Când străbaţi Coasta Dalmată venind dinspre sud, pe drumul agăţat pe coastele priporoase, între munte şi mare, deschiderea spre depresiunea în care se află oraşul Split îţi aduce o clipă de speranţă.
Protejat de un brâu alb de munţi, Split se află în centrul peninsulei omonime, în faţa unui golf amplu. Te apropii tot mai mult şi, ca în orice oraş-port, toate străzile te vor conduce spre malul apei. Aici faleza pavată cu travertin de un alb strălucitor e străjuită de 2-3 şiruri de palmieri cu coroane ample. Sunt curmali ajunşi în pragul senectuţii şi numai buchetele albe dintre frunzele cele mai de sus aduc în preajmă un vag aer de tinereţe.
Splitul e un oraş nevrotic.
Odată pentru că, deşi a fost dintotdeauna un centru al intelectualilor şi artiştilor, al istoriei şi al mării, el rămâne mai mereu la mâna mai prozaicului, muncitorescului chiar, Zagreb.
Apoi mai e şi o nevroză adevărată, starea de nesiguranţă rămasă în mentalul colectiv după perioada războiului civil din anii 90, când legea o făceau, ca peste tot aici, oamenii fară de lege. Când cei mai de jos ieşiseră pe stradă înarmaţi cu mitraliere…
În rest, oraşul pare că-şi aparţine numai sieşi.
Priveşte cum trec navele prin port şi istoria printre ziduri, priveşte la propria imagine, frumoasă, orgolioasă, care se vede în tot locul reflectată în mare.
Palatul lui Diocleţian e în Split centrul tuturor lucrurilor, iar silueta turnului octogonal a devenit emblema întregului oraş.
Culorile zilei se rezumă la albastrul mării şi la albul pacheboturilor care se văd de departe.
Albe sunt şi navele de linie ale companiei naţionale de navigaţie, ,,Jadrolinija”, cele care fac legatura cu insulele de pe întreaga Coastă Dalmată.
Portul pescăresc pare a fi mai greu de găsit, ascuns în marginea de jos a Stari Gradului, Oraşul Vechi, pe care zidurile de cărămidă roşie îl apărau cândva de ,,munteanul”, de ,,vlahul” mereu ameninţător.
Radovan Lubici e dintre cei care ies noapte de noapte în largul mării, la pescuit, cu barcazele lor de lemn.
Îmi povesteşte că e pentru al doilea an în care câştigă ,,regata” velierelor tradiţionale de lemn, desfăşurată de Sfânta Maria între Split şi insula Palagruza, un pinten stâncos aflat la egală distanţă faţă de malul italian.
După mai bine de şapte ore ,,armada” pescarilor spliteni ancorează în preajma insulei.
De aproape 20 de ani, cei care se iau la întrecere aici, dar şi pleiada tot mai mare de turişti sunt întâmpinaţi de către Mihaijlo Hamzici, paznicul de la far, singurul care îşi duce traiul pe Palagruza.
Mihaijlo nu a fost dintotdeauna paznic de far.
Înainte de război el a condus orchestra Filarmonicii din Split. Era cel mai mare violonist al ţării.
Apoi a fost mobilizat colonel în armata naţională a Croaţiei. A luptat împotriva sârbilor şi ai lui au spus că a fost bun militar.
Dar a simţit cum toată lumea pare că a înnebunit, atunci când s-a văzut înfrăţit cu sârbii şi pornit să ucidă musulmani bosniaci…
În vara lui 95, când războiul a luat sfârşit, nu şi-a mai găsit locul în oraş şi a plecat să-şi afle liniştea pe muntele ăsta de 700m din mijlocul mării.
În noaptea de după ,,regată” se strâng cu toţii pe plaja sub forma de semicerc pentru un concert rock, urmat, după multe sticle de vin alb, de savuroase solo-uri de jazz.
Ultimul cântă Mihaijlo, la vioară. Şi o face dumnezeieşte… Când toți ascultă vrăjiţi ,,Sonata lunii”. Iar valurile par a se opri din foşnet…
Şi de fiecare dată, la sfârşit, lacrimile i se rostogolesc năvalnic pe lacul transparent al viorii. E clipa când îşi amintște că, odată, a fost şi el om întreg…