a bunicului… Şi daca bunicul nu găsea sticla într-o jumătate de oră… trebuia să se ascundă bunica…

    La ASE, la unul din examenele din vară, unei studente îi cade subiectul cu predecesorii economiei politice. Din păcate nu-şi mai aminteşte cele două nume: Adam Smith şi David Ricardo.

   Profesorul vrea sa o ajute, bazându-se pe perspicacitatea fetei:,, Hai, adu-ţi aminte, cum îl chema pe primul bărbat?…”

   Şi studenta, oarecum ruşinată: ,,Îl chema Petrică…”

    Trei dintre ,,endemismele” locului.

   De ce urcăm muntele?

   După cum am promis, m-am mai gândit pe parcurs. Am putea spune ca nu îl urcăm pentru ceea ce vom găsi pe vârf, ci doar pentru chemarea aceea interioară de a urca.

   Dar s-ar putea ca aceasta să nu fie o motivaţie care să-i mulţumeasca pe toţi…

   Ascultaţi o poveste.

    Domenico înfipse în pământ maceta cu care îşi croise drum prin junglă. Se aplecă şi făcu o cruce pe nisipul reavăn. Apoi mai privi o dată harta zdrenţuită.

   ,,Ştiu, aici trebuie sa fie îngropată comoara piratului Barbă Neagră. De 15 ani o căutăm împreună”

   Săparăm cu lopeţile şi în scurt timp deterăm peste un schelet. Semn bun.

   Când groapa se mai adânci nisipul de pe fund începu să sune a gol. Traserăm cufărul din groapă şi ne aşezarăm pe el. 15 ani de căutări pe toate mările lumii. Dar, iată, s-a meritat.

   Cu un drug de fier forţarăm lacătul, care sări în frunziş, speriind papagalii şi maimuţele ce se strânseseră în jur, curioase şi ele.

   Când, ce să vezi, comoara mult visată nu era în cufăr. Pe fund doar un petec de hârtie gălbenită. O noua hartă?! Nu. Pe hârtie citirăm scurt: ,,Să mă pupaţi în fund!”

   Am simţit că nisipul devine nisip-mişcător. Scheletul rânjea, de parca el ştia totul dinainte. A batjocură.

   După o lunga tăcere, Domenico încearcă să dreagă busuiocu:

   ,,…Că de fapt mai important e drumul, şi nu destinaţia… Nu comoara, ci cei 15 ani de aventuri pe cinste…”

   L-am omorât pe Domenico, după care am plecat singur spre casă. Depăşise măsura. Dorea ca eşecul a 15 ani de căutări să se şi mai  transforme pe dată într-o pildă moralizatoare.

  De aceea vin şi întreb şi eu: de câţi ani urci, de-aiurea, pe munte?

 Fotografii: Adi Petroiu şi Gigi Cepoiu

Organizare ture: Edi Munteanu

 Vor mai urma:

,,Munţii Pirin(3): Creasta Sudică”

,,Munţii Pirin(4): Căldările glaciare Popovo şi Golyamo Valyavishko”