Cunoaşterea geografică poate fi văzută ca un demers cartezian, universul de cercetat fiind unul plan, în numai două dimensiuni.
Doar că în turele noastre nu ne mulţumim doar cu peisajul pe care ni-l oferă relieful. Ne încântă mai ales imaginile pe care starea vremii, ora din zi, ori locul de unde privim, imagini care se pot schimba în continuu.
Mai mult, cunoaşterea oamenilor locului şi a povestilor lor pot fi la fel de incitante.
Mai ales când poveştile oamenilor devin ,,poveştile locurilor” şi, prin instituţionalizarealor, istorie. Adică cea de-a treia dimensiune a unei călătorii.
Unii dintre noi sunt tentaţi, dintr-o autosuficienţă păguboasă, să afirme că, ,,gata, au făcut toţi munţii” şi chiar ,,aproape toată ţara”. Bine că nu spun şi ,,toată ţara”… Pentru că e imposibil să nu le fi mai rămas măcar dealurile, Câmpia Burnazului, luncile fluviatile etc.
Dintr-o astfel de abordare a problemei, ne-am propus să facem o tură în Dealul Istriţei, prima treaptă mai înaltă dinspre câmpie a Subcarpaţilor de Curbură.
Pe DN 2B Buzău-Ploieşti, în localitatea Istriţa de Jos, facem dreapta şi după 3km ajungem lângă biserica din satul Greceanca.
De aici ne orientăm spre stânga (sud) şi prindem un drum de pământ întins printre vii, care ne va conduce la Crucea Manafului.
Primul reper care ne confirmă că suntem pe drumul cel bun este un grup de două cruci de piatră şi o fântână cu ghizdurile tot din piatră, toate aşezate la intersecţia drumului nostru cu unul coborât printre rândurile de vie.
Putem lăsa maşina lângă fântână şi după alţi 200m ajungem la Crucea Manafului.
Monumentul este format dintr-o cruce înaltă, un monobloc de piatră de circa 6t şi alţi patru stâlpi de piatră care înconjoară crucea.
Stâlpii din dreapta sunt fixaţi de o grindă orizontală de piatră, în timp ce grinda din stânga o găsim prăbuşită în iarbă.
Pe partea din spate este scris anul 1846, crucea fiind realizată în vremea domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu, nume care poate fi şi el descifrat pe cruce.
Sunt două ipoteze cu privire la provenienţa numelui de Crucea Manafului:
-una afirmă că Manafu ar fi numele celui care a comandat-o,
-alta spune că manaf e doar un substantiv comun, care ar denumi un rang militat în armata turcă a acelor vremuri.
Povestea locului spune că transportul megalitului de la cariera de travertin din Năieni, de pe vârful dealului, s-a făcut pe trunchiul cu frunze al unui copac.
Din partea groasă a trunchiului s-au tăiat două ,,roţi”, care s-au fixat ca atare pe acealşi capăt gros al trunchiului, mai în faţă, iar greutatea de piatră ar fi fost pusă pe crengile netăiate mai din spate.
,,Târşul” relaizat în acest fel fiind tras la vale de 16 perechi de boi…
Ne întoarcem la intersecţia de lângă biserica din Greceanca şi ne continuăm drumul iniţial spre deal.
Trecem pe rând prin localităţile Breaza, Văleanca, Năieni şi Fântânele.
După o porţiune cu pantă mai accentuată, drumul local ne scoate în zona somitală a Dealului Colarea.
Vedere spre satele prin care am trecut şi mai aproape, ultima porţiune a drumului nostru.
Găsim loc de parcare chiar în curtea Bisericii Dintr-o Piatră.
Biserica poartă acest nume deoarece a fost ridicată din piatră, travertin de Năieni, un calcar relativ moale, extras dintr-o carieră din apropiere.
Ceea ce-i conferă unicitate bisericuţii este realizarea catapetesmei şi a porţilor împărăteşti tot din aceeiaşi piatră, aceasta parând a fi ,,traforată” cu mare măiestrie.
Când am ajuns noi aici, duminica pe la ora 10, se ţinea slujba de liturghie (biserica e parohie a satului Vârf din apropiere) şi nu am putut să fac fotografii cu interiorul.
Ideea realizării acestei biserici unice, şi chiar aici, în vârful dealului, cât şi a micului paraclis din apropiere, a aparţinut sculptorului Gabriel Manole, cel care a iniţiat şi organizarea taberelor de sculptură de pe faţa cealaltă a dealului.
Icoanele din pridvor sunt realizate dintr-un fel de basorelief din ceramică pictată, modalitate pe care nu am mai întâlnit-o până aici.
Ne echipăm de tură şi lăsăm maşina chiar în curtea bisericii.
Facem doar câţiva paşi şi pe vârful înierbat din imediata apropiere a gardului de împrejmuire descoperim două necropole tracice.
Aceste gropi funerare au fost săpate în calcarul dealului în urmă cu circa 2600 de ani. În ele au foat descoperite obiecte de ceramică şi oseminte.
La săpăturile sistematice realizate în anul 1981 aici a fost descoperită şi o sabie scurtă cu dublu tăiş, de origine scitică.
De la necropolele tracice ne îndreptăm spre peretele de calcar dinspre nord-vest, iar acolo vom urma poteca înierbată de pe la baza sa.
La baza acestui perete descoperim câteva grote, despre care se spune că ar fi fost locuite în urmă cu 4 000-7 000 de ani. Acest lucru stabilindu-se după vechimea uneltelor, a ceramicii şi a osemintelor descoperite în interior.
(Politeţea ca armă. Zice ca omul de grotă a fost atacat chiar în grota sa de alţi câţiva oameni de grotă, aceştia intrând urlând şi cu bâtele ridicate deasupra capetelor.
Atunci omul nostru a cerut linişte, cu degetul perpendicular pe buze şi arătând o femeie ce dormea cu pruncul său în braţe.
Turbulenţii au ridicat din umeri, şi-au cerut scuze înşoaptă şi s-au retras tiptil.
Politeţea, gândirea pozitivă, pot fi arme redutabile în vremurile mai tulburi.
O subliniere a acestui lucru o întâlnim şi în versurile:
,,Răzbunarea cea mai cruntă e-atunci când duşmanul tău
E silit a recunoaşte că eşti bun, iar dânsu-i rău.”)
O a doua grotă.
(Politeţea ca artă. Zice că omul de grotă tocmai s-a tras mai după un cot al peşterii şi dă să se uşureze… Cănd vede (probabil la lumina frontalei) un desen rupestru reprezentând gazele , mamuţi şi alte animale preistorice.
Se întoarce, parcă jenat, cu jetul spre golul galeriei şi continuă să privească încântat opera de artă, cu capul sucit peste umăr.
În artă politeţea înseamnă să-ţi respecţi subiectul reprezentat. Să redai realitatea în termeni pozitivi, cu gând curat pentru viaţă şi, implicit, pentru privitor, pentru sufletul acestuia.)
Unele găuri par a fi săpate de mâna omului, altele doar nişte abriuri naturale…
De la grotele preistorice ieşim deasupra, chiar pe vârful cel mai înalt al Dealului Colarea şi vedem spre nord un platou larg, numit Dealul Tigoarea, pe care sunt risipite lucrările Taberelor de sculptură.
Prima ediţie din şirul acestor tabere a avut loc în anul 1985, după cum spuneam, sub îndrumarea sculptorului Gabriel Manole din Slobozia, absolvent al clasei Corneliu Baba.
Vremea e foarte frumoasă şi un plan strict de tură chiar nu avem. Aşa că zăbovim la fiecare dintre opere şi ne lăsăm imaginaţia să alerge în voie, dând operelor numele pe care le credem de cuviinţă.
(Politeţea ca snobism. Într-o lume aflată mereu în mişcare şi mereu în criză de timp, politeţea le-ar putea parea unora un simplu moft, o pierdere de timp, un snobism.
Fără să înţeleagă că în relaţiile dintre ei, politeţea e precum gramatica pentru o limbă.
Fără să înţeleagă că fără politeţe dispare chiar şi respectul de sine.
Iar în graba cronicizată a vremurilor noastre măsura supremă a politeţii ar putea fi punctualitatea.
Nu degeaba se spune că ,,punctualiatatea e politeţea regilor”.
Totdeauna va fi bine să sosesti cu 10 minute mai devreme, decât 1 minut mai târziu. De fiecare dată, fără excepţie, cel care aşteaptă pe un întârziat îl va gândi de rău.)
De la expoziţia în aer liber de pe Dealul Tigoarea nu ne mai întoarcem să urcăm pe Dealul Colarea, ci vizăm un drum de căruţă de-a coasta, care ne-ar putea scoate direct în satul Vârf.
În preajma unei stâne, din care animalele sunt plecate, suntem întâmpinaţi de câţiva căţei ciobăneşti, rămaşi singurii paznici în faţa fiarelor pădurii..
În marginea satului cercetăm un cuptor de ars piatra de var.
În fotografie acesta apare văzut de sus, după ce a fost golit de şarja de var ars. Vatra de foc e mai jos, în lateral.
Încercăm să ne amintim de la chimie cum din carbonatul de calciu se obţine prin ardere oxidul de calciu, care stins cu apa va da hidroxidul de calciu, care era, parcă, o bază.
Satul Vârf dă impresia unei aşezări izolate, în care oamenii şi casele lor par destul de săraci, fără vreun magazin, şcoală, sau altceva, un edificiu public…
Dar nu contează cât de mic şi de izolat e un astfel de sat. Se vor găsi câteva străduţe întortochiate care să te facă să te rătăceşti şi să prinzi drumul care nu duce nicăieri…
O fetiţă ne îndeamnă pe drumul cel bun, fără ca măcar să ne întrebe încotro vrem să mergem.
Prindem drumul dinspre dreapta şi imediat ajungem la o casă din care ne întâmpină un bătrânel cu mult chef de vorbă.
În grădina de pe partea cealaltă a drumului vedem o bătrână ce cară o furcă de fân vechi, pentru câteva căpriţe ţinute încă închise.
În toate răspântiile din sat, dar şi pe drumul din afară locurile sunt străjuite de cruci de piatră. Ai un sentiment de supraproducţie urmată, iată, de o risipă care mai rezolvă problema…
Privim în spate, spre satul Vârf şi Biserica Dintr-o Piatră de pe vârful Dealului Colarea.
Mergem spre est, pe la marginea pădurii abia înverzite. Liziera, ori locurile mai deschise sunt punctate cu cireşi sălbatici înfloriţi.
Ne îndreptăm spre vârful Dealului Istriţă, cel cu releele, dar mai întâi vom urca pe Dealul Mare, loc cu un mare afloriment de calcar, numit în zonă şi Piatra Şoimilor.
Pe versantul sudic terenul pare amestecat unul peste altul, frământat de numeroase alunecări de teren.
E posibil ca acest aspect, cu numeroase ochiuri de apă, să aibă drept cauză comoziţia argiloasă, impermeabilă, a stratelor. Iar izvoarele să râmână cu scurgerea blocată, devenind astfel mici lacuri.
Mai sus trecem prin adevărate câmpuri cu ruşcuţă.
Sunt printre primele flori ale primăverii, întâlnite de noi în mai toate turele din Dobrogea.
În marginea cărării vedem un izvor amenajat ca o mică fântână, cu marginile realizate din pietre scobite.
Ne-am depărtat bine de sat şi cărarea nostră urcă tot mai susţinut spre vârful Dealului Istriţa.
Se pare că nu am nimerit drumul cel bun, căci ne abatem continuu spre stânga şi în cele din urmă ieşim deasupra unui perete.
Cercetăm zona cu atenţie şi ne dăm seama că suntem chiar deasupra peretelui Pietrei Şoimilor, versant de calcar în care trebuie să se afle şi chilia lui Ambrozie.
Ne întoarcem din drum circa 50m şi prindem o potecă spre dreapta, în coborâre.
Observăm cum rocile din zonă sunt din calcar recifal, cu cochili prinse în cimentul de sedimentare.
Ajungem într-o poiană punctată în tot locul de păducel înflorit. O cruce albă, mai nouă, are scris la bază ,,Mânăstirea Pusnicului Ambrozie”.
De aici se vede cel mai bine peretele sudic din Piatra Şoimilor şi, mai în dreapta lui, bisericuţa rupestră numită ,,Schitul lui Ambrozie”.
O cărare abruptă, cu grohotiş, ne saltă repede până sub peretele de calcar.
Până la Chilia lui Ambrozie urcăm pe două scări metalice fixate mai de curând în stânca muntelui.
Povestea locului spune că pusnicul Ambrozie era de fel din satul Greceanca, de sub munte şi ca mirean s-a chemat Tănase Rizea (1889-1980).
De tânăr a devenit călugăr al Mânăstirii Ciolanu, mânăstire aflată de partea cealaltă a muntelui, cu numele de monah Teodor.
După o vreme cuviosul călugar merge la schitul românesc Prodromul de la Muntele Athos şi acolo, vreme de 10 ani, învaţă rânduiala vieţii de pusnic şi, ca schimonah, primeşte numele de Ambrozie.
La schimbarea calendarului, care a avut loc în anul 1924, călugarul Ambrozie continuă tradiţia veche şi astfel ajunge la unele neînţelegeri cu Episcopul de Buzău, care în şi excomunică de la Ciolanu.
Se retrage singur la Piatra Şoimilor şi-şi sapă chilia în piatra muntelui, loc unde va vieţui peste 60 de ani.
Cunoscător al limbilor greacă şi turcă, Ambrozie obişnuia ca la sărbători să coboare la bisericile satelor din zona Dealului Mare şi să citeasca din cărţile sfinte la slujbe.
A trecut la cele veşnice la 13 septembrie 1980 (la 91 de ani) şi a fost înmormântat în curtea bisericii din localitatea Breaza, Buzău.
Coborâm pe grohotişul instabil şi lângă crucea din poiană, ne aşezăm la masă la umbra unui păducel cu miros amărui.
Pe cerul senin urmărim lupta aeriană dintre doi şoimi şi un corb. Se pare că şoimii alungau corbul din zona lor de cuibărit.
E tot mai cald şi s-a făcut deja de ora 14. Iar releele de pe vârful Dealului Istriţa de 749m alt. parca se vad tot mai depărtate.
O cărare ne-ar conduce până pe vârf în circa 1 oră, iar la întoarcere am mai face aproape 1 oră.
Deocamdată noi avem multă treaba la masă… E ziua Elenei şi suntem serviţi cu tort adus în caserolă şi cu bomboane umplute cu coniac…
Hotărâm ca după ce strângem masa să facem cale întoarsă, până seara noi mai având şi alte obiective de vizitat.
Pe drumul de întoarcere ne întâlnim cu un grup mare de copii însoţiţi de profesori. Sunt un detaşament de cercetaşi de la o şcoală din Buzău.
Căldura după-amiezii şi o căruţă plecată pe coclauri ne fac să credem că suntem deja la vremea fânului…
Trecem pe lângă unul din lacurile cantonate în zona cu alunecări de teren.
Trecem din nou prin sat şi-i găsim pe oameni la canapelele din faţa porţilor. E socializarea de duminica după-amiază, adunare care la ţară se numeşte ,,tainic”, (cu accentul pe ultima silabă) adică statul de vorbă cu vecinii.
Suntem invitaţi să gustăm dintr-un vin rose, dar refuzăm spunând că suntem şoferi.
Toţi?! Toţi.
Astăzi am avut privilegiul să descopar aceste locuri buzoiene alături de trei doamne: Smaranda, Adriana şi Elena.
Aici fetele se lipesc repede de un ieduţ de numai două zile adus la poartă de un copil, ca pe un pisoi.
Elena.
Smaranda.
Facem poze cu toata lumea, căci rar mai trece cineva pe la poarta lor. Cu nepoţeii gazdelor.
Măgduţa.
Şi Ionuţ.
(Politeţea ca instituţie. Într-o ţară cu industria ca şi inexistentă, multe din activităţile cotidiene sunt acţiuni de relaţionare.
Relaţie în care de multe ori omul obişnuit se adresează instituţiei. Fie ea administrativă, şcolară, economică, de comerţ etc.
Aici politeţea devine obligaţie de seviciu pentru angajat.
Mie îmi plac scenele în care cei mici (şi foarte mici) sunt trataţi, prin politeţe, ca nişte oameni mari.
Li se vorbeste cu ,,dumneavoastră” şi li se cere părerea ca unor cunoscători.
Şi de fiecare dată puştimea se ridică peste nivelul aşteptărilor… Dacă găseşti cheia potrivită, sufletul unui copil îţi poate releva un univers fascinant.)
Satul e mic şi bătrânelul întâlnit la venire se alatură şi el şezătorii ad-hoc. Toată lumea l-a cunoscut pe Amrozie, ca pe un vecin şi fiecare are câte o poveste despre el.
Când se ajunge la căutarea unor comori ascunse de haiduci credem că e momentul să pornim mai departe pe uliţele satului…
(Politeţea ca stil. Mi-am (pe)trecut adolescenţa într-un mediu eminamente androgin, printre marinari.
Lucru care ştiu că năştea un complex venit din grija că nu vom fi, la momentul potrivit, suficient de politicoşi cu o fată.
Un complex quasirăspândit, care face din marinari, din militari oameni politicoşi, care se dovedesc a se descurca bine într-o relaţie.
Spre deosebire de bărbaţii care (aici într-o demonstraţie dusă la extrem) trăind într-un mediu superfeminizat (ex. cel al modei), ajung să pună tot mai puţin preţ pe femei, ajungându-se în unele cazuri la homosexualiate.)
Sat sărac, cu case vechi, multe din ele părăsite.
(Politeţea ca nediscriminare. În viaţa de zi cu zi femeilor li se oferă o oarecare discriminare pozitivă, dealtfel binemeritată. Chiar şi prin politeţe.
Îmi plac puştii care roiesc în jurul vreunei răsfăţate. Se străduiesc să-i acapareze atenţia, merg pe alee cu spatele, în faţa ei, vorbesc tare, se străduiesc să se facă plăcuţi, să fie spirituali…
Îmi place şi infatuarea puştoaicelor ce nu-şi scot nasul din smartfonuri, închipuindu-şi că o astfel de activitate dă bine la imagine… Şi ce inconştient ar avea curajul să spună că nu e aşa?! Imaginea e totul.
Din nefericire există şi o situaţie când politeţea e oarecum bruiată de lege: la volan.
Legile de circulaţie nu pot ţine cont de genul persoanei care conduce o maşină. Observ acest lucru la trecerea de pietoni, căci niciodată, dar niciodată o şoferiţă nu mi-a cedat trecerea pe zebră…
Momente în care spaima m-a facut să folosesc epitetele la vocativ, uneori chiar genitivul multiplicator: morţii mătii!…
Se dovedeşte astfel că uneori noţiunea de ,,zgherţoi” comportă şi feminin… Şi tot ce am zis până aici s-ar putea dovedi a fi apă de ploaie.)
Revenim la maşina lăsată în curtea bisericii. Ne tragem mai la umbră şi ne răcorim cu apa adusă de la o fântănă din sat.
Trecem la o ţinută mai lejeră şi Elena îmbracă tricolul portocaliu, cu sigla ,,Mecanturist”-Galaţi.
Pe dată se apropie de noi o fată care se arată extrem de surprinsă:
,,Sunteţi mecanturişti din Galaţi? Eu sunt Oana Burnichi din Buzău şi poate vă amintiţi că m-am înscris şi eu pe saitul vostru…”
Apoi insigna mea de la ,,Asociaţia Carpaţi” face să mutăm discuţia spre jurnalele Oanei, cel din Valea Cernei, unde a mers cu Ioan Stoenică, dar mai ales cel cu ,,Sfârşitul fricii…”, atăt de apreciat la debutul său.
Discutăm ca între vechi prieteni şi aflăm că Oana, împreună cu prieteni din Buzău, aduseseră la biserica din Vârf ajutoare pentru copii. Căci niciodată copii nu vor avea cât au nevoie…
La coborârea de pe munte, din Năieni prindem drumul direct spre DN 2B. Mergem vreo 5-6km spre Buzău şi ne abatem din nou spre deal, spre localitatea Pietroasele.
Din Pietroasele luăm un drum local spre Sărata-Monteoru. La scurtă distanţă găsim ruinele ,,termelor romane” adăpostite chiar sub un pod rutier.
Acestea sunt considerate ca anexe ale castrului roman din vremea împăratului Constantin cel Mare, construcţie începută în cămpania dusă de acesta împotriva goţilor (anul 332 d. Hr.).
Aici a fost cantonată o vreme şi Legiunea a XI-a, Claudia.
Revenim în centrul comunei Pietroasele şi prindem drumul care urcă spre locul în care a fost descoperit tezaurul ,,Cloşca cu Puii de Aur”.
În drum spre locul cu pricina, mergând pe jos, desigur, suntem surprinşi de numărul mare de sculpturi în piatră ce se găsesc în faţa porţii unei case.
Pe dată apare şi meşterul pietrar Ion Moacă şi începe să ne prezinte ,,reprezentările” realizate de dumnealui în travertinul de Năieni.
Spun ,,reprezentări” pentru că fiecare din statui are scris pe ea ceea ce reprezintă: ,,Liviu Vasilică”, ,,Ceauşescu cu şapcă”, ,,Doctorul şi Asistenta” etc.
…După care ne invită şi în curte pentru a admira întreaga colecţie.
Şi ca surprinderea nostră să ne copleşească pur şi simplu, ne invită într-un antreu, unde meşterul popular Ion Moaca se dovedeşte şi un bun interpret popular, cântând pe fugă la acordeon şi la o tobă confecţionată ad-hoc dintr-un butoi şi o piele netăbăcită, de capră, cu părul pe ea…
Ne spune că îl putem gasi şi pe internet, ceea ce am şi făcut la întoarcerea acasă…
Doamne, ce ignaoranţi putem fi! Nu ştiam nimic despre multiplele talente a acestui om…
Fiind atât de surpinşi de tot ceea ce ni se intâmplă, eram gata-gata să uităm ţinta adevărată a incursiunii noastre la Pietroasele…
Ne continuam drumul şi imediat ieşim în marginea satului. Chiar de aici vedem monumentul ridicat pe locul în care a fost descoperit, în anul 1837, Tezaurul de la Pietroasele.
Cei doi ţărani norocoşi, Ion Lemnaru şi Stan Avram, au găsit sub grămada de pietre 22 de piese de aur, dar numai 12 din acestea au mai fost recuperate chiar în acele vremuri.
O ipoteză atribuie tezaurul vizigoţilor lui Athanaric, comoara putând fi astfel îngropată aici în anul 381 d. Hr.
Altă ipoteză îl atribuie ostrogoţilor veniţi aici în prima jumătate a sec. 5.
Ştim ca Tezaurul a avut, şi are încă, o istorie cât se poate de zbuciumată…
Din faţa monumentului ni se dechide zarea spre nesfârşita întindre a Barăganului. Cam la aşa ceva se uitau şi vizigoţii după ce au îngropat comoara, desigur cu gândul de a reveni…
Nu s-au mai întors, poate că s-au luat cu statuile şi cu acordeonul lui Ion Moacă…
Şi acum hai s-o zicem p-aia dreaptă: cum poţi încheia o tură pe Dealul Mare când te afli la Pietroasele?
Desigur, la un set complet de degustări într-o cramă.
La Pensiunea ,,La Butoaie” gazda ne invită în crama de la subsol. Şi fetele degustă o Tămâioasă românească, o Fetească regală, un Riesling, un Merlot etc.
Sfârşitul de tură devine repede unul sărbătoresc, ziua de naştere a Elenei coincizând cu ziua de naştere a domnului care tocmai face oficiile de gazdă…
Şi cum spune poetul în astfel de fericite cazuri:
,,Ce-ţi doresc eu ţie,
Demidulce Românie!…”
Notă: Stabilirea obiectivelor din Dealul Istriţei am făcut-o conducându-ne după tura realizată în zonă de domnii Marelena şi Radu Puscarciuc.
Ora 8 dimineata. Sunt nervos din cauza unei solicitari formulata de o institutie publica. Dupa ce am citit jurnalul m-am calmat. Efectul Gigi Cepoiu.
Toate cele bune.
Din „politete” ma adresez uneori celor ce vreau sa le dau de inteles ca nu mi-au castigat aprecierea cu „domnul” Ionel, Gigel, etc. Nimeni niciodata nu mi-a reprosat ca m-am adresat gresit cu „domnul” urmat de numele mic. Sa nu stie nimeni de aceasta regula?! Sau zumzetul cuvantului „domnul” sa-i maguleasca intratat incat sa nu le vina sa ma corecteze?! 🙂
Asa ca, dupa ce iti citesc jurnalele domnule Cepoiu, ma inclin cocosat de respect!
Sper sa va mearga tastatura cel putin pana n-oi mai putea eu sa citesc singur!
Pentru ca pe carpati.org comentariul nostru – Marelena & Radu Puscarciuc – nu a fost postat – probabil, din motive tehnice -, mai facem o incercare, aici !
Spuneam ca, simtindu-ne … incriminati prin fraza de la finele jurnalului lui Gigi Cepoiu, ne-am simtit datori sa ne exprimam aprecierea, in primul rand – fireste -, fata de continutul traseului, dar (lasand – incercam – putin gluma de o parte), in primul si … in primul rand (incercarea nu a reusit) fata de substanta jurnalului – text (fond si forma) si fotografie; desi, cunoscandu-l pe Gigi Cepoiu din alte, mai multe, lecturi anterioare, demersul nostru apreciativ (partea ce i se cuvine de drept) devine superfluu (ca si cealalta parte, doar ne cunoastem si pe noi): caci nici nu ne asteptam decat la o aceeasi, din nou o aceeasi, si totusi … mereu noua, calitate, a … eseurilor sale jurnalistice !
@Mircea: Bună dimineaţa! În dimineţile în care ne trezeam împreună la cort, în Dobrogea, parcă nu erai aşa de nervos… Cântecul de privighetoare n-avea cum să te solicite, nu?
@Sorin: ,,Politeţea ca arma de intimidare”. Când lucram în şantierul naval le spuneam ,,domnule”, la muncitori, motivând că eu nu eram ,,tovarăş” de partid cu ei.
@Radu: Recunosc aici că nu e prima dată când jurnalele de pe ,,Munte şi Flori” sunt surse de inspiraţie pentru mine. Mulţumesc!
http://www.muntesiflori.ro/
Am gasit aici zone montane mai puţin cunoscute, şi cu atât mai interesante.
Poate că într-o zi o ,,Să ne vedem cu bine pe munte!”
Adaug la cele scrise de Gigi: politețea implică generozitate, simt al dreptății, al frumosului si nu in ultimul rand eleganță. Multumesc Gigi!
http://www.arhiva2013.newsbuzau.ro/index.php/cultura-media/6054-crucea-manafului-adevarata-istorie-.html