O întrebare desprinsă parcă din oracolele adolescenţilor, ori din algoritmul terapeutic al unui psiholog zice: ,,Ce ai lua cu tine pe o insulă pustie?”

   Acuma cel care trebuie să răspundă are un moment de ezitare… Intuiește el că întrebarea urmărește doar să descopere mai ştiu eu ce laturi ale personalităţii sale…

   Şi atunci stă puţin, apoi se muncește să dea un răspuns care să-l definească pe el cât mai bine, sau, mă rog, să dea el cât mai bine în ochii celui care întreabă: ,,O carte… un vin bun… o femeie frumoasă…”

   De parcă i s-ar oferi o vacanţă exotică, şi nu o închisoare, e drept, fără gratii, dar şi fară prea multă speranţă.

    O carte? N-aş zice… Cam târziu şi cam fără sens să te mai oboseşti să te mai educi în vreun fel. Poate o cărticică de rugaciuni, căci altfel, rămas fără Dumnezeu, ai putea cădea în animalitate. Dar dacă şti pe de rost câteva rugăciuni, poţi renunţa şi la broşurica asta…

   Vinul? Oricât ar fi el de bun, se va sfârşii repede. Iar sticlele goale induc, aşa, o angoasă… Deci, nu.

   O femeie frumoasă? Hm! Oricare ar fi circumstanţele, chiar şi pe o insulă pustie, frumuseţea unei femei nu poate să te ducă decât spre pierzanie.

   Dusă la extrem, iubirea pentru o femeie frumoasă nu poate să alunece decât spre nebunie. Căci, ce e nebunia? O iubire care nu mai evoluează. Tristeţea constatării că la 65 de ani iubeşti doar la fel ca la 15.

   Transcenderea negativităţii nu e decât o rezultantă a unei entropii a sufletului, una permanent defectuasă. O entropie mereu subunitară, mereu scăzătoare, şi de aceea lipsită de satisfacţii.

   E situaţia în care, privit din exterior, dezastrul tău poate fi văzut doar ca o simplă frivolitate…

   Paradoxal e că rănile sufletului nu se cicatrizează prin erudiţie, ci mai degrabă prin ignoranţă.

   E drept că e cam greu de asumat acest adevăr. Poetul rănit din dragoste alege totdeauna suferinţa expusă public, asemenea credinciosului stâlpnic, a cărui viaţă în vârful coloanei sale este etalată până la detaliu.

   Şi dacă prea multa dragoste e, tot nimic nu e…

   Un nebun pe o insulă pustie nu ar fi decât un pustiu într-un alt pustiu…

    Pe o insulă pustie aş lua cu mine un munte înalt, o femeie inteligentă şi… o fotografie prin definiţie reuşită, cu zâmbetul inconfundabil al lui Nicolae Guţă.

   Muntele înalt mi-ar fi necesar pentru a avea la îndemână un ideal perpetuu. Un lucru care să-mi menţină năzuinţele în priză.

   Femeia inteligentă, pentru un uz mai abstract: ca ştachetă la care să mă raportez, ca arbitru al jocului, ca judecător al principiilor mele, ca un critic obiectiv, care să-mi confirme, sau nu, dacă mintea continuă să-mi mai sclipească ca briciul, ca singura fiinţă care, prin toate acestea, să mă facă încă fericit.

    Dar ce ar putea fi fericirea pe o insulă pustie? Care ar mai fi sensul vieţii? De ce ar mai trebui urcat muntele înalt?

   În general la întrebările simple s-a străduit sa răspundă ştiinţa. Dar acestea nu sunt întrebări simple. Unor astfel de întrebări ultimative li se mai spune şi întrebări ,,ruseşti”, ele aparţinând unui domeniu al sufletului omului la care Dostoevski îi era tătic faţă de Freud…

   La aceste întrebări nu se poate căuta un răspuns argumentativ, ci mai degrabă unul de suspendare, ori de indicare, ori de însoţire.

    Primul impuls al înţeleptului e acela de a desfiinţa problema: aceste întrebări ,,grele” nu sunt decât un delir de limbaj, nişte vorbe lipsite de consistenţă, care, ok, e bine să fie puse, dar e la fel de bine ca ele să nu capete şi un răspuns.

   Şi dacă înţeleptul e forţat să dea, totuşi, un răspuns, dacă toate acestea trebuie să poarte un nume… Atunci intervine filosofia.

   Cu toate că filosofie e văzută ca o metodă care să complice lucrurile, adevărul e tocmai pe dos. Gândirea nu face decât să simplifice lucrurile, să le ordoneze şi să le clasifice.

   Rezultatul: o colecţie de ,,stop cadre”, de răspunsuri seci, de rezolvări imaginative.

    Dealungul timpului metoda filosofică a fost metoda culturii occidentale, cea care e dornică de a face ordine în lucruri, de a le pune în tipare universal valabile, şi nu în ultimă măsură, de a le scutura de sacru.

   Diferită de aceasta, cultura orientală e mai maleabilă, mai deschisă la abordări: în locul argumentului ea alege povestea.

   Ce e iubirea? Nu se ştie, recunoaşte ea. Dar ia ascultă aici… şi afli minunata poveste ,,Mahab-Harata”.

   Care e sensul vieţii? Nu-l poţi cunoaşte… Dar ia pleacă urechea la poveţele sfinţilor părinţi, la învăţăturile, pildele şi parabolele lor…

    Povestea nu simplifică, nu schematizează.

   Povestea e mişcare, ea însoţeşte evenimentele în curgerea lor, e împletirea ştiutului cu neştiutul, a clarului cu penumbra. Uneori e retorică, e expresie puternică, dar de cele mai multe ori e muţenie cu tâlc…

   Astfel, răspunsurile la primele întrebări ale vieţii nu le-am căpătat în urma unor prelegeri savante despre lume şi morală, ci din poveştile spuse de bunici.

   Nu îi explici copilului de ce e moral să fii bun, ci îi povesteşti cum fata moşului îşi asumă unele munci doar că era bună la suflet.

   Mai mult, uneori nici povestirea nu mai e eficientă: îl înveţi pe copil să facă nodul la şiret doar arătându-i cum se face…

   De ce urcăm muntele? Nu ştiu să-ţi răspund. Dar uite, eu îţi vin în întâmpinare cu peste o sută de poveşti despre urcatul muntelui.

   Care e sensul vieţii? Nu ştiu să-ti răspund. Dar iată, cunosc atât de mulţi oameni pe aici, oameni care, prin asemănarea lor, prin idealurile lor comune, par să aflueze spre aceleaşi ţinte, spre aceleaşi scopuri. Şi asta într-o lume tot mai schimbătoare şi tot mai lipsită de un drum.

   De ce iubim femeile? Aici Cărtărescu a încercat să sistematizeze lucrurile, si nu a reuşit decât să treacă drept un bărbat galant.

   Prin stil, iubirea poate apărea doar ca o piruietă galantă.

   Aici evidenţa nu este doar ,,pur si simplu”, ci poate fi şi expresia unui lucru complicat.

   (Iar la lucrurile complicate totdeauna e mai rentabil să fii credul decât sceptic.)

   Dar şi mai complicat e să optezi pentru o inevidenţă. Pentru că în acest caz vei fi nevoit să începi să gândeşti.

   Şi de aceea îţi trebuie o minte ,,brici”. Pentru a face din inexplicabil un lucru evident.

    Şi fotografia lui Nicolae Guţă? E simplu.

   Nu poţi rămâne la nesfârşit în cumpăna fragilă şi nesigură a gâdurilor.

   Nu poţi duce în neştire povara de argumente, de logici şi metode. Harnaşamentul ăsta ca de luptă, armura asta grea de încăpăţânare…

   Iar zâmbetul lui Guţă e de-a dreptul… dezarmant.

   Am fost fanul lui atunci când l-a întruchipat pe Ştefan-vodă, dar şi când a trecut drept un amant răvăşitor, când ţine microfonul cu numai două degete, dar şi când cântă cavăruri după Riana…

   Iar fotografia sa, neapărat fără autograf, în subminal, ar face din viaţa mea pe insula pustie o realitate cât de cât convenabilă: fratele meu, rămas în lumea largă, la mine în insulă nu sunt ţigani, tată… Ceea ce nu e de colea…

   Am pornit să urcăm Vârul Musala cu sentimentul că mergem doar să vedem dacă ne place în mod deosebit acest munte. Pe lângă mulţi alţi munţi pe care i-am văzut până acum.

   Ca atunci când mergi să vezi mai multe apartamente cu gândul că vrei să te muţi în casă nouă.

   Adică să văd dacă Musala ar fi bun de luat cu mine pe o insulă pustie. Să văd ce particularităţi l-ar recomanda pentru a fii ales de mine ca munte definitiv.

   Am pornit să urcăm Musala şi cu gândul că şi de această dată vom fi în situaţia ca fiecare din noi să stabilească aici un nou record personal de altitudine atinsă pe munte.

   Mai mult, cum Musala este, cu cei 2925m alt. ai săi, cel mai înalt munte din arealul balcanic, e posibil ca el să rămâna pentru totdeauna ,,Everestrul meu”.

    De la Sapareva Banya, de unde coborâsem de pe munte, de la Circuitul Celor 7 Lacuri, urmăm drumul spre Samokov şi Borovets.

   Degeaba pe drum căutăm cu privirea spre înălţimi, să vedem ce ne aşteaptă, mult dorita imagine cu Vârful Musala e obturată de versanţii împăduriţi ai munţilor mai scunzi.

   La Borovets urcăm prin staţiune până la staţia de telegondolă.

   Ca şi la telegondolele de la noi, cabinele nu sunt fixate pe cablu, urmând ca la prima oră ele sa fie scoase manual din ,,garaj” şi montate pe cablul purtător.

   Aici traseul este unul foarte lung, urcând o mare diferenţă de nivel, de la cei 1315m alt. ai staţiei din Borovets, până la altitudinea de 2369m ai staţiei terminus, cea de lângă Cabana Yasterbets.

   Mai mult de atât, traseul are două tronsoane distincte, urmând ca la staţia de joncţiune de la jumătatea cursei cabina să fie desprinsă de pe cablul de jos, transportată mecanizat , cu nişte manele de cauciuc, până la cablul tronsonului de sus şi apoi fixată de acesta.

   În partea de sus a traseului străbatem chiar un plafon de nori în formare.

 După care ieşim la aer pe un cer aproape senin.

   La 2400m alt. vremea e bună şi înainte de a porni la drum facem o poză de grup, bună acum pentru a prezenta echipa şi pentru această tură.

   În spate: Laurenţiu Popa, Doru Stoica, Vasile Gavriliţă, Edi Munteanu, Alexandra Ghiţă, Adi Petroiu. În faţă: Doina Popa şi cu mine. Şi Dan Popa la aparat.

   Ne întoarcem cu faţa spre munte şi începem sa ne întrebăm care ar putea să fie Vârful Musala…

   De la Cabana Yasterbets o potecă largă conduce pe curba de nivel până la cabana Musala, cale de vreo oră.

   Pe versantul muntelui străbătut de această potecă se întind câteva trasee pentru pârtiile de schi din sezonul rece.

   Noi încercăm să identificăm munţii din zare: cel mai din stânga e Vârful Jirecek 2852m alt., în spatele lui e Malka Musala (Musala Mică) 2902m alt., apoi Şaua Trionie şi Vârful Musala 2925m alt., iar mai în dreapta lui vârfurile Aleko şi Markudjir 2550m alt.

Da, iată, Vârful Musala e chiar cel cu staţia meteo căţărată chiar pe creştetul lui.

   După un sfert de ceas privim în urmă, spre Cabana Yasterbets.

   Înaintăm repede, cu tragere de inimă, uimiţi de cât de uşor e traseul pentru început.

   Ajungem la Cabana Musala 2389m alt. E micuţă, cochetă, cu profilul tipic al unei cabane de altitudine.

   Pentru o vreme rămânem afară, pentru a mânca din rucsaci bunătăţile pe care tocmai le luasem de la marketul din Samokov.

   Apoi intrăm pentru a primi confirmarea din partea cabanierului că avem rezervate pentru la noapte cele 9 locuri despre care am vorbit la telefon.

Lângă cabană se află în construcţie şi un hotel modern.

   Apoi ne echipăm şi pornim spre vârf. Mergem pe malul drept al lacului Musalenski Ezero. O variantă de urcare spre vârf e şi pe linia stâlpilor de telefon de pe malul stâng al lacului.

   Cele două cărări se întâlnesc în preajma izvorului de sub Refugiul Everest.

   În scurt timp cărarea noastră începe să urce printre blocurile de pietre, spre o terasă de mai sus a căldării glaciare.

De pe această primă terasă vedem în vale cabana Musala şi în stânga sa hotelul cel nou. În dreapta se mai ridică încă o cladire.

   Poteca ne poartă pe după pinteni stâncoşi, unii acoperiţi cu pietre, alţii cu jnepeni.

Am lăsat în urmă Lacul Alekovo. Privit din acest unghi, acesta pare a avea conturul ţării noastre.

   Chiar dacă muntele pare un câmp nesfârşit de ruine, poteca urcă uşor şi nici nu băgăm de seamă când am luat deja în altitudine peste 300m.

   Aici suntem în preajma izvorului de dinainte de Refugiul Everest.

   Mai traversăm o mare de pietre şi ne apropiem de piramida metalică, colorată în albastru a Refugiului Everest.

   În faţă, dar sus de tot, vedem câţiva oameni pe Vârful Malka Musala.

Facem un popas la Refugiul Everest 2709m alt. doar pentru a-l vedea mai bine.

 Puţin pe afară, apoi intrăm pentru o clipa şi în interior.      Înainte de plecarea spre vârf stăm de vorbă cu un grup de sloveni care tocmai coborâseră.

   Ne atenţionează că de pe vârf se vede cum dinspre vest vremea se cam strică, deci ar fi bine să ne grăbim, pentru a avea timp să atingem vârful, dar să şi coborâm până aici înainte de a începe ploaia.

   Deci ar fi bine să ne grăbim…

    Mai sus de refugiu sunt doua variante de traseu: poteca de vară, care acum e bine conturată şi până aproape de vârf se ţine de peretele din stânga. Traseul de iarnă e marcat cu stâpli metalici şi chiar prevăzut şi cu cablu de siguranţă. Acesta urmăreşte pe tot parcursul doar muchia stâncoasă care coboară din vârf până aproape de refugiu.

    Aici, până la un punct, traseele sunt comune.

   De mai sus vedem Refugiul Everest şi Lacul Lodenoto (Lacul Îngheţat). Acum ni se pare o mică exagerare, dar e normal să poarte acest nume, devreme ce se află la altitudinea de 2700m.

   Mai sus continuăm să urcăm tot printre bolovani, însoţiţi de stâlpii metalici ai traseului de iarnă.

   Doru s-a hotărât să urmărească până sus traseul de iarnă, cu toate că e mai dificil şi mai obositor. Sau poate tocmai de aceea.

  O vedere de mai sus cu 5 lacuri din caldarea glaciară Musala, dar şi cu vârfurile Aleko şi Markudjir din stânga.

O privire spre şirurile de munţi dinspre nord.

Apoi spre munţii dinspre vest.

   Şi dinspre sud.

    Pe vreme bună de pe Vârful Musala ar trebui sa se vadă:

spre sud: Munţii Rodopi şi Munţii Pirin,

spre vest: Munţii Osogovo şi Ruy Montains,

spre nord-vest: Munţii Sredna Gora şi Muntele Vitosha, de deasupra Sofiei,

spre nord: Munţii Balcani, care se văd din Rila ca un şir liniar ce acoperă întreg orizontul spre nord.

   Ne bucurăm noi de privelişti, dar, ţine minte, sfârşitul nu e aici, cum spunea ,,Moţu” Pitiş…

   Pe porţiune finală poteca iese pe o faţă nordică şi mai prietenoasă, care, încet-încet, ne duce până pe vârf.

   Spre stânga vedem Şaua Trionite, care face legătura între Musala Mică 2902m alt. şi Musala Mare 2925m alt.

Lacul Îngheţat şi Refugiul Everest văzute din apropierea vârfului.

   Vedem în spate valea pe unde am urcat, cu Cabana Musala, cu hotelul şi lacul de lângă ele.

   În stânga se vede în zare şi Cabana Yasterbets.

   Aproape că am ajuns pe vârf. Drumul a fost cu mult mai uşor decât ne-am fi aşteptat.

   Şi parcă şi timpul s-a scurs prea repede.

   Ne mai facem de lucru cu fotografiile pentru a mai amâna puţin clipa în care să atingem vârful.

    Spre nord-vest se distinge poteca de creastă de pe şirul de munţi care face legătura cu zona Celor 7 Lacuri, pe unde noi am fost chiar ieri.

Nu urc la piramida de pe vârf până nu ajungem aici cu toţii…

Staţia meteo de pe Vârful Musala.

   Gata, trecem la treabă. Fotografia de grup. Cu primii 9 mecanturisti ajunşi pe Vârful Musala 2925m alt.

   Una.

A doua.

A treia.

Şi acum poze personale, în genul celor ,,pentru mama”, că nu m-a învăţat degeaba ca să merg, când eram mic… ori pentru mai târziu, de arătat la nepoţi şi explicat cu voce răguşită…

    Vasile

Laurenţiu.

Edi.

Eu.

Dan cu Doina.

   Minutele de pe vârf se scurg într-o atmosferă de grabă inexplicabilă.

   Apoi totul începe să devină clar: hai, gata cu pozele, căci tunetele par că se apropie de noi.

   Ne lăsăm greu duşi de pe vârf, aşa că la coborâre ne-am despărţit în trei grupuri.

   Diferenţa de a te situa într-un grup ori în altul s-a văzut abia jos, aproape de Refugiu Everest.

   Primul grup a rupt-o la fugă şi s-au descurcat fără a-si mai scoate bluzele de ploaie.

   Noi, cei din al doilea grup, ne-am pus bluzele de ploaie prin dreptul ultimilor stâlpi metalici, după care ne-am grăbit spre adăpost.

   Cei rămaşi mai în urmă au coborât cam un sfert de ceas prin ploaie.

    Ne-am adăpostit în refugiu. Aici era lume puţină, aşa că am profitat de răgazul pe care ni-l oferea ploaia şi am scos mâncarea de prin rucsaci. Şi berea s-a dovedit a fi deosebit de bună la 2700m alt.

   Poate că şi la gândul că am reuşit să facem vârful ,,la mustaţă”… Mai mult, sărbătoarea noastră putea să fie şi de mai mare relevanţă: iată, după 8 zile prin munţii din Bulgaria am atins deja toate obiectivele pe care ni le propusesem.

   Nu ne-a fost uşor! Sa bem pentru asta!…

    După vreo oră constatăm că vremea se îndreaptă. Luam de pe hol hainele care se scurseseră de ploaie şi începem coborârea de la Refugiul Everest spre Cabana Musala.

Pe drumul e întoarcere.

   Revedem Lacul Alekovo, acum sub o lumină cernuta de ploaia care abia a trecut.

   Scăpaţi de grija vârfului, acum avem mai mult timp şi pentru fotografii.

   Ne oprim şi facem linişte. Fotografiem o capră neagră care s-a oprit chiar în potecă, pe unde urmează să ajungem şi noi.

Staţia de sus a telegondolei.

Verdele Lacului Musalenski Ezero.

Şi altă capră neagră.

   Primula deorum.

   O primulă din aceeaşi familie a florilor de primăvară din care mai face parte şi ciuboţica cucului.

   Aici specia aceasta pe care o fotografiem e reprezentativă pentru Rezervaţia Rila Centrală şi am văzut-o pe diferite pliante de promovare a zonei.

   Pe lângă gălbenelele ştiute de noi, Doru mai descoperă şi un fel de ghinţură galbenă. Chiar dacă nu pare, ea face parte din familia genţianelor.

   Seara am petrecut-o în sala de mese a cabanei, care era plină, dar nu aglomerată.

   Nu ştiu ce s-a întâmplat în această seară, poate am fost mai fericiţi ca altădată, căci într-un târziu am început să îngânăm cântece de munte, din ce în ce mai vesele, ,,brădui-brădui…”, apoi, Maria Tănase, Pheonix, ,,…c-acolo-s ai noştri fraţi, toţi voinici ca brazii-nalţi… „etc.

   Străinii de la celelalte mese ne surâdeau şi ne făceau semne de prietenie.

    Într-o vreme am cerut voie la cobanier să lipim şi noi lângă bar aţipildul cu sigla clubului ,,Mecanturist”-Galaţi 1977.

   N-avea cum să ne refuze. Ba mai mult, cabanierul era chiar încântat de noi, doar îi plăteam fără să clipim câte 4 leva pe o bere.

   Chiar a ieşit de la bar pentru a vedea sigla ,,Mecanturist”, întrebându-ne şi el cam pe unde vine Galaţiul în România.

  Pe unde? Lângă Ucraina, la doi paşi de Reni.

Dimineaţa, când am ieşit din cabană, am văzut că vremea era perfectă. Parcă în ciuda noastră…

   Poate ca nu trebuia să forţăm vârful ieri după amiază, ci să-l lasăm pentru astăzi.

   Vârful Musala de dimineaţă.

   Facem poza de rămas bun cu Cabana Musala.

  Poză la care vine să ni se alăture şi cabanierul, prietenul nostru (cu tricoul galben).

Plecăm agale pe drumul spre telegondolă.

   Vedem în dreapta valea pe care urcă din Borovets poteca marcată cu badă roşie până la Cabana Musala, în 6 ore.

   Are un nume destul de obişnuit pentru noi:Valea Bistrica, adică Râul Repede. E un nume venit din limba slavă şi îl întâlnim la multe râuri şi din ţara noastră.

   Nuanţele de albastru a 8 culmi muntoase dinspre nord-est.

   Drumul lejer dă voie gândului să zboare…

   A început să-mi placă această zonă a Balcanilor. Mi-ar fi placut să trăiesc pe aici. Poate şi în alte timpuri, când pământurile astea erau cu un pas mai aproape de lumea civilizată decât cele de pe la noi.

   Mi-ar fi placut să trăiesc în imperiul bizantin, un imperiu mai mult al culturii, decât al stăpânirii cu ajutorul armelor.

   Aici m-aş fi visat ca geograf al curţii imperiale, ca responsabil cu cadastrul teritoriilor necuprinse din hotarele imperiului. Poate în perioada sa de deplină mărire, în vremea Împăratului Iustinian I.

   Cel care a exclamat la 26 dec. 537, la sfinţirea Catedralei Sfânta Sofia: ,,Glorie Dumnezeului care m-a ajutat să-mi săvârşesc o astfel de lucrare! Solomon, te-am învins!”

   Ridicase această minune arhitecturală în numai 5 ani, iar referirea la Împaratul Solomon al evreilor, era pentru că nimeni nu mai construise ceva aşa de măreţ, cum fusese Templul de la Ierusalim în toata istoria antică.

    Mi-ar fi placut să cutreier aceste locuri minunate ale Balcanilor, ale Greciei, ale Asiei Mici, ori ale Levantului, cu sentimentul că, într-un fel, sunt şi ale mele.

   Nici acum nu e târziu, când sunt în căutarea unui ,,munte înalt”, pe care să îl iau cu mine…

   Pe unde mă poartă paşii!…

   Mai aproape, ochii îmi fug peste adevărate câmpuri cu campanule, vioii clopoţei de munte.

   E sâmbătă dimineaţa şi pe drumul spre telegondolă întâlnim multe grupuri de bulgari porniţi să cucerească şi ei Vârful Musala.

   În cele 9 zile am învăţat că ,,buna ziua” nu se spune, aşa, larg, ,,dobrâi deni’, ci scurt, ,,neaţa”, cum spun bulgarii, ,,dobrde”.

   Această nuanţă din glas mă face unul de-al lor şi sunt întrebat adesea amănunte despre cabană, despre vârf, despre timpi şi marcaje…

 Ne apropiem de Cabana Yasterbets şi de staţia de telegondolă.

  Toate cabinele care urcă sunt pline.

    Înainte de a urca în telegondolă mai rămânem pe afară, să facem un tur de orizont şi câteva fotografii de la înălţime.

   În stânga se vede localitatea Govedortsi, cea prin care am trecut şi noi când am venit de la Dupnitsa la Borovets.

   Satul Shiroki Dol, de mai departe, de pe valea râului Iskar.

   Oraşul Samokov. Se vede cum prin centrul său trece râul Cherni Iskar (Iskarul Negru).

  Dincolo de Samokov apele râului Iskar au fost zăgăzuite în lacul de acumulare Iskar.

   Aici se strâng mai toate apele din aceasta parte a Munţilor Rila. Râul se formeaza pe versantul nordic al muntelui, avându-şi izvoarele chiar în lacurile glaciare pe lângă care noi tocmai am trecut.

   Astfel avem în zona afluenţii de formare: Cherni Iskar (Iskarul Negru), Beli Iskar (Iskarul Alb), Levi Iskar şi Bistrica. Despre râul astfel format vom mai avea ocazia sa vorbim, şi asta cât de curând.

 Lacul de acumulare Iskar.

   Coborâm în Borovets şi acum avem mai mult timp pentru a ne da seama că suntem într-o staţiune de schi.

   Vârful Musala nu se mai vede. Mi-a placut imaginea lui, de munte care încearcă să rămâna viu, să scoată capul dintr-o mare de ruine.

   Totuşi ascensiunea vârfului nu m-a marcat într-un mod deosebit, definitiv.

   Într-o ,,colecţie” de vârfuri urcate parcă nu l-aş trece printre primele.

   Mi-a placut mai mult să ajung pe Vârful Omu urcând pe Valea Cerbului, pe Vârful Negoiu plecând de la cabana de sub el, pe Vârful La Om plecând de la refugiul Grindul de jos, pe Vârful Godeanu plecând de la Cerna-Sat şi chiar aici, pe Vârful Vihren, plecând de la 1000m mai de jos, de la cabana omonimă.

   Cred că n-a fost ceea ce căutam…

    În schimb o ştire de ultimă oră ar putea să pună punctul final la toată discuţia începută în deschiderea Jurnalului.

   Lui Nicolae Guţă i s-a născut cel de-al 10-lea copil. Fie el şi din flori. Să-i trăiască şi să fie sănatos!

   Această minunată veste ar putea să conteze ca răspuns la toate ,,întrebările esențiale” vânturate mai la început.

   Poate ca e mai bine să se nască mai mulţi copii şi mai puţini filosofi…

    Mi-ar plăcea ca în încheiere personajul meu să rămână în mintea cititorului cu o aură măreaţă, printr-o hiperbolă care să-l alăture unor oameni mari, asemenea lui.

   Aşa cum împăratul Iustinian a exclamat: ,,Solomoane, te-am învins!”, la fel şi Guţă l-ar putea umple de invidie pe voievodul care mai călca şi el pe alături: ,,Ştefane, te-am întrecut!…”

 Fotografii: Adi Petroiu, Dan Popa şi Gigi Cepoiu

Organizare ture: Edi Munteanu