Cu bicicleta prin munți (1) – Baiul, un munte de pedalat

”Ieși afară. Nu spune nimănui și nu-ți lua telefonul cu tine. Începe să mergi și continuă să o faci până când nu mai știi drumul ca pe palma mâinii tale, pentru că noi mergem pe aceleași drumuri în fiecare zi, până la servici și înapoi și încetăm să mai vedem. Mergem în somn și învățăm mușchii noștri să meargă fără să gândească și te provoc să mergi acolo unde nu ai mers încă și te provoc să observi. Nu încerca să obții ceva din asta, pentru că nu vei reuși.  Nu încerca să tragi vreun folos din asta, pentru că nu se poate. Și asta e și ideea. Doar mergi, privește, oprește-te dacă vrei. Și există. Doar există, oricine ai fi și orice ai avea, și realizează că atât este suficient să fii fericit.
E o lume întreagă acolo, dincolo de fereastra ta. Și ai fi un mare prost să să o ratezi” (Charlotte Eriksson)

Mountain-bike, adică a merge cu bicicleta pe munte. O noțiune destul de greu de înțeles la prima vedere pentru cineva ca mine, pentru care copilăria pe munte au însemnat-o culmile ascuțite ale Făgărașului sau ale Pietrei Craiului. Adică în percepția mea despre munte, ideea de roți învârtindu-se în mare viteză peste marea de stâncă și genune nu se prea lega. Treptat am început să percep conceptul de munte ca un spațiu mai vast, mai întins și, cel puțin în varianta românească, de multe ori mai domol, un spațiu în care, dincolo de încrâncenarea tălpii bocancului în luptă cu stânca mai e loc și de altceva: o roată sau poate un schi.

Cu bicicleta prin munți mai fusesem, dar doar prin ceea ce noi gălățenii cu mândrie numim ”Munții Măcinului”, adică doar o machetă la scară redusă din vastitatea și frumusețea muntelui ”cel mare”. Povestea de astăzi e povestea unei aventuri pe două roți prin mai mulți munți din România: Baiului, Cindrel și Latorița, împreună cu trei prieteni din ”divizia mecanizată” Mecanturist: Lucian Bălănică, Ana  Maria Moise și Florin Bălineanu.

Având în vedere că pentru săptămâna 13-20 septembrie 2014 prognoza se anunța foarte bună și nici la servici nu prea eram înghesuit cu treaba, am răspuns afirmativ provocării lansată de Lucian de a merge timp de o săptămână cu bicicleta prin munți. Astfel a luat naștere tura ”România plai frumos, când călare, când pe jos” care își propunea ca, pe parcursul a șapte zile să parcurgă următoarele trasee de mountainbike:

– creasta Munților Baiului;
– Valea Doftanei din Muntenia în Ardeal;
– un traseu prin Munții Cindrel;
– creasta Munților Latoriței –  ”Strategica”;
– Valea Lotrului.

Acest jurnal este un scurt remember al acelor frumoase zile, deci astăzi vă invit să pedalăm împreună prin munți. Enjoy the ride!

1. Creasta Munților Baiul Mare

După ”obișnuitul” drum Galați – Ploiești – valea Prahovei, ne îmbarcăm cu toţii în telegondola spre aventură ce ne poartă repede, contra unui preţ modic de 20 lei/persoană (bicicleta inclusă) spre capătul de sus al pârtiei Sorica, punctul de plecare în tură

După ce facem tradiționala poză de grup –  de la stânga la dreapta: Florin, Edi, Lucian, Ana-Maria

şi admirăm Azuga văzută de sus, străjuită în fundal de abrupturile Postăvarului,

Vedere spre Azuga de pe Sorica

și măreția Bucegilor, acoperiți de ceață în partea superioară, pornim la drum.

Vedere spre Bucegi de pe Sorica

E momentul să facem o mică prezentare din punct de vedere geografic a zonei și a traseului ce urmează a fi parcurs.

Munții Baiului sau Gârbova fac parte din Carpații de Curbură, aflându-se la limita vestică a acestora. Desfășurați în general nord-sud, munții Gârbova sunt alcătuiți dintr-o culme principală înaltă, care în partea mijlocie suferă o decroșare pe direcția est-vest și o diminuare a altitudinilor (Culmea Petru-Orjogoaia). Partea de nord a culmii principale se cheamă munții Neamțului, cu cel mai înalt vârf – Neamțu 1923 metri, iar partea sudică se cheamă munții Baiul Mare cu cel mai înalt vârf – Baiu Mare 1908 metri.

Traseul nostru, reprezentat cu o dungă albastră pe hartă, urmează să parcurgă, cale de 31 kilometri, culmea sudică a Munţilor Baiului, de-a lungul unui vechi drum ciobănesc de creastă până în satul Secăria iar de acolo urmând pe asfalt să urcăm pasul Secăria și să coborâm în Trăisteni, destinația finală a zilei. Nu vom ajunge cu bicicleta chiar până pe vârful Baiul Mare, dar vom trece pe sub acesta, la cca. 1800 metri altitudine.

Una din verbele de duh ale mountainbike-ului spune că orice urcuş greu începe cu un push-bike (de la push=a împinge, bike=bicicleta), aşa că pentru început apucăm caii de hăţuri şi pornim la deal.

Push – bike

După vârful Dutca, începem şi să pedalăm, având în permanență abrupturile Bucegilor în dreapta și culmile mai domoale ale Neamțului spre stânga.

Spre dreapta – Bucegii

Spre stânga – Munţii Neamţului

După ce terminăm cu urcatul până sub vârful Cazacu, urmează o porțiune în ușoară coborâre, până la intersecția cu drumul ce urcă pe Culmea Zamora, marcat cu cruce roșie

Culmea Zamora

Mă bucură să văd că marcajul cruce roșie, ce traversează din Bușteni la Cheia, peste munții Baiului și Grohotiș, este proaspăt marcat. Ne întâlnim cu un biker care a urcat pe valea Zamorei, iar apoi alți trei bicicliști ne ajung din urmă.

Baiul – un munte de pedalat

Pe parcursul zilei aveam să constat că acest traseu este un rai al iubitorilor de mountain-bike, enduro, ATV şi 4X4, întâlnindu-ne cu câte un grup din fiecare din aceste categorii de iubitori de sporturi pe roți.

Sunt tot mai des întrebat de cunoscuți „De ce mountain-bike?” şi sunt sigur că răspunsul la întrebarea asta l-au mai dat mulţi alţii înaintea mea. Cu câţiva ani în urmă parcursesem pe jos o porțiune din traseul de astăzi, urcând din Sinaia pe la Piscul Câinelui şi coborând în Azuga,  după mai bine de  nouă ore de mers. Astăzi, privind comparativ cele două călătorii şi încercând să optez pentru una din ele, aș alege mountain-bike-ul pentru că:

– e mai rapid, prin urmare poți parcurge o distanță mai mare și te poți bucura de o mai mare varietate de peisaje în aceeași perioadă de timp;
– e mai distractiv, pe lângă bucuria muntelui adăugându-se şi bucuria vitezei;
– e mai provocator, solicitându-te mai tare din punct de vedere fizic și mental.

Lăsăm în spate vârful Baiul Mic (1834 metri) și după o scurtă coborâre începem să urcăm având în dreapta culmea Baiu Mare

La deal!

Încă un mic efort și ajungem în șaua dintre Baiul Mare și Drăganu, unde mai luăm o pauză  de fotografiat câteva flori frumoase de toamnă,

Flower power

stăm de vorbă cu un grup de turiști ce tocmai urcaseră prin Valea Rea,

Break time

admirăm piciorul Cumpătul și Bucegii dintr-o nouă perspectivă,

O nouă perspectivă

și facem o binemeritată pauză de masă.

Lunch time

”Călătorului îi șade bine cu drumul” –  spune un vechi proverb, mai ales în cazul în care ai 40 de kilometri de parcurs și ai pornit la drum după ora 12:30 –  aș adăuga eu. Așa că pornim din nou la drum,

Călătorului îi șade bine cu drumul

privind în spate zările de unde venim (culmea Baiul Mare),

și înainte, către zările ce au să vină (piciorul Câinelui)

Vedere spre Piciorul Câinelui

Nu ne grăbim nicăieri, admirăm, respirăm o fărâmă din respirația muntelui. Norii de pe Bucegi s-au mai risipit și într-un joc al planurilor, Florin ne arată oile de pe Coștila.

Oile de la Coştila

După ce admirăm și lungul picior al Gagului, pe care soarele desenează jocuri de lumini și umbre,

Culmea Gagu Mare

pornim bucuroși la vale către ultimul vârf important al culmii, Doamnele-Tituleni.

La vale!

Coborârea este marea bucurie a mountain-bikerului, unde el se poate bucura de plăcerea vitezei, dar nu prea a fost cazul de data asta întrucât coborârea spre Secăria a fost pietroasă, necesitând multă tehnică și atenție.

More descent!

Pentru cei care întreabă de ce Florin nu poartă cască, piesă obligatorie imho din echipamentul unui biker, vă pot oferi două răspunsuri:

– nu a căzut încă niciodată în cap;
– he’s one of a kind.

Pe măsură ce ne apropiem de Secăria peisajul se schimbă radical, nuanțele șterse ale muntelui sunt înlocuite de verdele încă crud al văii Secăria. Lumina e numai potrivită pentru câteva fotografii reușite

Pedalând peste Secăria

Secăria și poalele munților Grohotiș

România plai frumos

Coborâm către centrul satului plini de bucurie, cu convingerea (unora) că ”drumu-i lin de aci la vale”

Pedalând prin ”green”

dar traseul ne-a rezervat o ultimă surpriză de final, urcușul pe asfalt până în pasul Secăria, unde revenim pentru o scurtă porțiune la o tehnică deja bine stăpânită, push-bike-ul 🙂

În cele din urmă, după o coborâre spectaculoasă către Valea Doftanei și refacere a stocului de alimente în Trăisteni, după un bonus de pedalat până la frumoasa pensiune Valea Negrașului, situată la 3 kilometri pe depărtare de Trăisteni pe valea omonimă, după 41 de kilometri de mers frumos, când călare când pe jos peste Creasta Baiului și mai departe, ajungem pe înserat la binemeritata odihnă.

Valea Doftanei pe înserat

–

2. Din Muntenia în Ardeal prin Valea Doftanei

După ce ne-am bucurat din plin de confortul civilizației, valea Doftanei ne întâmpină cu o dimineață însorită, îmbiindu-ne la drum.

După ce ne umplem traistele cu fructe din copacii plini de rod din Trăisteni, pornim la deal de-a lungul văii Doftanei către Pasul Predeluș. Traseul nostru de astăzi, reprezentat pe hartă cu o dungă albastră, urmărește linia de demarcație dintre munții Baiului și munții Grohotiș. El pornește din Trăisteni, situat la 800 metri altitudine, urcă până în pasul Predeluș la 1298 metri, pentru a coborî apoi în permanență până la Săcele (625 metri) la finalul celor 47 de kilometri ai zilei.

Și în Trăisteni sunt oameni gospodari, așa că de peisajele frumoase cu căpițe de fân de ieri ne putem bucura și astăzi

În Trăisteni

Spre deosebire de drumul de ieri, cel de astăzi este în condiții mai bune, fiind pietruit pe întreaga porțiune. Totuși pietrișul de granulație relativ mare va fi singurul impediment al unei zile cu adevărat superbe.

On the road again

Drumul merge mai mult prin poieni și având o înclinație mică este plăcut la pedalat. Reintersectăm traseul cruce roșie ce coboră pe plaiul Orjogoaiei și care ne va însoți până la intersecția între valea Doftanei și valea Neagră, loc unde marcajul cotește dreapta și începe să urce spre muntele Grohotiș. Trecem din când în când pe lângă case de vară și fânețe, fiind însoțiți în permanență de linia de înaltă tensiune ce trece din Muntenia în Ardeal.

Ajungem și în poiana lui Măran, locul unde se află pensiunea Iordache și încă vre-o două pensiuni,

În poiana lui Măran

de unde drumul continuă la stânga de-a lungul văii Predelușului. De altfel aici este locul unde ia naștere Doftana, prin unirea pâraielor Predelușul și Urlățelul. Chiar la ieșire din poiană, în dreptul unui canton silvic o placă mare ne anunță ”Zonă frecventată de urși”, semn că până aici a ajuns civilizația.

După ce ne ”războim” cu câțiva ”câini răi” ai ocolului silvic, intrăm într-adevăr într-o zonă cu adevărat sălbatică, în care drumul devine ceva mai rău, dar rămâne în continuare ciclabil. Ajungem la o intersecție cu un drum forestier ce vine din stânga, unde se află și o băncuță amenajată pentru servit masa și unde, pentru prima dată pe parcursul celor două zile, GPS-ul își dovedește utilitatea. Aici se face dreapta pe drumul pietruit în sus!

De aici urmează o porțiune de 20 de minute unde suntem forțați să apelăm din nou și la alți mușchi din dotare (a se citi push-bike), până în pas,unde împărțim frățește proviziile rămase.

Lunch in Predeluș Pass

De aici se cam termină cu pozele, pentru că de aici începe valea. Nu mai e loc de descrieri lirice și impresii artistice, în locul lor rămâne un singur cuvânt: adrenalină, 12 kilometri de adrenalină pură de-a lungul văii Doftanei Ardelene!

Adrenalină!!!

În cele din urmă panta se mai domolește, așa că ne mai facem timp și pentru câteva fotografii

Brândușe de toamnă

Pe valea Doftanei Ardelene

Adevărata aventură se termină aici. De aici urmează asfaltul, lacul Târlung și traversarea, în continuare la vale a orașului Săcele, până la destinația finală a turei, gara Dârste.

Lacul Târlung

Pentru prețul de 8 lei/persoană (incluzând bicicletele), trenul ne duce înapoi către Azuga, închizând bucla, acolo unde gazdele noastre primitoare de la Pensiunea Nina ne așteaptă cu brațele deschise.

Bună seara, Azuga!

Aici ia sfârșit primul episod al aventurii noastre cu bicicleta prin munții României, ediția 2014. În speranța că v-a făcut plăcere, vă spun la revedere și vă las cu un citat al lui Israelmore Ayivor:

”Între a spune ceva și a realiza acel ceva, este o gaură de umplut; această gaură se cheamă ”A FACE”. Obiectivele sunt urmărite cu verbul ”A PRELUA”, iar visele cu substantivul ”INIŢIATIVĂ”. Nu poți trăi mereu cu promisiunea norului, trebuie să plouă acum!

PREIA INIŢIATIVA!”

———————————————————————————————————————————————————————–

Foto: Ana Maria Moise, Florin Bălineanu, Lucian Bălănică

Text: Eduard Munteanu