Si toţi aceşti ,,actori” par să aibă treabă, pe bune, par porniţi să construiasă fiecare câte ceva, adică să se ocupe de ,,decoruri”.Iar dacă eşti un cunoscător al locului, vei ştii bine că toate aceste nu sunt decât vârful aisbergului, căci, de fapt, mare parte din suflarea localităţii lucrează dincolo de porţile înalte ale multora dintre case, în cele 20-30 de fabrici de încălţăminte.
Iar eu chiar sunt un cunoscător al locului şi, la rândul meu, sunt bine cunoscut printre cei care lucrează încălţaminte aici. Altfel spus, de-a lungul anilor am devenit şi eu o mică părticică din acest ,,fenomen Vicov”.
Multe seri de toamnă târzie ori nopţi albe şi geroase de iarnă le-am petrecut în casele unora de pe aici…Petru Cornea îmi e apropiat ca un frate: corect în afaceri până la zerourile de după virgulă, îndatoritor ca prieten şi dezarmant de sincer, cu un suflet ca o pâine caldă…
În casa lui mă simt mai bine ca acasă la mine: are şapte copii, frumoşi ca nişte îngeri şi neastâmpăraţi ca nişte drăcuşori. Se suie în capul omului şi totuşi nimic nu le e interzis, (imagine care mă duce cu gândul la scena din ,,Amintiri din copilarie” când tatăl îi dojenea fericit: ,,Lasă-i că s-or bucura şi ei de venirea mea!…”) şi orice dorinţă le e pe dată îndeplinită… Căci în casa lor ,,posibilităţile” par a nu avea limite.
Îl întreb pe Petru cum de la ei în Vicov gospodăriile sunt atât de înfloritoare şi oamenii atât de puternici, dar şi atât de fericiţi? Căci pe drumul de la Galaţi, până mai colea, spre Fălticeni, gardurile stau să cadă palancă în faţa casei, iar caprele stau cocoţate pe coteţe şi strică şi bruma de roadă de prin pomi…
E simplu, îmi zice, noi, bucovinenii, am stat mai bine de două sute de ani sub austrieci, de la care ne-a rămas rigoarea, seriozitatea şi gustul pentru muncă. În plus, mulţi dintre noi suntem penticostali. Poate că ai băgat de seamă că pe dealurile noastre nu se văd nici podgorii şi nici livezi cu pruni…
Noi învingem greutăţile vieţii mai uşor, căci niciodată nu suntem singuri, fiecare provenind dintr-o familie cu 8-10 copii. Ne ajutăm între noi. Când doi tineri pornesc pe drumul vieţii, toti cei din jur, familie, rude, prieteni, colegi de şcoală chiar, ne mobilizăm şi-i ajutăm pe meşterii tocmiţi să le ridice casa. …Şi într-o lună tinerii au acoperişul lor deasupra capului.Şi astăzi e la fel ca de fiecare dată: comanda mea de încălţăminte de iarnă va fi pregătită pentru livrare abia după miezul nopţii. Până atunci muncitorii nu vor avea nicio clipă de răgaz.
În schimb, eu am vreme să dau o raită prin împrejurimi… la Mânăstirea Putna, până la care sunt mai puţin de 4-5 km.
E o după amiază de toamnă târzie. Merii ionatan au rămas deja fără frunze, în schimb ,,globuri” roşii mai atârnă încă pe crengile cele mai depărtate.
Prin grădini se zăresc vaci peste măsură de mari care înfulecă pofticioase din bostanii uitaţi pe ogor.
Ajung la Mânăstirea Putna după ce maşina învolburează frunzele galbene de pe aleea înaltă de la intrare.
Locul e pustiu. Nimeni la intrarea boltită, nimeni pe aleile din interior. Păşesc cu sfială şi parcă fără nicio intenţie.
Dacă m-ar urmări cineva poate că ar fi contrariat că nu mă grăbesc spre intrarea în biserică. Nu mă grăbesc, ating uşor trandafirii înfloriţi atât de târziu, parcă vrând să sfideze iarna şi frigul atât de iminente.Din biserica mânăstirii se aud cântări din glasuri înalte, ca de îngeri. Cu siguranţă nu sunt călugării la slujbă…
Trec pragul cu grijă şi în liniştea de după cântare mă alătur încetişor grupului de credincioşi care ascultă acum poveştile măicuţei-ghid.
Par a fi poveşti din Biblie, iar pe unele parcă chiar le-aş recunoaşte. Apoi înţeleg că nu e vorba decât de prezentarea fiecărei imagini din iconostas, cu reprezentările fiecăreia, cu sensurile ascunse, multe abia acum înţelese de mine…
În răstimpuri maica dă tonul unor cântări noi, iar cei din grup par a se bucura şi ei la auzul propriilor glasuri. Dar mai ales maica-însoţitoare, care rămâne cu ochii închişi, ascultând transpusă, cu chipul împurpurat de o fericire venită parcă din interior…
Cântul se sfârşeşte cu câteva clipe de tăcere, clipe în care toţi trebuie să revină la starea iniţială, cea de pelerini atenţi la detaliile din frescele pictate.
Ascult şi eu şirul de poveşti şi parcă e pentru prima dată când vizitez biserica Mânăstirii Putna.
La ieşirea din biserică un călugăr tinerel vine în întâmpinare şi, vorbind cu ghida ,,noastră”, dar parcă adresându-se întregului grup, ne invită spre mesele albe de pe terasa cu coloane boltite din faţa trapezei.
Gustăm câte un păhărel de caisată parfumată, apoi ajungem să ne lingem pe degete după ce înghiţim jumătăţile de gutui coapte, abia scoase din cuptor, pe tăvi fierbinţi şi ele şi din care se scurge siropul de zahăr din scobituri.
În muzeul mânăstirii am din nou noroc şi mă alătur unui alt grup. Sunt liceeni, de data asta mai mulţi băieţi, cu toţii foarte interesaţi la tot ce le prezintă părintele-ghid. Nimic din aspectul exterior nu le trădează gradul de cunoaştere în ale istoriei…
Simţindu-i mai bine, călugărul îi încearcă: ,,Acesta e acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop, care era?…” ,,A doua soţie a lui Ştefan cel Mare, Suceava, 24 sept. 1472” răspund într-un glas tinerii. ,,Acest veşmânt cu fir de aur e dăruit Putnei de către Petru Rareş…” ,,Fiul natural al voievodului Ştefan, numit domn de către nepotul său, Ştefăniţă, fiul lui Bogdan al III-lea zis şi ,,cel Orb”, el însuşi fiul lui Ştefam cel Mare…”
Ghidul e încântat de vizitatorii de o asemenea anvergură şi se uită admirativ la profesorii lor, adică la domnul în vârstă, care stă mai retras, şi apoi la mine…
La ieşire aveam să aflu că mă nimerisem printre olimpicii la istorie aflaţi într-un circuit tematic prin istoria Ţării de Sus.
Iar fetele mai dinainte erau de la un liceu teologic din Dej.
La plecarea de la Putna văd în livada de dincolo de parcare cum doi călugări culeg gutui, unul cocoţat pe cabina unui tractoraş, celălalt printre lădiţele din remorca nu mai mare decât o droagă din Vicov.
Dincolo de apa Putnişoarei ajung la Chilia lui Daniil Sihastrul. Locul pustiu, frunzele adunate de vânt la baza stâncii, lumina rece a înserării nu mai trezesc în mine niciun fior.
Dintr-o dată mi se face dor de cântareţele legate la cap cu năframe albe şi de tinerii atât de cunoscători în ale trecutului…
Acasă la Petru e venit şi Ilie, fratele său mai mic.
Povestesc ce am văzut la Putna şi Ilie mă invită să vizitez şi biserica lor penticostală, cea mai mare de acest fel din ţară.
Îmi povesteşte că aceasta a fost ridicată şi prin contribuţia tuturor patronilor de la fabricile de încălţăminte din Vicov.
Mai mult, aceştia au format şi un cor bărbatesc, cu care fac numeroase ,,turnee” pe la fraţii într-u credinţă din ţară şi nu numai…
Mă străduiesc să evit coloratura religioasă pe care o ia discuţia şi alunecăm uşor spre istorie, spre geografie şi, în general, spre cunoaşterea de care dă dovadă orice cultură generală.
Din când în când Petru încearcă să-l mai tempereze pe fratele mai mic. Ştie cât e de vanitos… Şi pe bună dreptate, căci acesta a reuşit cel mai bine în afaceri, dintre toţi producătorii de încălţăminte de pe aici. Ultima mişcare pe care a făcut-o a fost să vândă tot ,,imperiul” din Vicov şi să ridice o fabrică nouă, de la zero, în Suceava.
Şi asta doar pentru a se putea folosi de profesionalismul dizainerilor, meşterilor, inginerilor şi chiar al foştilor directori de la vechea fabrică din oraş. El, care are doar opt clase…
De la o vreme şi eu fac parte din această lume nouă a lui Ilie Cornea. Sau cel puţin aşa vreau să cred…
De fiecare dată când vin aici, la Vicovu de Sus, mă încarc cu pofta lor de viaţă, o viaţă deplină, îmbelşugaţă şi de averi, dar mai ales de dragostea lor pentru copii mulţi şi frumoşi.
Mă încred de fiecare dată în dovada lor că prin munca poţi realiza tot ce-ţi doreşti.
Şi prin asta încerc să bagatelizez ifosele intelectualilor muritori de foame din urbea mea.
