Când ne întoarcem dintr-o călătorie suntem tentaţi să răsuflăm uşuraţi: ,,Nicăieri nu e mai bine ca acasă!”
Poate că acasă e mai confortabil, mai simplu, mai lipsit de griji. Şi cu siguranţă casa ne e foarte dragă, ne-am dorit-o mult şi am tras tare pentru ea şi, iată, am decorat-o în cele din urmă după planurile ,,îndosariate” doar în visele noastre.
Totuşi acest simţământ nu e decât un demers al unei normalităţi corozive, aplatizante şi lipsitoare de identitate. Nu acasă trebuie să fie locul în care ne e cel mai bine.
Călătoria, ea este partea cea mai spectaculoasă, mai completă şi mai apropiată de esenţa fiinţei noastre.
Vacanţa e răstimpul în care depui un efort numai pentru bucuria ta. O bucurie care poate fi văzută în exterior ca inutilă, neproductivă şi egoistă. O bucurie care nu se poate cuantifica în unităţi recunoscute de societate. O bucurie care vine întâi şi întâi din libertatea ta: nu te mai încalecă nimic, nici sarcini, nici urgenţe, nici nimic. Nici măcar timpul…
Contrar imaginilor stereotipe, cu marea strălucind în soare şi cu bisericuţe alb-albastre, Grecia e o ţară muntoasă.
Pentru multă vreme prin pasurile înalte ale munţilor săi nu treceau decât turmele vlahilor în timp de pace şi falangele pedestre în timp de război.
Acum, o călătorie deacurmezişul Greciei poate fi o nesfârşită străbatere de tuneluri legate între ele prin punţile înalte ale viaductelor de beton.
De aceea deschiderea unei depresiuni mai largi poate fi, pentru o clipă, un lucru surprinzător.
Ocolim Lacul Pamvotis prin sud şi pătrundem în oraşul Ioannina, care e situat pe malul său vestic.
Lasăm maşinile în parcul din centru şi pornim spre Cetatea Veche, numită local şi Kastro.
Străzile sunt pavate cu granit negru, iar ideea de trotuar, pentru că aici trotuarul e la acelaş nivel cu strada, e indusă de un pavaj cu lespezi de calcar alb, lespezi aşezate nu pe lat, ci pe muchie.
Multe dintre faţadele caselor sunt din piatra făţuită şi zidită, toată din calcar galben, dolomitic.
De o parte şi de alta a uşilor de intrare în case sunt aşezate amfore de lut, iar din gura lor largă atârnă ghirlande de flori de toate neamurile: azalee, petunii, flori de piatră.
Grilajele de la ferestre, balustrăzile balcoanelor, felinarele, totul e din fier forjat vopsit în negru, iar acest aer romantic al străzilor vechi contrastează puternic cu păienjenişul de fire de la reţeaua electrucă, cabluri tv ori de internet, toate spânzurând neglijent între stâlpi şi ziduri.
Zidurile cetăţii, turnurile de piatră, ruinele, clădirile vechi, bazilicile, moscheile, şcolile pentru studiul Coranului, sinagoga, toate amintesc de îndelungata istorie a Ioanninei.
Oraşul a fost ridicat în vremea împăratului bizantin Iustinian (527-565), dar numele de Ioannina a fost folosit pentru prima dată în documentele vremii în anul 879.
În timpul ţaratului bugar al lui Samuil oraşul a făcut parte din imperiul bulgarilor.
În anul 1082 Ioannina este cucerit de către normanzi, dar în 1108 împaratul Alexius I Comnen îl readuce în graniţele bizantine.
După cum ştim, a patra cruciadă latină a ocupat Constantinopolul în anul 1318. În scurta stăpânire de către cavalerii occidentali, o mare parte din nobilimea bizantină se refugiază la Ioannina şi pune aici bazele Despotatului de Epir.
Ca doar după câţva ani, regiunea întreagă să facă parte din imperiul sârb (1341-1430).
În 1430 Ioannina este ocupată de turci. Kara Sinan Paşa a preluat oraşul fără lupte, drept pentru care i-a acordat acestuia numeroase privilegii.
Aceste drepturi, mai rar intâlnite în imperiul otoman, au dus la dezvoltarea rapidă a întregii regiuni.
Cu toate acestea locuitorii de naţionalitate greacă, conduşi de Dionisie Filosoful (Episcop de Larisa), se revoltă în anul 1611 împotriva conducerii locale albaneze, dar şi a celei de la Istanbul.
În urma represaliilor orasul decade, multe din clădirile sale fiind distruse de turci. Astfel Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din cetate a fost dărâmată, pe locul ei construindu-se ulterior Moscheea Aslan Camii, ce pe care azi o vedem ca muzeu al oraşului.
Între 1615-1789 Ioannina cunoaşte din nou o mare dezvoltare economică, oraşul facând schimburi comerciale cu Republica Veneţia şi cu Republica Ragusa.
Deasemenea cultura ia un mare avânt, ajungându-se să se spună că oricare din invăţaţii greci ai sec.18 a fost absolvent al vreunei şcoli din Ioannina.
Din anul 1789 atât Ioannina cât şi teritoriul întregului Epir ajung sub stăpânirea lui Ali Paşa. Acesta a fost un pentru o bună periadă de timp un despot local care s-a desprins de sub conducerea Înaltei Porţi.
Provenit din nobilimea albaneză, Ali Paşa a avut relaţii diplomatice cu mai toate curţile imperiale ale Europei.
Între anii 1820-1822 se produc numeroase atrocităţi asupra populaţiei greceşti din oraş.
Legenda spune că Ali Paşa a ajuns să necinstească chiar pe logodnica fiului său cel mare. Încercând să scape de aceste acuzaţii, el ucide pe tânăra grecoaică Kyra Frosini şi pe alte 17 fete, legându-le în saci şi aruncându-le în apele lacului.
Totuşi la Revoluţia greacă din 1820 (vezi Eteria în vremea lui Tudor Vladimirescu) (în 1821 Grecia îşi dobândeşte independenţa), mulţi dintre liderii greci ai mişcării sunt găzduiţi de Ali Paşa la Ioannina.
Din acest motiv Înalta Poartă îl acuzăşi mai mult de tradare şi îl asasinează în anul 1822 între zidurile Mânăstirii Sfântul Pantelimon de pe Insula Nissi, din partea de est a Lacului Pamvotis.
Ioannina şi întreg Epirul au fost încorporate în statul grec abia în februarie 1913, la încheierea Primului Război Balcanic.
După instaurarea Republicii Turcia (vezi Proclamaţia lui Mustafa Kemmal-Ataturk) s-a trecut la masive schimburi de populaţii din Asia Mică, în urma cărora mulţi greci anatolieni s-au stabilit în Ioannina.
Lacul Pamvotis se întinde din marginea oraşului până spre Munţii Mitskali (1810m alt.) aflaţi spre est.
Apele sale sunt alimentate de râul omonim, care îşi are izvoarele în zona înaltă a Munţilor Pind, situaţi la 40-50km spre nord.
Insula Nissi se află chiar aici, în partea dinspre munte. Numele insulei vine de la cuvintele greceşti ,,insulă”, sau mai bine zis ,,insulă mică”.
Mai sus de oraş, pe o terasa înaltă a văii, se află amfiteatrul în care în antichitate a funcţionat Oracolul de la Dodoni.
Mai aproape de Ioannina, poate chiar în mijlocul satului Perama, din apropiere, se află peştera cu acelaşi nume.
Peştera ar fi putut lua naştere pe cu curs mai vechi al Râului Pamvotis, acum ea având una din intrări chiar în mijlocul localităţii, mascată de numeroasele locuinţe din apropiere.
Kir Kiriakos are un magazin cu obiecte din argint în imediata apropiere de intrarea în Peştera Perama.
La ieşirea din peşteră vizitez şi magazinul, ca orice turist care are un răgaz după ce şi-a bifat toate obiectivele propuse.
Pe rafturile şi pe mesele de sticlă sunt rânduite obiecte mai mari sau mai mici din argint: veselă, cupe frumos brodate, decoraţiuni, bijuterii.
Văd preţurile în euro şi socotesc în minte care şi cum, amintindu-mi de preţurile în dolari ale aurului de la Istanbul.
Apoi fac remarca cum că aici arginul are un preţ foarte bun, iar lucrurile sunt foarte frumoase. Pănă să vadă şi bani din buzunarul meu, vânzătorul, obişnuit cu turiştii veniţi la peşteră, o ia drept compliment.
Discutăm de una, de alta şi-mi spune că magazinele de argint din Ioannina sunt renumite, mai toţi proprieterii lor, ca şi dânsul dealtfel, fiind evrei.
Îmi povesteşte că evreii au rădăcini în acest oraş chiar de dinainte de Hristos, de pe la anul 70 î. Hr. Prima sinagogă a fost construiă aici încă din sec.9.
Sinagoga nouă e din 1829, totuşi e construită în stilul celor din imperiul otoman, cu pereţi albi şi acoperiş de olane de lut ars, aproape orizontal.
Pe pereţii dinspre curte ai lăcăşului sunt scrise numele celor 1823 de evrei din Ioannina ucişi în Holocaust.
Kir Kiriakos îmi mai spune ca tatăl său, pe nume Jebbel, împreună cu alţi 180 de evrei din Ioannina, au reuşit să scape din mâinile nemţilor şi s-au alăturat în aprilie 1944 grupului de partizani de prin munţii din apropiere, grup numit atunci ,,EDES”, condus de grecul Napoleon Zervas.
Astăzi doar vreo 50-60 de batrâni evrei, urmaşii partizanilor de atunci, mai trec pragul sinagogii acoperită cu olane roşii.
I se luminează chipul când adaugă că, totuşi, în anul 2000 devenise bunic şi fusese la sinagogă să-şi ,,boteze” nepoţica, după ritualul evreiesc numit Bar Mizvah…
Doar gândul la ea îl mai ţine printre aceste lucruri de argint, dar şi gândul la şirul lung, din partea cealaltă, al unui neam născut cel dintâi pe acest pământ…
Povestea spune că după mulţi ani de sărăcie grea, care însă nu i-au zdruncinat încrederea în Dumnezeu, rabinului Eisik din Krakowia i s-a poruncit în vis să meargă să caute o comoară la Praga, sub podul care duce la palatul regal.
După ce visul s-a repetat de trei ori, rabinul s-a hotărât şi a plecat la Praga.
Numai că podul era păzit zi şi noapte de gardieni, astfel încât rabinul nu îndrăznea să se apuce de săpat.Venea însă în fiecare dimineaţă lângă pod şi îi dădea târcoale până seara.
În cele din urmă, intrigat de ceea ce vedea, şeful pazei l-a întrebat, politicos, ce caută acolo: caută ceva anume sau aşteaptă pe cineva?
Atunci rabinul i-a povestit visul datorită caruia venise de atât de departe la Praga.
Paznicul a izbucnit în râs: ,,Bietul de tine, cu pingelele tale tocite! Ai pornit la asemenea drumeţie de dragul unui vis! Deh, aşa e când te încrezi în vise! Şi eu ar fi trebuit să-mi iau picioarele la spinare, când mi s-a poruncit odată, în vis, să merg la Krakowia şi, în odaia unui rabin, să sap undeva după sobă, ca să găsesc o comoară.”
Şi paznicul a izbucnit din nou în râs.
Rabinul Eisik s-a înclinat, s-a întors acasă, a dezgropat comoara şi, cu o parte din ea a construit o casă de rugăciune.
Cu ce am putea rămâne în minte după toate aceste câteva ,,impresii de călătorie” şi după această ,,poveste” e că ceea ce cauţi de-aiurea prin viaţă e de fapt chiar aici, la îndemână, în casa ta, în sufletul tău.
…Dar pentru ceea ce cauţi, trebuie mai întâi să faci un lung ocol, să te întorci spre tine venind de departe, să te descoperi după ce alte locuri şi alţi oameni ţi-au deschis ochii.
,,Aproapele” din tine îl poţi valorifica abia după o laborioasă experienţă a ,,depărtatului”.
E acelaşi motiv pentru care fiul de împărat, aflat la vârsta întrebărilor şi a dorinţelor de împlinire, porneşte să descopere lumea.
Pe de altă parte trebuie să învăţăm că e mai bine să fii ,,credul” decât ,,sceptic”.
Astfel se va dovedi că e mai rentabil, mai plin de beneficii, să iei visele în serios, să încerci să ţi le aduci la îndeplinire. Decât să le ratezi printr-un prea rigid şi orgolios spirit critic.
Şi după cum am văzut, odată descoperită, ,,comoara” nu trebuie să o ţii doar pentru tine. E bine să dăruieşti şi altora din avutul astfel dobândit de tine şi totodată să îmărtăşeşti altora experienţa ,,drumului”.
Doar astfel sinceritatea ta poate fi răsplătită, prin intervenţia salutără a vreunui ,,străin”, cel care îţi va destăinui, poate, locul unei alte comori.
Se va dovedi astfel că înţelepciunea nu e un dat ,, instituţionalizat” al omului, ceva care vine doar dinspre ,,Univerităţi” ori tomuri de cărţi citite.
Ea poate fi dobândită la fel de bine şi în urma unor astfel de ,,călătorii iniţiatice”.
Mă opresc aici cu aceste ,,clarificari”. Cred că poveştile spuse au mai multă viaţă, mai multă consistenţă. Au corp şi respiraţie proprie. Şi singure pot transmite îndemnul: ,,Porneşte în călătorie, urmează-ţi drumul tău, pentru a avea de unde să te întorci spre tine!”
