Muntii Pirin(4): Caldarile glaciare Popovo si Golyami Valyavishko

Sunt unii oameni de munte, din cei cu ştate vechi în meserie, care ajung în relaţia intimă cu muntele la un fel de idolatrie. Expresii ca El, Muntele, Măria-Sa Muntele etc. ajung să le pătrundă în fondul principal de cuvinte.

Problema apare abia atunci când venerabilii domni lasă să se înțeleagă că aceste raportări la munte ar reprezenta adevărata iubire a acestuia, ultima la care se poate ajunge.

Pentru a limpezi lucrurile, să încercăm să facem distincţia între iubire şi idolatrie.

La iubire cei doi se află în acelaşi plan. Nu se deosebesc prea mult unul de celălalt, iar afectivitatea e reciprocă, trece permanent de la unul la altul. Aici micile diferenţieri se transformă în complementaritate.

Nu există ierarhii, raporturi de subordonare, îndatoriri avant la lettre.

Pe de cealaltă parte, trebuie să înţelegem că nu ne putem îndrăgosti de statui. Aici idolul e mereu deasupra şi la mare distanţă. Idolul şi idolatrul nu trăiesc în aceeaşi lume.

Idolatrizat, muntele nu se mai coboară la nivelul nostru. Când noi sporovăim liniştiţi în refugiu, constatăm ca Muntele a rămas afară, singur, undeva sus, şi vedem pe fereastră cum tună şi fulgeră mânios. E rece, străin, invulnerabil.

Idolatria face să luăm un lucru drept altceva decât este în realitate.

Obedienţa noastră, ca idolatri, nu ne face bine. Ne slăbeşte încrederea, ne face să privim muntele nu cu dragoste, ci cu suspiciune şi cu teamă. Şi ruptura nu poate fi prea departe…

Deci să lăsăm muntele doar cu numele pe care i l-au dat oamenii, fără al venera ca pe o divinitate!

Dintre atâtea nume frumoase de munţi acum îmi vine în minte Muntele Verdele-Căţeaua, din Vrancea şi Valea Jgheburoasa, de sub Curmătura Zârnei.

În seara petrecută la Refugiul Tevno am sărbătorit ziua de naştere a lui Adi Petroiu. Nu am venit la festivitate la frac şi papion, dar orişicât… Ne-am gătit cu ce aveam mai bun la noi.

Trebuie amintit că la toate cabanele pe la care am stat în cele 10 zile în Bulgaria am putut face duş fierbinte, ne-am bărbierit şi ne-am putut spăla lucrurile murdare. Astfel, în permanenţă ne-am simţit curaţi şi uşori.

Spun aceste lucruri cu gândul la câte o tura de 6-7 zile pe creasta Făgăraşului…

Veseliei de la masa noastră se adăugă, complementar, veselia de la masa nemţilor. Era foarte evidentă ideea că, iată, ,,stăm la masă cu bogaţii Europei”.

N-am vrut să aflăm şi părerea nemţilor în această problemă, în schimb am vorbit cu cei doi ghizi bulgari care însoţeau grupurile de străini. Şi am avut surpriza să aflăm că pentru a doua zi aceştia plănuiau aceleaşi traseee ca ale noastre şi pentru clienţii lor.

De unde… profesionalismul ghizilor nostri.

Dimineaţa găsim lacul Tevno Ezero superliniştit. Cu suprafaţa ca o oglindă. De parcă îl surprinsesem încă dormitând.

Şi pe cer un soare călduţ, care înveseleşte echipa noastră şi îi dă speranţe pentru încă o zi reuşită în Munţii Pirin: Dan Popa, Adi Petroiu, Doina Popa, Vasile Gavriliţă, Edi Munteanu (jos), Doru Stoica, Laurenţiu Popa, Alexandra Ghiţă, şi cu mine 9.

Vine până în pragul refugiului, pentru a ne conduce şi pentru a ne ura drum bun, chiar doamna de la cabană.

Refugiul Tevno Ezero văzut din spate, pe unde se intră la dormitoare.

Pentru început pornim de la refugiu înspre direcția est, ca şi când am fi continuat traseul întrerupt aseară.

Totuşi nu continuam acum pe traseul de creastă, marcat cu bandă roşie, ci pe marcajul bandă albastră, care ne va trece prin doua mari căldări glaciare de pe versantul nordic al Munţilor Pirin.

După scurt timp de la plecare vizăm o fereastră la nivelul crestei din faţă, o şa îngustă prin care acum chiar pătrunde soarele. Ca de fiecare dată, în creastă se ajunge trecând printr-o mare de bolovani.

 

Tevno Ezero şi refugiul cu acelaşi nume rămânând în urma noastră.

Cam repede am fost luaţi în primire de coastele abrupte ale muntelui… Încet-încet ne acomodăm la efort, la respirat din toţi rărunchii.

 

Ajungem în Kralev Dvor (Poarta Regelui) 1730m alt. şi de partea cealaltă suntem întâmpinaţi cu aceleaşi priveliști de fotografie din Retezat: creste ascuţite, pietre năruite din pereţi, limbi de zăpadă, ochiuri de smarald ale lacurilor glaciare.

Dincolo de creastă trecem imediat peste 2-3 porțiuni cu zăpadă apoasă.

Încă un grohotiş şi încă o limbă de zăpadă. O privire înapoi, spre Poarta Regelui.

Mai jos trecem pe lângă Lacurile Zânelor. Pe lângă culoarea verde-smarald şi pe lângă limpezimea lor fără cusur, remarcăm aici şi portiţa de piatră care le leagă.

Căldarea glaciară Popovo e o succesiune de trepte ce adăpostesc fiecare câteva lacuri şi lăculeţe.

Trecerea spre etajele de mai jos se face pe versantul drept al văii, printre jnepeni. Emisarul care trece apa dintr-un lac în altul, până mai jos, trece peste treptele dintre terase prin câteva cascade.

 

Din nou o privire în urmă. În creastă se remarcă Kralel Dvoro Porta, strunga prin care am pătruns în căldarea Popovo, iar mai în stânga se intuiește circul superior, cel cu Lacurile Zânelor.

Trecem pe lângă un alt lac, după care ne îndreptăm spre marginea circului.

Ne strecurăm printre bolovanii prăbuşiţi din pereţi.

Depăşim prin câteva serpentine diferenţa de nivel până la depresiunea în care e cantonat lacul glaciar Popovo Ezero (Lacul Popii), cel cu suprafaţa cea mai mare de pe tot cuprinsul Munţilor Pirin, 1,32ha şi 30m adâncime. Aici ne aflăm la altitudinea de 2234m.

La partea din amonte Lacul Popovo e înconjurat de o vastă platformă de turbă, o ,,câmpie” găurită din loc în loc de câteva lăculeţe cu apa închisă la culoare.

Dinspre Breznitsa Porta vedem două persoane coborând pe cornişa de zăpadă rămasă încă sub creastă.

Poza de grup de pe malul lacului Popovo Ezero.

De data aceasta ocolim lacul prin stânga, printr-o adevărată grădină înflorită.

Tot mergem, de parcă poteca ar vrea să dea ocol întregului lac.

Pe malul dinspre aval al lacului întâlnim câteva grupuri de turişti francezi şi olandezi.

Ne recunosc tricolorul prins de rucsac, apoi câteva persoane mai în vârsta se declară încântate atunci când constată că putem discuta lejer în franceză. Sau poate doar pentru faptul ca nu am întins mâinile să le cerem bani. Ca ,,verii’ noştri ,,belgieni” de pe Champs Elysees…

(Zice că în centrul Bruxelles-ului s-au luat la bătae două găşti: una de valoni şi alta de flamanzi. Printre ei se amestecă şi câţiva ţigani oportunişti, pentru ceva ,,ciordelis”. Intră în scenă poliţia municipală şi ordonă: ,,Flamanzi în stânga şi valonii în dreapta!…” Rămân în mijloc ţiganii: ,,Mo,şi noi, belgienii?…”)

Un alt lac ascuns printre jnepeni.

Şi un altul…

Fetele din echipa. De remarcat că Alexandra a mers prin Pirin în fustiţă.

Şi ,,emisarul”, care spuneam că face legatura între lacurie dispuse pe diferite trepte.

O confluenţă de emisari.

Mai jos locurile se mai liniştesc şi vedem pe o culme din faţă pe unde ne va purta poteca noastră marcată cu bandă albastră.

…Doar că ajungem la o intersecţie de poteci şi noi părăsim poteca marcată cu bandă albastră. Facem la stanga, pe marcajul bandă galbenă.

Şi iata-ne din nou la urcat…

Trebuie să ajungem mai întâi în Djengalska Porta, la 2500m altitudine, pentru ca apoi să trecem creasta într-o altă căldare, în căldarea Golyamo Valyavishko.

O imagine ,,iconică” pentru ,,smaraldul” Pirinului: stânci, lacuri, jnepeni, ienuperi. Totul verde…

Luăm repede în altitudine, dar totul are un preţ. Aici preţul este pus de caldura istovitoare.

Suntem rupţi de sete şi aici locul e sterp. Şi până în trecatoare mai avem.

Da, uite, parcă e cineva chiar acum sus, în poartă.

Ajungem din nou la 2500m alt şi vedem că Djengalska Porta e doar o porţiune mai joasă a unei custuri înguste.

În cealaltă caldare glaciară identificam uşor lacul Golyamo Ezero (Lacul Mare). Se deosebeşte de Popovo Ezero doar prin faptul că acesta are pe suprafaţa sa întinsă chiar două insuliţe.

La coborâre din noua creasta nici urmă de potecă. Urmăm marcajul bandă galbenă aşternut ici-colo pe bolovani.

Căldarea pare a fi de mai mici dimensiuni faţă de cea prin care am coborat în prima parte a turei. În plus, ne-am tot rotit la stanga şi suntem cu totul dezorientaţi.

Dacă ne-ar fi întrebat cineva încotro e nordul…

Pe flancul stâng valea e străjuită de custuri ascuţite.

De sus părea că vom ajunge repede la Lacul cel Mare. Dar am obosit de când tot sărim printre bolovani.

Lacul Golyamo Ezero se află la altitudinea de 2280m, are o suprafaţă de 0,8ha şi o adâncime de 18m.

Obosiţi, ne-am oprit pe malul lacului pentru a mânca de prânz. Vedem că ceva mai încolo, tot pe malul lacului, poposiseră şi cele două grupuri de nemţi. Sunt cei care au plecat de la refugiul Tevno Ezero puţin înaintea noastră.

Nu doar că i-am prins din urmă, dar, iată, facem de unii singuri acelaşi circuit pe care ei îl fac însoţiţi de ghizi.

Poza de grup (toţi 9) pe malul lacului Golyamo Ezero.

Partea interesantă e că la masă am scos ultimile conserve şi felii de pâine, ultimile ciocolăţi şi ultimile alte căcăţişuri dulci.

Să fi calculat noi atât de bine cantitatea de alimente pentru patru zile pe care le-am luat în rucsaci încă de la Cabana Iavorovo?!…

Pornim la drum şi ocolim lacul prin partea dreaptă.

,,Grădinile suspendate” din Pirin.

Pe aceeaşi vale, mult mai jos.

Tot felul de floricele…

La partea de jos, căldarea Golyamo Valyavishka debuşează în valea glaciară Demianitsa. Aceasta e străjuită pe versantul drept de vârfuri de 2822m alt.

Încet-încet începem să recunoaştem locurile. Creasta din faţă e chiar creasta principală a Munţilor Pirin, cea pe care treceam noi aseară, de la dreapta spre stânga, când tot căutam cu privirea un lac pe malul căruia să fie şi un refugiu…

Poza de grup în partea superioară a Văii Demianitsa.

Pe firul văii glaciare Demianitsa întâlnim marcajul bandă albastră, marcaj care coboară de la refugiul Tevno Ezero mai pe direct, pe acolo pe unde aseară am văzut traversând cărarea noastră traseul acela alpin, prevăzut cu multe lanţuri.

Pe Valea Demianitsa.

Apa din pârâu e limpede, rece şi bună de băut.

…Puţin mai târziu am văzut că pe lângă toate acestea, apa de pe vale e şi plină de păstrăvi.

Valea văzută spre amonte.

În partea cea mai din spate, în dreapta, identificăm Mazgovska Porta, trecătoarea înaltă prin care, aseară, ajunşi la capătul răbdării, am trecut spre lacul Tevno Ezero.

Poteca de coborâre se ţine tot pe partea stânga a văii.

Pe partea dreaptă se văd poienile pe care pasc vitele. Mai jos vom intra în padure, cu toate că nu am coborât încă sub altitudinea de 2000m.

Mai jos tura devine o plimbare lipsită de griji. În curând vom ajunge la cabana Demianitsa, unde deja avem rezervate locurile de cazare.

În dreapta potecii vedem un exemplar de zâmbru.

Ajungem la Cabana Demianitsa şi mai întâi de toate mergem să vedem cele câteva camioane ruseşti, ale căror rămăşiţe pământeşti zac în parcarea din faţa cabanei, ca într-un cimitir al elefanţilor.

Un ,,Zil” cu tracţiune pe toate cele şase roţi.

,,Dobre doşli v Demianitsa!” Bine aţi venit la Cabana Demianitsa! 1895m alt.

Apoi ne tragem la umbră şi ne răcorim cu câte o bere ,,Pirinska”. Deocamdată nu merge nimeni să vorbească de cazare. Ne place să mai savurăm puţin suspansul şi nesiguranţa.

A, da, telefoane acasă, după 4 zile fară semnal…

După care mergem să vedem vâltoarea din spatele cabanei. Maşina de spălat la care, mai târziu, am apelat şi noi pentru a ne clati rufele spălate.

Ia să încercăm să dăm o cheie la bătrânul ,,Zil”.

Bordul bolidului. În dreapta are o multime de manete, ca la buldozer…

Seara puţinii bulgari din cabană s-au uitat la cea de-a doua semifinală de la Mondialul din Brazilia.

Mi-am amintit că astăzi, printre turiştii întâlniţi la Lacul Popovo, erau şi câţiva mai în vârstă, veniţi din Olanda. O doamnă m-a întrebat, aşa, ca să dăm o oarecare direcţie discuţiei, dacă ştiu ce a făcut Olanda în semifinală.

I-am spus că ştiu, dar că ar fi mai bine să creadă că nu ştiu…

S-a întors repede spre grupul dumneaei şi a zis tare ceva, nu am înţeles ce, dar toţi au fost dezamăgiţi…

Înainte de ivirea zorilor Edi şi Vasile au plecat în vale, la Bansko. Vor lua maşina lui Edi, adusă aici, la ieşirea din munte, încă din prima zi, şi vor urca încă o dată imposibilul drum până la Cabana Iavorovo, unde aştepta maşina lui Dan.

După cafeaua cu lapte de dimineaţa, pornim şi noi spre Bansko.

Un adăpost de piatră întâlnit pe drumul de coborâre.

,,Pinus peuce”, o specie de pin de care nici măcar nu am mai auzit.

Are coaja lucioasă, ca la mesteacăn.

Şi o floricică trasă mai la umbră.

Tot felul de alte flori, văzute aici pentru prima dată.

Bansko, orăşelul-staţiune de ski, e străbătut chiar prin mijloc de râul care coboară apele de la toate lacurile glaciare întâlnite ieri pe munte.

Am umblat puţin prin Bansko şi am văzut că, la fel ca Predealul, vara oaraşul e mai mult mort.

De la Răzlog şi pasul Predel revenim în drumul spre Sofia. Urmăm acest drum de la Simitli până la Dupniţa, după care facem dreapta spre localitatea Sapareva Banya, un fel de mică staţiune balneară, încropită pe lângă un izvor termal. Izvorul e ceva mai renumit, el fiind un fel de gheizer, cu apa ajungând până la temperatura de 103 grade Celsius, fiind astfel cel mai fierbinte izvor termal din Europa.

Suntem la baza Munţilor Rila şi un drum de munte asfaltat ne va duce, după 14km, la Cabana Pionerska, o fostă tabara de copii.

Munţii Rila sunt cu mult mai întinşi decât Munţii Pirin. De aceasta dată suntem pregătiţi doar să urcam pentru Circuitul celor 7 Lacuri şi pentru vârful Musala, la care vom urca de mai departe, de la Boroveţ.

Dar acestea vor fi alte două poveşti…

Deocamdată e bine că am ajuns şi până aici. Mai ales că avem la îndemână, pentru prima dată, toate proviziile din maşini. Adică şi bidonul de 5l plin cu vin alb de Panciu.

O fi el, românul, frate cu codrul… dar e bine să mai aibă şi câte un verişor prin podgorii… pe la Panciu…pe la Nicoreşti…